Româncă dispărută în Serbia

Avea 19 ani şi visa să strângă bani, pentru a merge la Conservatorul din Iaşi. Locul era asigurat, fusese elevă la un liceu de muzică şi câştigase numeroase premii. Însă nu avea cu ce să-şi achite chiria pe perioada studenţiei, aşa că a decis să amâne un an înscrierea la facultate şi să muncească. A plecat în Serbia. După după câteva luni, a dispărut fără urmă.

Scrisori pentru mama

Alunică Gabriela era din Buhuşi (Bacău) şi mai avea o soră, cu doi ani mai mică decât ea. În vara anului 1996, imediat după ce a dat examenul de bacalaureat, fata s-a dus să muncească în Serbia. “A plecat cu nişte fete din oraş, care lucrau acolo, ca barmani. Lucrau cu acte, erau luate în evidenţă la poliţie”, spune mama Gabrielei, Niculina Hapchină. Femeia ştie că fiica ei muncea într-un bar, în Šuvajič, o localitate mică, ce aparţine de regiunea Golubac, aflată la graniţă cu România. La ultimul recensământ, Šuvajič număra 339 de locuitori.

La scurt timp, în Serbia a plecat şi sora mai mică a Gabrielei, Ana, însă cele două fete locuiau în oraşe diferite şi nu prea ţineau legătura una cu alta. Pe atunci, era încă vremea telegramelor şi a telefoanelor fixe... În fiecare lună, Gabriela venea până la Drobeta Turnu-Severin şi-şi depunea bani la bancă. 200-250 de mărci, cât reuşea să economisească. Tot de acolo trimitea şi scrisori acasă, în Buhuşi.

“În loc de dată, te sărut de mii de ori”, îi scria Gabriela mamei, în colţul din dreapta sus al foii de hârtie. “Încă de la început vreau să-şi spun că îmi este nespus de dor de tine şi că am primit scrisoarea de la tine, fapt ce m-a bucurat enorm de mult. Dacă ai avea măcar habar cum este când eşti plecat de acasă şi primeşti veşti de la ai tăi... (...) Mami, te rog mult de tot, nu te mai consuma atât din cauza noastră, pt. că totul este bine. Toţi oamenii din sat mă iubesc şi mă respectă, pt că am ştiut să mă comport bine, ca să spun drept şi cu prostul şi cu deşteptul. Să vezi mami, când au prăjituri acasă, cum îmi aduc la cabană fie clienţii, fie nevestele lor. În cabană toţi îmi spun găzdăriţa (n.r. - în scrisoare, cuvântul e subliniat). Colega pe care îţi trimit scrisoarea este din Roznov şi este foarte de treabă. Chiar când m-am întors din vamă a venit o fată la mine şi mi-a spus că a venit Ana acasă. Pe la mine nu a trecut să-mi spună nimic, cel puţin am aproape 2 luni de când nu am văzut-o. (...) Dar îţi promit că am să mă duc după ea, dar mai întâi am să dau telefon să văd dacă s-a întors. De venit acasă nu ştiu exact când vin pt. că nu am destui bani. Acum merge şi la ei prost, ca şi la noi, oricum mai stau aprilie şi mai. Poate vin acasă în iunie când eşti tu în concediu sau de ziua ta.

Atâta inima rea îmi faci când ştiu că te consumi degeaba. Înţelege o dată că mie îmi este OK, iar Ana, după cum ţi-am spus, dacă nu i-ar fi bine ar spune. (...) În vamă cred că vin pe 11 sau 14 şi îţi dau telefon. Numai o singură rugăminte am la tine: să nu te mai consumi, să ai grijă de tine, să nu te intereseze ce spune nimeni. Dacă vin acasă şi nu te găsesc frumoasă nu-ţi cumpăr nimic. Dacă este aşa cum vreau eu să te găsesc, îţi cumpăr ceva frumos ca pt o mamă frumoasă, dar dacă plângi şi te faci urâtă, nu mai pot să iau ceva frumos. Nu-i aşa? Te pupă mult... mult de tot, a ta fiică Gaby. Dacă poţi să-mi mai scrii, scrie-mi.”

