Argintica. Fulgul meu de nea...

SPECTACOL  •  DIN SERTARUL CU AMINTIRILE COPILĂRIEI
Când ninge cu fulgi minunaţi deasupra ta te întrebi unde au stat ascunşi până acum şi de ce nu au venit mai devreme urâcioşii aceia micuţi de argint.

Puful alb al năzdrăvanilor fulgi de nea se aşterne peste tot, binecuvântându-i pe toţi cu dragostea lor. Doamna Îngheţată, de care unii fug fără să-i cunoască frumuseţea şi bunătatea, e mama acestor nebuni mici pe care năzbâtiosul alergător de cursă lungă, Vântul, îi poartă peste tot, în lume. Iarna mă cunoştea bine. Îmi ştia nasul pe care mi-l lipeam în fiecare noapte de geamul grădinii albe de flori de gheaţă, când îi priveam copiii – fulgii de nea de atât de multe feluri. Îi plăcea faptul că îi iubeam pe fiecare în parte. Cum să nu-i iubesc?! Unii se jucau, alţii parcă îşi doreau să nu mai ajungă pe pământ şi amânau momentul la infinit, unii erau prea dornici de întâlnirea cu fraţii lor şi se luau la trântă când se întâlneau jos, alţii adormiţi şi pluteau în aer însinguraţi. Le dădeam fiecăruia câte un nume, Somnorosul, Bucurel, Albăstrel, Norocosul, Ameţilă, Grăbitul, Burduşilă. De regulă, fetele stăteau cel mai bine la capitolul eleganţă în alunecare. Dar Iarna mă iubea şi din alt motiv...

Într-o seară, o fulguţă de zăpadă a căzut pe o geană de-a mea şi nu a vrut în ruptul capului să mai plece de acolo. Se ţinea cu toată forţa de ea. Atunci am stat afară o zi întreagă şi o seară.... Mi-era teamă că dacă intru în casă, la căldură, se topeşte. Nimeni nu înţelegea ce am. Eram ultimul copil rămas pe strada pustie. Nu-mi păsa, eram păzitoarea fulguţei de nea. Am întrebat-o care este numele ei şi mi-a răspuns pe dată: Argintica. Era superbă şi nu mă înduram să o las să se transforme în apă. Iar ea nu voia să plece de pe geana mea. Bineînţeles că mama a ieşit de câteva ori după mine. Am stat cât am putut de mult, dar la un moment dat trebuia să intru în casă. Argintica a înţeles până la urmă, aşa că am rămas prietene bune. Am lăsat-o să se adăpostească în mănuşa mea roşie, despre care mamei i-am spus că am pierdut-o. Am lăsat-o pe magazia de lemne, lângă vişinul înflorit în plină iarnă, cu ajutorul fraţilor Arginticăi. A promis că nu va pleca de acolo şi că va fi cuminte peste noapte. Am adormit neliniştită şi am visat că prietena mea se topise. Dimineaţa am dat buzna pe uşă luând cu mine şi o bomboană, galbenă ca o gutuie, cu care intenţionam să fac impresie. Mă înşelasem amarnic. Argintica nu voia bomboane, nu pentru că ţinea la siluetă, ci pentru că era o fulguţă de nea şi nu mânca aşa ceva. Aveam să aflu că era o neîntrecută solistă şi că îl încântase cu glasul ei pe cel mai teribil nor de pe cer. Acela negru, aducător de grindină şi furtuni. Acesta o ascultase fascinat şi nu mai voia să o lase să plece. Aşa că Argintica a fost nevoită să recurgă la ultima ei salvare, coborârea pe pământ. Nu ştia ce o aştepta aici, dar a crezut că era mai bine să fie liberă decât sub teroarea norului negru. Mi-a spus că era mai bine să fie alegerea ei, oricum asta era menirea ei, să se aştearnă alături de fraţii şi surorile ei pe îngheţatul pământ şi să crească în troiene. "Bine", i-am spus cu glas tremurat, "dar cine te va mai asculta când vei cânta"? "Cum cine? Fraţii şi surorile mele, şi dacă au urechile bine aerisite oamenii şi celelalte vieţuitoare, dar şi vântul, copacii, gheaţa, casele, oamenii de zăpadă". "Bine, draga mea Argintica, am să-ţi fac o scenă pe care să cânţi şi să te asculte toată suflarea", i-am spus fulguţei fericită.

Primul lucru la care mă gândisem era cutiuţa de lemn, îmbrăcată în catifea în care mama îşi ţinea inelul pe care îl avea de la tata. Era greu de sustras, dar găseam eu o soluţie. Nu am avut nevoie să fac un astfel de gest nepotrivit, pentru că bunica mi-a dat cutia ei, unde îşi ţinea cei mai frumoşi şi albaştri cercei pe care îi văzusem vreodată. Bunica mi-a spus că într-o zi vor fi ai mei şi că nu contează dacă vor avea cutie sau nu. Aşa că Argintica mea dragă putea să aibă scena pe care să cânte.

