A venit Obama: Ce spun statisticile?

Sunt ocazii în care experienţa mea românească îmi serveşte tare bine pe acest tărâm anglo-saxon. De pildă: ştiam că tinerii, tinerii de toate felurile, şi nu indecişii, nu femeile, nu republicanii scârbiţi de Bush (să-i auzi cum îl desfiinţează pe Bush, acum, după înfrângere!), nu negrii ori toţi ceilalţi coloraţi, nu evreii din Florida – nu, nici una dintre aceste subdiviziuni curtate şi intervievate şi para-psihanalizate nu au fost segmentul care a contat la alegerea lui Obama.

Am ştiut-o de la început. Vor conta tinerii. Şi au contat. Ştiam, nu de la formidabilele data-banks exibate zilnic la tv şi în ziare. Ştiam dintr-un simţ românesc, învăţat cu mulţi ani în urmă, când detectam adevărul unei societăţi nu din statistici, nu din presă (care era toată confecţionată), nu din zvonuri (deşi zvonurile erau ştirile şi reportajele erei Ceauşescu). Ştiam aşa, din aer. Mirosind aerul.

Presa americană, de miercuri încoace, a publicat o orgie de analize ale victoriei lui Obama. În analiza din Los Angeles Times, alegătorii erau catalogaţi în nu mai puţin de 17 categorii (da, 17!). Numai una singură era despre vârsta alegătorilor: tinerii (după unii 18% din electorat, după alţii 20%) au votat 68% cu Obama – în cea mai masivă afirmare a “votului tânăr” din 1976. În California, procentul de tineri cu Obama a fost şi mai mare: 76%. Cu totul au votat 24 de milioane de tineri. Dintre aceştia, şase din zece sunt sub 30 de ani. Din totalul tinerilor, unul din nouă a votat pentru prima oară. În aceste alegeri, tinerii au făcut ceea ce rar fac: au spart puşculiţa şi au dat bani, mai ales lui Obama, între 5 şi 200 de dolari! “Am dat două sute de dolari campaniei lui Obama!”, mi-a declarat o tânără din California. Am intervievat-o eu în West Los Angeles; e albă şi casieriţă la un supermarket. “Pentru mine, două sute de dolari e un sacrificiu bănesc, dar l-am făcut!”, mi-a zis.

Ştiam că tinerii vor fi o forţă decisivă din multe motive. Cunosc tinerii bine, inclusiv pe ai mei. Poate am fost avantajat, ca scriitor care lucrează la el acasă, într-un garaj transformat în birou de scris. Îmi ştiu copiii ca pe podurile palmelor. I-am crescut, hrănit, schimbat de scutece, dus la şcoală, le-am fost apropiat în timp şi în spaţiu fizic cum puţini părinţi salariaţi le-ar fi putut fi. Am sărit de nenumărate ori de la maşina de scris ori de la computer, ca să le vorbesc ori să-i ascult. Le-am trăit răzvrătirile, le-am răbdat nihilismele. I-am întrebat ce cred şi ce-ar face la o răscruce de viaţă. Ca rezultat, am trăit America tânără pe dinăuntru şi, pentru un scriitor transplantat, toate astea se adaugă la capacitatea mea de a înţelege America.

Ştiam că tinerii au fire speciale de contact între ei, pe care rar le-am văzut pomenite în ziare ori la tv ca fiind critice în alegerea unui candidat. Tinerii lumii sunt uniţi ca niciodată înainte prin internet, în cyberspace.

Tinerii, inclusiv copiii mei, trăiesc prin computer, vorbind la mobil, blogând şi textând. Aşa cum bloghează: “E sâmbătă, ne ducem la vreun party?”, generaţia lor a blogat şi trimis sms-uri, conversat şi îndemnat şi militat pentru Obama ca pentru nici un alt candidat înainte.

Iar campania lui Obama s-a dovedit superiscusită în folosirea blogurilor şi e-mail-urilor. Obama înţelege tinerii, nu se mai discută, şi ştie să-i folosească. Cel ce-i scrie discursurile electorale este un tânăr de 26 de ani.

În campania lor, McCain şi Palin n-au fost pe fază cu tineretul, în timp ce Obama a fost pe fază zi de zi, până când, marţi seară, în Grant Park, muzica de fond a discursului lui a fost “Remember the Titans”. Dintr-un film distribuit în 2000, cu Denzel Washington jucând rolul antrenorului unei echipe de fotbal şcolare. Tipic, nu? Nu. Echipa din film era o echipă integrată, de albi şi negri care-şi uită ostilităţile reciproce şi câştigă un campionat împreună. Hollywood-ul, deşi simplificator şi superficial, a fost pe fază. Un succes la casa de bilete care a fost o prezicere politică.

