A murit purtând doliu pentru martirii Timişoarei

21 spre 22 decembrie 1989. Ceasul batea spre orele trei ale diminetii. Mama se ruga. "Oare de ce nu se in­toar­ce?" Intr-un tarziu, femeia aude o cheie rasucindu-se in usa. Era Bogdan. "Ochii lui albastri erau acum rosii, fata ii era iritata de la gazele lacrimogene, mainile ii erau arse. Era ingrozit. A inceput sa planga. Aduse­se cu el camasa insangerata a unui ta­nar impuscat in spate. I-a murit in brate." Elena Bancila, mama lui Bogdan-Serban, nu-si poate stapani lacrimile. In mana tine o cescuta ce pas­trea­za urme de cafea. "Dimineata, pe 22 decembrie, am baut cafeaua impreu­na cu el. Mi-am spus ca o spal mai tarziu si am pus-o in vitrina. Bogdan nu s-a mai intors niciodata, iar eu nu am mai putut sa o spal." O ora. Atat a reusit sa se odihneasca Bogdan in acea noapte. Si-a pus o camasa neagra pe el, in semn de doliu pentru cei omorati. L-am rugat sa stea acasa. S-a uitat fix la mine si mi-a spus: "Mami, daca e sa mor, pot sa stau langa ma­ta­le la geam si un glont sa ma ni­me­reas­ca". Mama stia ca fiul sau scapase cu o seara inainte ca prin urechile acului. "Se intalnise in tran­see cu un bun prieten, Emilian Dobre. Printre manifestanti se infiltrau di­fe­riti indivizi care incercau sa schimbe aspectul revoltei si sa-i im­pras­tie. Dar ei erau uniti si reuseau sa-i expulzeze. Emi­lian, ca multi altii, a inceput sa fie impins catre barajul celor cu scuturi, urmand sa fie «in­ghi­tit» de ei si sa fie urcat in dubite. Bogdan s-a aplecat sa-l ajute, iar in acel mo­ment un stu­dent ce tinea portavo­cea a fost im­pus­cat in cap. O fractiune de secunda sa fi fost mai devreme, si Bogdan ar fi fost rapus de glont in lo­cul tanarului stu­dent. Focurile de aver­tisment tre­bu­iau trase in sus. Bog­dan a observat ca ele erau indreptate catre ei. S-au adapostit langa zidul Universitatii. Dupa ce, cu greu, au reusit sa iasa inspre Spitalul Coltea, din cauza tancurilor care trageau rafale asupra gurilor de iesire din pasaj, au ajuns la restaurantul Opera, unde, impreuna cu alti trei tineri, s-au rugat de soferul unei cife cu ciment sa-i aduca acasa. Fara izbanda. Tancurile se zareau in spa­tele lor. Iar metrourile erau o ade­va­r­ata capcana. Intr-un final, ajutati de un taximetrist, au ajuns acasa."

A doua zi, Bogdan a plecat la lucru. Mama l-a condus cu masina, ca pe un ultim drum facut impreuna. "L-am sarutat in forma de cruce, pe frunte, pe barbie si pe obraji si l-am vazut si cum se indeparta de mine. «Daca mi se intampla ceva, ai banii aia cu care sa te descurci», au fost ultimele sale vorbe. Isi vanduse magnetofonul si banii ii pusese la CEC, cu gandul sa-si cumpere video", po­ves­teste mama. "Pe 22 decembrie am gasit-o acasa doar pe sora sa, Ramona. De Bogdan nu aveam sa stim nimic pana in seara zilei de 23 decembrie. Toata ziua l-am cautat pe strazi. Seara, pe la 17:30 am fost sunata de un barbat de la Spitalul Colentina, care m-a intrebat daca am un baiat pe nume Bogdan. Am in­ce­p­ut sa urlu. «A murit? A murit copilul meu?», tipam desfigurata. «Baiatul este doar ranit», m-au linistit ei. Nu mi-au dat voie sa ma duc acolo. De la geam auzeam bubuiturile im­pus­ca­turilor. Am aflat ca fusese impuscat la Televiziune, in clavicula, si ca acum se odihneste. Era Ajunul Craciunului. Si ii multumeam lui Dumnezeu ca a scapat doar cu atat. Am pus-o pe Ramona sa impodobeasca bradul, l-am asezat in camera sa, convinsa ca mi-l vor da acasa. Pe la 12:30 am primit un telefon de la o asistenta, care imi spunea ca baiatul meu a fost transferat la spitalul de neuro­chi­rur­gie. Mi-a povestit ca Bogdan fusese im­puscat cu doua gloante, unul ii per­fo­rase bazinul in regiunea soldului, provocandu-i hemoragie externa, iar celalalt glont a ajuns in clavicula, pa­ra­lizandu-i mana si picioarele." Din acel moment, mama lui Bogdan a in­ce­put sa dea telefoane pe la mai toate spi­talele. Nimeni nu-i spunea nimic. Pe la ora 20:00, dupa ce a fost purtata prin telefon de la o asistenta la alta, Elena Bancila a auzit vocea stinsa a uneia dintre ele: "Imi pare nespus de rau, fiul dumneavoastra a murit. I-a cedat inima".