Planuri pentru Italia
   
Următoarea scrisoare era tipărită la maşina de scris şi doar în colţul din dreapta al foii, Gabi adăugase, de mână, “În loc de dată, vă sărut de mii de ori. Gaby”.

Tonul scrisorii este mai grav, iar fata pomeneşte, în treacăt, de nişte probleme pe care le-ar fi avut “la patronul de mai înainte. Dar s-au rezolvat până la urmă. Acum lucrez în altă parte şi îmi este mult mai bine. Nu ştiu când am să vin acasă ptr că acum am avut noroc şi am dat peste o gazdă foarte bună şi tânără. Vreau să stau aici până strâng mai mulţi bani ca să îmi bag la bancă sau să plec în Italia pentru că am la cine să mă duc. Bine, că de acest lucru încă nu m-am hotărât. Nu ştiu dacă am să vin acasă de revelion. Dacă se întâmplă ceva acasă daţi-mi telefon la gazda unde lucrez. 66394 acesta este numărul la care mă puteţi găsi dacă se întâmplă ceva urgent acasă. Astăzi când vă scriu este 30-09-1996. Pe data de 9 octombrie vin până în vamă la Moldova şi după aceea mă întorc la lucru. Am să încerc să dau telefon la aurica. Data trecută nu am reuşit să vă dau telefon, pentru că nu era deschis la poştă. Anca cred că nu-şi face probleme. Bunica cred că este sănătoasă. Mamă îmi cer iertare pentru vorbele care îi le-am spus când am plecat. Îmi este foarte mult dor de tine şi să ştii că eu te iubesc foarte mult, pe tine şi pe Anca. Chiar dacă eu vorbesc ceea ce nu trebuie. Nu ştiu ce să-ţi mai scriu pentru că oricum lacrimile mi-au acoperit ochii şi nu mai sunt în stare să scriu nimic. Un singur lucru vreau să ştiţi că eu vă iubesc mult de tot şi dacă stau mai mult asta nu înseamnă că v-am uitat”.

Ultimul apel telefonic

La doar 19 ani, Gabriela părea că este o fată puternică, cu o fire voluntară. Din conţinutul scrisorilor ei reiese că era ataşată de familie şi ştia că mama ei stă cu grijă, de când ea plecase în Serbia. N-avea niciun sens ca fata să întrerupă brusc orice legătură cu familia. În această ultimă scrisoare Gabriela pomeneşte de o eventuală plecare în Italia, unde se câştigau bani mai mulţi. E posibil ca ea să fi intrat deja de atunci în anturajul celor care mai apoi au racolat-o. 

Niculina Hapchină şi-a văzut ultima oară fiica în iarna lui 1996, când Gabriela a venit la Buhuşi. A stat doar câteva zile, iar la 5 decembrie fata s-a întors în Serbia, la muncă. La începutul primăverii lui 2007, Gabriela i-a povestit mamei că a cunoscut doi români din Piatra Neamţ, bărbat şi femeie, cu ajutorul cărora îşi va rezolva rapid problemele financiare. “I-au spus că au nevoie de fete în Italia, să lucreze acolo, chelneriţe”, îşi aminteşte mama Gabrielei. “Ea trebuia să plătească înainte nişte bani pentru contract, călăuza şi comisionul lor. A venit atunci în ţară şi şi-a scos din bancă toţi banii pe care-i adunase, vreo 2000 de mărci.”

Ultima oară, Gabriela a vorbit cu mama ei la telefon în ziua de 14 aprilie 1997. Era într-o gară din Belgrad. “Mi-a spus că plecarea va fi peste 3-4 săptămâni şi că aşteaptă până se formează grupul”, îşi aminteşte Niculina Hapchină. Fiica ei i-a promis că o va suna din nou, imediat ce ajunge în Italia. Acel telefon n-a mai venit însă niciodată.

