Aroma de portocală ne făcea să auzim îngerii

În Sfânta Scriptură scrie: "Iar dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel care s-a născut. Căci am văzut la Răsărit Steaua lui şi am venit să ne închinăm Lui".

De aceea cântăm noi a doua zi: "Steaua sus răsare/ Ca o taină mare..". Dar s-a-ntrebat cineva ce s-a întâmplat cu Steaua Vestitoare? Am să vă spun eu: După ce magii plecară, steaua stătea deasupra Betleemului: "ş Mi-am îndeplinit menirea dată de Dumnezeu. Ce mă fac acum? Să mai stau pe cer? Nu se poate! O să creadă oamenii că-n fiecare noapte s-a născut Iisus. Unde să mă duc? Poate pe Pământ? Dar unde?"
Şi steluţa rătăci o vreme. Ajunse pe un munte cu piscuri albe. "Aici mi-ar place să trăiesc!" Şi-n acea clipă se desfăcu într-o puzderie de stele mici - scânteiuţe albe - şi s-a transformat într-o floare-stea, cu petale de zăpadă pufoasă care s-a numit Floare de colţ sau Floarea reginei.

BUCURIA...
Crăciunul copilăriei mele? Nu am să-l uit niciodată! În copilăria mea eram sărăcuţi dar mai bogaţi decât acum, pentru că ştiam să ne bucurăm. Totul însemna sărbătoare. Zăpada din belşug fără de care nu ne puteam închipui iarna şi Crăciunul. Jucăriile pentru pom, steluţe, bulgări de zăpadă, îngeraşii de hârtie, căsuţele construite cu ieslea şi Iisus – toate construite de noi copiii, chiar dacă Moş Crăciun aducea pomul împodobit. Mi-aduc aminte în primul rând de bucurie. Punea stăpânire pe noi un sentiment profund care ne tulbura, ne făcea să devenim în aşteptarea a ceva misterios! Învăţam poezii şi cântece de iarnă pentru că la şcoală venea Moş Gerilă. Acasă venea Moş Crăciun. Dar noi nu ne supăram. Mirosul de brad care pe atunci mirosea a verde, a zăpadă, a apă îngheţată, mirosul de portocală care erau atât de rare şi care ne făceau să auzim îngerii. Mâncărurile de Crăciun care oricât de săraci eram ele existau, erau acolo pe masă. Eu sunt de la Iaşi. Acolo se făceau şi feluri de mâncare pe care nu le-am mai mâncat şi în altă parte: pelincile domnului de exemplu. Erau ca nişte clătite uriaşe clădite înalt una peste alta, şi între ele un fel de umplutură. Cozonaci şi plăcinte, poale-n brâu. Şi tot oraşul mirosea a "ceva", a sărbătoare. Toată lumea se privea în ochi, noi eram bucuroşi şi pentru că nu prea învăţam la şcoală, nu era vacanţă decât de Anul Nou, iar profesorii iubeau şi ei Crăciunul şi respectau sărbătoarea învăţându-ne şi pe noi asta, în linişte, tăcuţi. Ne dădeam cu sania. Iaşul e plin tot de dealuri şi văi. Un capitol important erau darurile. Cadourile. Noi eram patru copii acasă. Nu m-am simţit nefericită niciodată acasă, deşi nu eram bogaţi din cauza vremurilor şi a politicii. Bogăţia eram noi patru şi mama care ne făcea tot felul de minuni de la hainele cusute de mâna ei, de sărbătoare primeam haine noi, în măsura în care eram cuminţi şi învăţam bine. Împodobeam pomii în curte, ajutam la curăţenie, la treabă.

CLIPA DĂRUITULUI
Într-un an, eram mici de tot, ţin minte că jucându-ne am găsit darurile de Crăciun ascunse undeva în casă. Ne jucam în draci cu ele. O păpuşă fusese dezbrăcată, scalpată, udată. Aşa ne-a prins mama.
Mi-aduc aminte cum rămăsese ca un copil necăjit căci altele nu mai aveam cum să primim, dar până la urmă totul s-a terminat cu o partidă de râs fericit.
Mai ţin minte cum am plecat cu tata, toţi patru să-i cumpărăm mamii un cadou. Şi i-am cumpărat o pereche de ciorapi de mătase. Nici de aur dacă ar fi fost nu ni s-ar fi părut mai frumoşi. Clipa dăruitului, noi toţi patru cu tata într-o parte a pomului şi mama de cealaltă râzând fericiţi. E una din imaginile care-mi înveselesc încă sufletul.