Dar tinerii au instinct politic, un instinct al lor, greu de prins în statistici. Tinerii simt un element esenţial al persoanelor care le vor influenţa viaţa: excepţionalitatea. Ei i-au făcut complimentul excepţionalităţii lui Obama.

Şi Obama l-a acceptat.

Al doilea element major al victoriei lui Obama au fost... albii.  Da, să nu ne ascundem după deget. Albii au votat în număr suficient de mare, unii chiar trădându-şi partidul, pentru Obama. Mai mulţi democraţi şi mai mulţi albi au votat pentru Obama în 2008 decât pentru candidatul alb John Kerry, care n-a reuşit să-l învingă pe Bush în 2004.

Şi, la numai o zi după declararea învingătorului, s-au publicat în ziare propunerile pentru Cabinetul Obama.

Vă aşteptaţi ca noul Cabinet să arate ca o orchestră de muzică rap neagră? Da de unde! Dintre 21 de propuneri pentru conducătorii celor 15 departamente executive, sunt cel puţin trei republicani marcanţi şi o singură persoană de culoare: Susan Rice, membră a NSC-ului (Consiliul Naţional de Securitate) sub Administraţia Bill Clinton.

Iar ca şef al staff-ului, tocmai Rahm Emanuel? Să mai zică Israelul că Obama e cripto-islamic! Deci, apărând în faţa lumii ca o naţiune înnoită, America este departe de a fi ameninţată în temeliile ei.

Dar Obama va trebui să dovedească faptul că este omul providenţial pe care americanii l-au dorit ori l-au acceptat în scaun. Va trebui să-şi suflece mânecile şi să facă ordine. Să facă curat – să măture. Să plătească datoriile şi să nu facă altele, ori cât mai puţine. Să chivernisească ş să se spetească muncind, dând un exemplu părţii lenevite a Americii, părţii îndatorate şi excesive, care face totul pe credit, care respiră aerul tot mai scump al planetei, pe credit. Pentru asta, cu bătăi de inimă, dar din inimă, i-am dat votul meu.

        
P.S: Apropo. Africanii cei mai celebri şi mai recompensaţi din lume au fost americani. Booker T. Washington, Charles Drew, Mary Bethune, Louis Armstrong, Zora Neale Hurston, Magic Johnson, Oprah, Obama nu ar fi fost cine sunt decât aici, unde i-a tras odată lanţul istoriei. Sclavi cândva, dar azi parteneri. Dacă America se va înnoi, nu se poate înnoi decât în bine.

 
P.S 2: Circulă un zvon despre McCain. Că a existat o conspiraţie împotriva lui. Din propriul lui partid, de la republicani. Republicanii de la vârf (din jurul lui Mitt Romney, se zice) au făcut din McCain un candidat de sacrificiu. Republicanii l-au promovat pe McCain pentru că, dacă reuşea s-o învingă pe Hillary Clinton (la începutul campaniei, Hillary părea ca şi aleasă, Obama părea o opţiune fantezistă!), McCain ar fi guvernat patru ani, după care, compromis de criza economică şi handicapat de vârstă, ar fi făcut loc lui Romney. Iar dacă Hillary câştiga alegerile, ea ar fi guvernat tot doar patru ani, fiindcă ar fi fost compromisă de criză, cum l-ar fi compromis şi pe McCain. Deci, republicanii de la conducerea partidului erau dispuşi să-l sacrifice pe McCain. L-au sfătuit prost pe McCain în cursul campaniei, inclusiv la alegerea lui Sarah Palin, a cărei lipsă de sofisticare s-a dovedit a fi un handicap în plus.

Hmmm. Ce ziceţi, iubiţi cititori?

O teorie diabolic/ingenioasă de tipul furării revoluţiilor? Cu toate hibele lui, John Sydney McCain III este un gentleman de clasă. Aş fi fascinat să-l intervievez şi să-l întreb ce crede despre viitorul Partidului Republican. Cine ştie, poate pentru paginile acestui Jurnal.

“Tinerii (după unii 18% din electorat, după alţii 20%) au votat 68% cu Obama – în cea mai masivă afirmare a “votului tânăr” din 1976. În California, procentul de tineri care au votat cu Obama a fost şi mai mare: 76%. Cu totul au votat 24 de milioane de tineri. Dintre aceştia, şase din zece sunt sub 30 de ani. Din totalul tinerilor, unul din nouă a votat pentru prima oară”