Vedere asupra României din Budapesta

La 16 iulie 1989, ziarul american The Washington Post prezenta un reportaj emoţionant, semnat de Mary Mcgrory, despre etnicii maghiari din Transilvania, refugiaţi în Ungaria.

"Tânăra de pe câmpul cu căpşuni abia reuşea să vorbească. Izbucnea în plâns încercând să povestească despre soţul său şi fiul lor de 5 ani, pe care i-a lăsat în urmă în România. Barna Turocn o aştepta împreună cu alte câteva sute de etnici maghiari, lângă un nou centru pentru refugiaţi, pe Barbara Bush, în speranţa că ea o va putea ajuta. Nu a reuşit să o întâlnească pe prima doamnă a Americii, însă Comisia de la Helsinki, care se ocupă de reunificare familială, pare să fie o şansă mai bună pentru ea.

Anul trecut, în decembrie, Barna, care este programator de calculatoare, a trecut graniţa pentru a-şi trata medical fiica de 12 ani, care fusese rănită grav la mână. Un doctor din România a vrut să i-o amputeze, dar Barna a dorit să obţină o a doua părere la Budapesta.

Ei şi fiicei sale le-a fost permis să plece, dar nu şi soţului şi fiului lor, a căror poză o arată peste tot plângând. Poliţia a spus că soţul nu are motive întemeiate să plece. Acesta va avea o audienţă în luna noiembrie, dar Barna spune suspinând: "Nu este sigur că îl vor lăsa să vină".

Puţin mai departe se află un cuplu de tineri, Katacin şi Fanos Oszvald, împreună cu fiul lor de 6 luni, Attila. El a fost motivul pentru care anul trecut, în decembrie, au fugit din România. Personalul de la spitalul unde s-a născut le-a cerut părinţilor să dea copilului un nume românesc. Pentru soţii Oszvald aceasta a fost ultima picătură. Până atunci suportaseră lipsurile cotidiene. Aveau puţină mâncare, apă caldă doar de trei ori pe săptămână, locuinţe îngrămădite, dar nu puteau să suporte să îşi priveze copilul de identitatea maghiară.

Aceşti refugiaţi sunt o anomalie în Europa zilei de azi. În aceste luni de vară, în jur de 250-300 de persoane trec graniţa săptămânal, potrivit lui Lászlî Albrecht, ministrul de Interne maghiar.

Din 1988, 12.000 de etnici maghiari au fugit din Transilvania, o regiune intens naţionalistă care a fost separată de Ungaria şi anexată României la încheierea Primului Război Mondial.

În primele şase luni ale anului 1989, 4.447 de persoane au trecut graniţa, numai 25% din ei având paşapoarte. Doar 101, care în urma evaluării s-au dovedit a fi infractori sau subversivi, au fost trimişi înapoi.  

Nu de mult, Ungaria întorcea nemilos spatele acestor oameni, dar asta se întâmpla înainte de începerea reformei, miraculosul proces ce se desfăşoară aici.

Înainte ca Ungaria să devină protectorul umanităţii şi drepturilor minorităţilor, aceasta ignora tratamentul nejustificat aplicat celor 2 milioane de maghiari din Transilvania, pentru că, spune Albrecht, "eram membri ai aceleiaşi alianţe şi aceluiaşi sistem".

Dar în luna martie a anului trecut, Ungaria a semnat acordurile de la Geneva cu privire la refugiaţi şi acum este angajată să îi primească pe toţi, chiar şi pe ruşi. Comisia ONU pentru refugiaţi sprijină Ungaria în demersul de a organiza la graniţă locaţii pentru efectuarea analizelor medicale şi o bază de date cu slujbele disponibile. Prezenţa ONU în sine este uimitoare dacă ne gândim la interdicţia sovietică anterioară faţă de organizaţiile internaţionale.    

Până acum trei luni, ordinul cercetaşilor era interzis. Când Barbara Bush a venit să viziteze centrul de refugiaţi a fost întâmpinată de un bărbat în vârstă în costumaţie completă, cu pălărie cu pană de struţ, care i-a adresat salutul cercetaşilor.

Au fost constituite multe grupuri private pentru a-i ajuta pe refugiaţi. Géza Jeszenszky, profesor de Istorie la Universitatea Karl Marx, conduce o asemenea comisie. Spune că Guvernul, care de curând a alocat 9 milioane de dolari pentru sprijinul refugiaţilor, "răspunde unei probleme umane şi naţionale şi în acelaşi timp se reabilitează în ochii opiniei publice".

Exodul din România pune presiune asupra resurselor maghiare, iar dacă toţi maghiarii transilvăneni (circa 2 milioane de oameni) ar decide să plece în Ungaria, aici s-ar produce un colaps. În realitate, România este aproape la fel de necruţătoare cu cetăţenii români cum este cu etnicii maghiari, iar unii locuitori au ajuns într-un stadiu atât de disperat din cauza vieţii sumbre şi mizere pe care o duc în ţara lor, încât au trecut graniţa în Uniunea Sovietică, fiind trimişi însă înapoi.

Dar criza refugiaţilor s-a dovedit a fi o ocazie unică pentru ca elocventul ministru de stat, Imre Pozsgay, să arate cât de mult a progresat Ungaria pe tema umanitară.

De curând, în cadrul summit-ului Pactului de la Varşovia ţinut la Bucureşti, împreună cu alţi membri ai Guvernului maghiar, Imre Pozsgay a încercat zadarnic să raţioneze cu paranoicul preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu. Maghiarii au încercat să îl convingă să le ofere transilvănenilor o viaţă suportabilă în satele lor natale. În afară de conducerea unui sever sistem stalinist, acesta supervizează o frenezie a demolărilor, trecând cu buldozerul peste biserici de patrimoniu şi strivind pitoreştile sate de la ţară, numind toată această acţiune "sistematizare". Ceauşescu îi urăşte cu virulenţă pe unguri, temându-se de caracterul contagios al reformei. Când Budapesta a organizat înmormântarea omagială pentru Imre Nagy, erou al revoluţiei ungare din 1956, acesta a numit emoţionantul eveniment o "convenţie a fasciştilor revizionişti".