Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Extrem de fragil, "armistiţiul" de week-end de la Târgu-Mureş a durat mai puţin de 48 de ore. Luni, 19 martie 1990, oraşul s-a preschimbat din nou într-un câmp de luptă în care români şi maghiari, până de curând vecini, colegi şi poate chiar prieteni, s-au războit pe viaţă şi pe moarte.
Comparate cu ceea ce avea să urmeze, tulburările de la 15 şi 16 martie 1990 au fost doar o joacă de copii. Conflictele cu adevărat cumplite aveau să se petreacă abia după 19 martie 1990. Atunci, după ora nouă dimineaţa, Târgu-Mureş a intrat în zodia haosului. Totul a început cu un miting de protest care, în scurt timp, s-a preschimbat într-un adevărat război local. Un război cu deplasări de "trupe" şi combatanţi care s-au luptat unii cu alţii, de-a valma, înarmaţi cu tot ce le cădea în mână, de la bâte, răngi de metal şi lanţuri până la sticle incendiare.
Atunci s-au înregistrat noi victime, care au ajuns la spital cu capetele sparte şi oasele rupte. Plus un om, un scriitor care, încercând să-şi liniştească concetăţenii, a rămas desfigurat pentru tot restul vieţii. Iar fiecare dintre aceste drame, iscate parcă din senin, se petreceau sub ochii atenţi şi în faţa camerelor de luat vederi ale unor jurnalişti străini care, ca prin minune, ajungeau la faţa locului cu puţin înaintea evenimentelor. Ziarişti care apoi răspâdeau în lume imaginile de coşmar ale unei Românii aflate în pragul unui război de secesiune, declanşat din motive etnice.
Ziua de 19 martie a început la Târgu-Mureş cu un miting de protest la care au participat cam 400 de români, mulţi dintre ei elevi la şcolile din oraş. La un moment dat, protestatarii s-au strâns în faţa sediului CFSN Târgu-Mureş, unde au cerut demisia lui Kinces Elod, vicepreşedintele Frontului. Motivul principal al solicitării era că el ar fi grăbit "demixtarea" pe criterii etnice a şcolilor. Iniţial, Elod a refuzat să comunice cu manifestanţii.
Apoi, în jurul orei 13:00 şi-a făcut apariţia în balconul instituţiei, de unde şi-a anunţat demisia. În loc să aducă liniştea, gestul său a stârnit comentariile acide ale mulţimii care îşi amintea că tot de acolo le vorbea cândva şi Ceauşescu. Această primă manifestaţie s-a încheiat la ora 16:00. Dar în scurt timp, în oraş s-au format alte grupuri de protestatari, români şi maghiari care au pornit un lanţ de manifestaţii şi contramanifestaţii.
JOCUL ZVONURILOR DIVERSIONISTE
În jurul orei 18:00 s-a produs o primă escaladare a violenţelor: grupuri de protestatari români au luat cu asalt sediile PNŢ, PNL şi UDMR. În mod ciudat, toate aceste atacuri au avut loc chiar sub nasul organelor de ordine, care n-au catadicsit să intervină în nici un fel. Iar printre manifestanţi s-au răspândit zvonuri insistente precum că în cele trei sedii de partid s-ar fi descoperit valută, steaguri ungureşti şi manifeste antiromâneşti.
Exact acelaşi "scenariu" avea să funcţioneze şi la Bucureşti: minerii veniţi să facă ordine la 13-15 iunie anunţau că "la partidele istorice s-au descoperit maşini automate de falsificat bani, mai ales valută". Atacul asupra celor trei sedii a provocat rănirea gravă a multor participanţi, maghiari şi români. Tot atunci s-a lansat zvonul că, în comuna Petelea, trei foşti securişti i-au alarmat pe localnicii de acolo anunţându-i că ungurii ucid români în Târgu-Mureş. Altă diversiune care i-a învrăjbit şi mai rău pe cei adunaţi în oraş.
VIOLENŢĂ FĂRĂ LIMITE
În jurul orelor 17:30-18:00, la periferia oraşului Târgu-Mureş au sosit trei autobuze din care au coborât grupuri compacte de ţărani români veniţi din comunele Hodac, Ibăneşti şi Deda Bistra. Cum de au ajuns acolo? Cine i-a mobilizat şi cine a organizat transportul lor până în oraş? Nu s-a aflat niciodată, dar şi acum se consideră că aducerea lor a făcut parte dintr-un scenariu cu mult mai vast, care nici el nu a fost încă descâlcit.
Grupurile, deosebit de violente, au atacat în stânga şi în dreapta. Când a fost devastat sediul PNŢ, secretarul filialei locale a partidului a fost lovit cu sălbăticie. Şi, cu toate că le-a spus agresorilor că este român, a fost bătut cu cruzime, până când a căzut într-o baltă de sânge, cu coloana vertebrală fracturată. Una dintre cele mai cunoscute victime a fost, atunci, scriitorul Suto Andras. Sperând să fie recunoscut şi ascultat, el s-a urcat pe un camion, ca să vorbească mulţimii dezlănţuite.
Dar, spre ghinionul lui, şi-a supraevaluat popularitatea: nu a fost ascultat. Ba din contră, asistenţa înfuriată l-a trântit la pământ, l-a călcat în picioare şi l-a lovit cu sălbăticie. Există mărturii care descriu altfel acest episod sălbatic. Martorii afirmă că, în realitate, Suto Andras ar fi fost bătut în sediul UDMR. Intraţi acolo, agresorii l-au găsit într-un birou în care se afla harta "Ungariei Mari". Înfuriaţi la vederea ei, atacatorii l-au lovit ca capul de pereţi, "ca să vadă în faţa ochilor numai harta aia".
Oricum ar fi fost, scriitorul a fost scos cu greu din mâinile agresorilor de nişte prieteni care, mult mai târziu, au îndrăznit să-l ducă la spital. Suto Andras era însă într-o stare extrem de gravă, motiv pentru care a fost dus urgent la Bucureşti. Aici, viaţa i-a fost salvată. Dar nu şi un ochi, pe care l-a pierdut definitiv, rămânând astfel desfigurat pentru toată viaţa.