Bogdan avea 21 de ani. In mai 1989 tocmai ce terminase armata. O luna mai tarziu s-a angajat la Institutul de Semnalizari Automatizari Fe­roviare. Absolvise liceul cu profil CFR. In urma cu noua luni, in aceeasi zi, fusese cavaler de onoare la nunta bunilor sai prieteni, Gabriel si Adriana. Prieteni, care acum il luau de la morga, il spalau, il imbracau in costum de ginere si-l plimbau pe un ultim drum: pe la echipa de rugby Rapid, la care activa inca de cand era copil si cu care obtinuse mari victorii, prin curtea Institutului, unde il asteptau colegii cu coroane de flori, pe cararea ce ducea acasa. "Se facuse intuneric. Afara incepuse sa ninga cu fulgi mari si desi, care spalau sangele de pe strazi. De departe am auzit sirenele masinii de la Institutul la care lucra. I-am zarit cosciugul asezat printre flori, i-am vazut numele scris mare deasupra cabinei masinii. Am inceput sa aud bocetele fetelor si ale baietilor care mergeau in urma sa. In inima mea erau numai cutite infipte. Sta­team in strada, eu si Ramona, mute, in­tepenite, moarte." Pe 25 decembrie, romanii sarbatoreau primul Craciun liber, tot atunci mama si sora isi jeleau mortul. Ochii albastri ai fe­meii rescriu cu lacrimi amare scurta viata a unui copil "chinuit", dupa cum spune ea. Crescut fara tata, Bogdan arareori facea ceva doar pentru el. Toate verile si le petrecea pe santierul unde lucra mama sa, carand molozul sau turnand betoane. Isi planuise sa se casatoreasca la 30 de ani si impreuna cu un prieten sa-si des­chida o firma de constructii. "Bogdan nu fuma, nu bea, armata nu l-a schimbat cu nimic, a ramas cu aceleasi idei de a lupta impotriva comunistilor", isi aminteste Emilian Dobre, cel pe care Bogdan l-a protejat in timpul impuscaturilor. "Nu ma lasa sa ma indepartez de el. Stia ca am ne­vasta, ca am un copil si inca unul pe cale sa soseasca. Mereu imi zicea ca tre­­buie sa stau in spatele lui, sa am gri­­ja de viata mea". Pe 24 decembrie, sea­­ra, Iliescu linistea oamenii, ca "to­tul este sub control". In timpul acesta, din trupul lui Bogdan se scurgea si ultima picatura de viata. Pentru fa­mi­­­lia sa si a atator mii de parinti, ni­cio­data nu mai avea sa fie bine. "A fost strapuns de glont pe 23 decembrie. Colegii sai sustin ca atunci s-a tras si din incinta Televi­zi­u­nii asupra lor. Un alt lucru ciudat era ca la mor­ga erau munti de haine, fusta si sacou pentru fete, iar pentru baieti, cos­­tum. Toate erau pre­ga­tite parca din timp", este de parere ma­ma baiatului.

Pe 28 decembrie, la ora 10 si un sfert, Bogdan a fost programat sa fie in­mor­mantat in Cimitirul Eroilor. "Era coada la inmormantari. Puhoi de morti…", isi aminteste femeia. Mama i-a ridicat trupul din cosciug si l-a imbratisat pentru ultima oara. Preotii ii cantau la capatai vesnica pomenire. Mama, cu ochii in la­crimi, cu fata schimonosita de durere, aproape lesinata, isi vedea fiul zambind, alergand catre ea, imbracat in haina sa de piele visinie, pe care ea i-o cumparase. Geaca pe care Bogdan ajunsese sa o imprumute tuturor colegilor, caci, spune femeia, "baiatul meu a fost un om tare bun, cald. Frumos". In urma sa au ramas amintiri grele si o strada ce duce catre casa sa si care-i poarta numele: Erou Serban-Bogdan Stan.