Amintiri cutremurătoare din lagărele morţii

Noi amănunte despre ororile de ne­în­chipuit din lagărele naziste relatate de un supravieţuitor. Cu ani în urmă, prof. univ. dr Ioan Gottlieb ne-a înfă­ţişat pe scurt cumplitele sale amintiri, cum a supravieţuit miraculos lagă­relor naziste Auschwitz, Mauthausen şi Melk.

Ca o spovedanie, fragmentul care lipseşte din istoria evreului Ioan Gottlieb este un moment tragic din iunie 1945. Tatăl său, alături de care s-a aflat în trei lagăre, n-a mai rezistat fizic şi, mai ales, psihic.
După tentative ne­reuşite de sinucidere, i-a cerut fiului său cureaua de la pantaloni pentru a-şi pune capăt zilelor. „Mi-am scos cureaua şi i-am dat-o." Tatăl său a luat-o şi a reuşit să se omoare. „Acest moment mă urmă­reşte de atunci... Nici azi nu ştiu cât am fost de vinovat", mărturiseşte Gottlieb. De aici a ţinut profesorul să pornească din nou pe firul aminti­rilor cutremurătoare: „Pu­tea să nu primească de la mine acea curea, dar tot găsea ceva, pentru că el era hotărât să se sinucidă. Nu era la prima încercare, prima a fost în ghe­toul de la Baia Mare, când pun­gu­ţele cu praf, otravă, s-au ume­zit şi nu au avut efect. A doua oară l-am oprit eu. Dacă trupele aliate se miş­cau un pic mai repede ar fi supravieţuit... Era un evreu veteran decorat cu Crucea de Fier şi tocmai el trebuia să îndure ace­le chinuri, de aceea nu a mai rezis­tat."

O teamă nemărturisită l-a făcut pe Ioan Gottlieb să tacă timp de ju­mă­tate de secol. Unul dintre motivele pentru care s-a abţinut să povestească tot prin ce a trecut este şi acela că „ni­­meni nu credea cele relatate, nici eu nu am putut descrie exact, căci orice naraţiune este departe de cele trăite", mărturiseşte Gottlieb. Pe când avea 11 ani, trupele maghiare au ocupat Baia Mare. Regimul de teroare a început, însă el s-a intensificat o dată cu intrarea în micul orăşel a trupelor germane şi înfiinţarea primului ghe­tou pentru evrei. „Cel în care am ajuns eu şi familia era situat la margi­nea oraşului. Aici am suferit prima oa­ră în condiţii subumane, dar greul abia începea. Tatăl meu, bine informat, ne-a spus că vom fi transportaţi de aici în lagăre de concentrare." Ne­vrând să suporte torturile care îi aş­teptau, câţiva dintre ei au hotărât să se sinucidă. Au luat morfină, însă el şi Ioan Gottlieb au supravieţuit în mod miraculos, în timp ce mama vi­tregă a murit.

La Baia Mare au fost urcaţi în va­goane pentru vite şi au călătorit cir­ca trei zile. Au primit mâncare şi hra­nă cât să supravieţuiască, iar nevoile şi le făceau într-o găleată din vagon, care emana o duhoare de nedescris. Într-o noapte, pe la ora 2:00, au ajuns la Auschwitz. Au fost aranjaţi pe două rânduri, bărbaţi şi femei. Tatăl său l-a îndemnat să spună că are 18 ani şi că doreşte să muncească. A fost un sfat util, pentru că adolescenţii fără putere de lucru luau calea crematoriului. Bunicii săi au avut acelaşi drum: atunci a fost ultima oară când i-a văzut. A observat la capătul rândului de bărbaţi un ofiţer german despre care a aflat ulterior că era doctorul Mengele. Ajuns în faţa sa, a primit în­trebările la care se aştepta şi a răs­puns aşa cum îl instruise tatăl. Aşa că a fost dirijat împreună cu părintele său în coloana celor buni pentru mun­că.

„Mengele era cel care tria, era un bărbat bine, simpatic, femeile îl adorau, zâmbea şi spunea dacă mergi la stânga sau la dreapta. Pe mine m-a întrebat câţi ani am şi dacă vreau să muncesc. Şi am spus că am 18, deşi abia trecusem de 15. După aceea am aflat că am luat drumul vieţii." Împreună cu grupul de bărbaţi selectaţi a mers pe sub vestita poartă pe care scria : „Arbeit macht frei" („Munca eliberează"). Gottlieb îşi aminteşte că atunci când a coborât din tren a văzut şi două turnuri cu fum despre care a aflat apoi că erau de la crematoriu.

Ajunşi într-o sală, au fost dezbrăcaţi, tunşi peste tot, cu excepţia unei dungi late pe creştet, apoi au primit haine cu dungi, o bas­că, papuci din pânză: „N-aveam cum să ne luptăm cu mâna goală faţă de ăia cu arme în mână. Am văzut două furnale din care ieşeau flăcări... Am citit Arbeit macht frei... eram sigur că va fi mai greu decât în ghetoul de la Baia Mare, dar nu ştiam cât de greu. Problema care se punea era cum o scăldăm. Dar am văzut, treptat-treptat, că era vorba de infern. Era un medic din Baia Mare care se prefăcea că are moralul ridicat, se ducea la toaletă şi spunea bancuri ca să-i încurajeze pe ceilalţi. Când s-a prăbuşit, s-a prăbuşit de tot. Şi-a pierdut spe­ranţa şi a cedat după o uzură în timp".