La 26 aprilie 1997, Gabriela a sunat-o pe sora ei, aflată şi ea în Serbia, să-i spună că pleacă. Era atât de speriată, că nu a putut vorbi minute întregi, din cauza plânsului. Sora a încercat să o convingă să amâne călătoria şi să mai aştepte, însă Gabriela i-a răspuns că ar fi fost prea riscant şi că era mai bine să meargă la noroc. Acest apel telefonic a fost ultimul semn de viaţă pe care l-a dat Gabriela Alunică. 

Reacţia poliţiei române

Mama a aşteptat o vreme ca ea să o sune. Sau să-i scrie. După câteva săptămâni, femeia a mers la Poliţia din Buhuşi şi a anunţat dispariţia fiicei ei. Apoi, a aşteptat un semn de la poliţiştii care, teoretic, îi căutau fiica. După circa un an de la dispariţie, sora Gabrielei a făcut plângere la IGPR. N-a primit nicio veste.

În 1999, Ana a plecat şi ea, la rându-i, să-şi caute de lucru în Italia şi s-a stabilit acolo. Spera, în adâncul inimii, să-şi găsească astfel şi sora. În 2001, mama ei a primit un răspuns scris de la IGPR – Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog: “În urma verificărilor efectuate de această unitate de poliţie a rezultat faptul că fiica dvs, Alunică Gabriela, nu a fost traficată, această plecând de bună voie în străinătate, neexistând dovezi că a fost traficată”. Într-adevăr, Gabriela plecase de bună voie în Serbia, chiar mama declarase asta în plângerea ei. Femeia voia însă să afle ce s-a întâmplat cu fiica ei în aprilie 1997, pe drumul dinspre Serbia spre Italia.

În 2005, văzând că poliţia română nu reuşeşte să dezlege misterul dispariţiei, Ana a făcut o plângere la Poliţia din Italia, solicitându-le autorităţilor de aici să o caute pe Gabriela. După câteva zile, cazul a fost mediatizat în celebra emisiune de televiziune “Chi l’ha visto?” difuzată pe Rai3.  N-a fost primită nicio informaţie. Nimeni n-o văzuse pe Gabriela în Italia. Ajunsese ea într-adevăr aici?

Niculina Hapchină a continuat să ceară ajutorul autorităţilor române, iar în martie 2007, IGPR – Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate (DCCO) i-a trimis mamei un răspuns năucitor: “vă comunicăm faptul că din verificările efectuate până în prezent nu au rezultat aspecte concrete care să confirme faptul că fiica dvs. ar fi fost victimă a traficului de persoane pe teritoriul României”. În toate plângerile femeia menţionase faptul că Gabriela se afla în Serbia, unde aştepta formarea “grupului” care urma să plece în Italia. Mai departe, DCCO îi transmite mamei că “Unitatea noastră are în vedere datele furnizate de dvs. telefonic şi ia în considerare efectuarea de verificări prin intermediul autorităţilor din Serbia”. Trecuseră 10 ani de la dispariţia Gabrielei, iar poliţiştii români “luau în considerare” sesizarea colegilor din Serbia, pentru demararea unei anchete. “Luau în considerare”, adică se mai gândeau dacă să facă acest lucru.

Suntem în 2014, la 17 ani de când Gabriela Alunică a dat ultimul semn de viaţă. Despre dispariţia ei, nimeni nu ştie nici acum mai mult decât ce a scris mama, în zecile de petiţii trimise autorităţilor române.

Aţi văzut-o?

Nume şi prenume: Alunică Gabriela
Vârsta la data dispariţiei: 19 ani
Data naşterii: 29 octombrie 1977
Data dispariţiei: 26 aprilie 1997
Locul dispariţiei: Šuvajič, regiunea Golubac (Serbia)

Semnalmente:
Înălţime: 1,60 m
Păr castaniu, lung
Ochi căprui
Are o cicatrice la ochiul stâng