Am îmbrăcat-o cu o catifea albastră din rochia de duminică a bunicii, am cusut gândurile mele bune pentru Argintica şi concertele ei viitoare. O şi vedeam primind buchete de flori şi ursuleţi de pluş ca mărturie a iubirii admiratorilor. În grădină, lângă bradul înalt, acoperit de mii de fulgi de nea strălucitori, am aşezat cutiuţa albastră. Era linişte... Toţi fraţii ei erau emoţionaţi, mulţi nu o cunoşteau, dar auziseră de ea şi de vocea ei minunată. Un păianjen mic a ţesut o rochie minunată pentru Argintica, bucuros că poate să o ajute. Recompensa i-a fost un loc în primul rând. Am lăsat-o să se îmbrace pe Argintica şi m-am grăbit să iau pulsul sălii. M-am aşezat în ultimul rând. De acolo puteam să-i văd pe toţi şi nu erau puţini. I-am zărit până şi pe vrăbiuţă şi pe soţul ei, gătiţi de sărbătoare, pe căţelul alb fără un picior care bântuia pe strada noastră şi dormea pe unde apuca, pe fratele meu mai mic, care adormise pe sania ce se sprijinea de casă. Ce mai, lume bună, numai lume bună. În timp ce număram câte steluţe erau pe crengile de brad dintr-o dată mi s-a tăiat răsuflarea. Apăruse Argintica, în rochia ţesută de păianjenul binevoitor... Era mai frumoasă ca niciodată. Draga de ea, nu avea nevoie de prezentare. şi-a început concertul cu cea mai încântătoare melodie pe care aveam să o aud vreodată. Nu era nimic din ceea ce ştiam.

Ce triluri, ce tonalităţi, ce armonii... Spectacolul fulguţei mele dragi a atras atenţia întregului cartier şi dintr-o dată s-a trezit regină... Aplauzele nu mai conteneau, florile o înconjurau şi toată lumea voia să o cunoască pe minunata şi desăvârşita Argintica. Colindul unei ninsori începu discret şi Arginticăi îi încolţi un zâmbet în colţul buzelor, admira acel prezent alb. Iarna o auzise cântând şi era fericită că nu îşi pierduse fetiţa favorită. Argintica dansa, iar ninsoarea făcea să-i sclipească ochii în miliarde de stele... O lume aparent obişnuită devenise basm şi Moş Crăciun începuse să le dăruiască aripi de înger tuturor celor prezenţi... Am închis ochii, dorindu-mi să păstrez în mintea mea acel moment unic, să-l fotografiez, dar a urmat o linişte care m-a dezmeticit şi am realizat că e noapte, iar zgomotul pe care îl auzeam era de la inima mea care bătea în ritmul iernii... Ningea cu stele de apă, îmbrăţişările calde transformaseră fulgii de nea în lacrimi... Am răscolit cerul în căutarea Arginticăi, dar nu se mai vedea nimic... Am strigat, am căutat, am disperat, am alergat... Nimic... Dispăruse pentru totdeauna, dar cântecul ei era viu în sufletele spectatorilor ei. Doar un papagal albastru de la pervazul ferestrei de lângă bradul sub care cântase Argintica îngâna încetişor ce auzise.

A trecut mult timp, mi-au lipsit veritabilele nopţi de iarnă, cu cerul acela de cristal, cu stele ale căror scânteieri pătrundeau prin fereastră direct în sufletul tânjind după zborul liber spre orizonturi astrale. Au trecut multe ninsori de la acel spectacol de neuitat. Am trecut eu prin multe, am dat naştere unei fetiţe şi într-o zi de decembrie aceasta mi-a spus: "Mami, astăzi m-a întrebat cineva de tine". "Cine?". "Păi, Argintica"... "Cine?!" "Argintica. Fulgul meu de nea. Mi-a spus că te ştie de mult şi că mama ei te iubeşte mult"... Inima începuse să bată într-un ritm cunoscut, al căderii fulgilor de nea. Eram atât de fericită că Argintica nu mă uitase, dar mai ales că fetiţa mea iubea un Fulg de nea, la fel ca mine... În aceeaşi clipă am auzit un cântec de care îmi era cumplit de dor. Era Argintica mea... Mama ei, Iarna, o purta prinsă în pletele ei şi, astfel, la fiecare ninsoare Argintica dădea tonul cu glasul ei minunat. Era Fulgul de nea care nu se topea niciodată... Era răsplata pentru glasul ei, dar şi a mea în acelaşi timp. Am ieşit în mijlocul ninsorii şi am aşteptat-o pe mănuşa mea roşie, păstrată de atâţia ani în sertarul cu amintiri dragi. A aterizat pe ea şi mi-a zâmbit în colţul gurii, şmechereşte, aşa cum o ştiam. Mi-a spus că îmi mulţumeşte, pentru că fără mine nu ar fi aflat niciodată ce glas are şi s-ar fi topit... Aşa a rămas nemuritoare, aproape de mama ei... Iarna. Chiar dacă în scurt timp venea timpul pentru soare, pentru primăvară, pentru cer senin, ştiam atât eu, cât şi fetiţa mea că la vremea primului fulg de nea o vom revedea pe Argintica. La prima noapte cu ger, nasul meu se lipeşte de geamul brodat cu flori de gheaţă şi privesc la fulgii de atât de multe feluri. Unii se joacă, alţii amână momentul atingerii pământului la infinit... Diferenţa este că acum mai e un năsuc lipit de geam alături de al meu.