După o săptămână au fost puşi iar în tren şi a ajuns la Mauthausen. Acolo a primit un triunghi roşu, cum aveau toţi evreii consideraţi deţinuţi politici, şi numărul 72762. „La Mauthau­sen, crematoriul nu mai funcţiona. La procesul de la Nürnberg, unde s-au dat nişte imagini originale, au arătat o movilă serioasă de cadavre, dar nu era o singură movilă, ci mai multe. Eu am văzut aşa ceva. Nu se poate descrie în cuvinte."

După o perioadă, el şi tatăl său au ajuns în lagărul de la Melk. Acesta era o închisoare mult mai mică decât Auschwitzul, avea 10.000 de deţinuţi, spre deosebire de 150.000, câţi erau în temutul lagăr de exterminare. Aici, cei închişi lucrau la construirea unor subterane pe locul unde trebuia să funcţioneze o fabrică de avioane nemţeşti. La Melk, deţinuţii munceau în trei ture: „Lucram cu cio­can pneumatic (pichamăr) şi, imediat după ce începeam treaba, sim­ţeam că îmi crapă capul din cauza tre­pidaţiilor". Gottlieb a nimerit la Fritz Grun, un prizonier transformat în gardian, care, încă de la în­ce­put,  şi-a arătat pornirile sale homosexuale cărora le-a căzut victimă.

Erau strigaţi doar după nu­mere, ca pe nişte animale. Nume nu mai aveau nici unul. Pe lângă munca istovitoare, erau torturaţi, fiind ţinuţi în picioare ore în şir la adunarea de apel. „Metoda de a ne ţine în picioare ore în şir fă­cea parte din planul lor de a ne distru­ge fizic. După ce munceam în fiecare zi opt ore, plus orele de transport la lo­cul de muncă şi înapoi, ne mai chi­nuiau doar ca să ne strige pe numere." La un moment dat, cineva a lipsit, şi pentru aceasta a fost bătut cu săl­băticie de Fritz. După ce l-a stâlcit cu lovituri în reprize, gardianul l-a bă­gat pe deţinut într-un butoi cu apă, deşi afară deja era rece. Pentru că a re­zistat, după alte bătăi sălbatice, de­ţinutul a fost spânzurat. Altă dată, doi ucraineni au fugit, dar au fost prinşi imediat şi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare, în pre­zen­ţa tuturor celorlalţi colegi de sufe­rinţă. Hrana în lagăr era foarte proastă, de multe ori trebuiau să o arunce, dar organismul său, fiind tâ­năr, a rezistat.

Fritz i-a povestit ce a făcut pe vremea când fusese deţinut-gardian la Mauthausen, cum trebuia să ducă oamenii la munci peste măsură de grele. Din 100 de deţinuţi trebuia să se întoarcă cu cel mult 15 şi, dacă nu reuşea să-i omoare prin istovire şi colaps fizic, atunci, Fritz, ca să îndeplinească ordinul, îi arunca de pe treptele carierei de piatră. Ioan Gottlieb a scăpat pentru că a reuşit, cu noroc, să se angajeze la infirmerie la Melk. Şi acolo a văzut lucruri înfiorătoare, oameni operaţi pe viu, cărora li se amputa piciorul cu o simplă lamă de ferăstrău.

Se murea pe capete în lagăr. Pe cei mai mulţi, degradarea fizică şi psihică îi ducea cu paşi grabnici către sfâr­şit. La eliberare, la 5 mai 1945, Ioan Gottlieb, care ajunsese înapoi la Mauthausen, a fost la un pas de a se prăpădi. A avut noroc de tratamentul primit de la americani. Pentru că sistemul digestiv o luase razna, nu mai putea mânca. Avea doar 37 de kilograme. Era ca un muribund. A pri­mit glucoză şi sânge prin transfuzie şi doar aşa a reuşit să se pună pe pi­cioare. După ce a scăpat din lagăr s-a întors în România.


Portret
Prof. univ. dr Ioan (Janos) Gottlieb s-a născut în 1929, la Baia Mare, din părinţi evrei proveniţi din Austro-Ungaria. A absolvit şcoala primară şi liceul în localitatea natală, acesta din urmă fiind însă în perioada cât a fost în lagăre. Între 1947 şi 1951 a fost student al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii „Bolyai" din Cluj. În 1952 se stabileşte la Iaşi, unde obţine pe rând toate gradele didactice universitare. Este recunoscut drept cel care a întemeiat şcoala ieşeană modernă de fizică teoretică. A predat fizica şi matematica la Universitatea „Al.I. Cuza", de unde s-a pensionat. Este membru în numeroase foruri şi instituţii ştiinţifice internaţionale.
Are peste zece cărţi de specialitate publicate şi mai mult de 100 de lucrări şi articole apărute în prestigioase reviste străine şi româneşti.