Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alexandru Radu Ionescu avea doar 17 ani in decembrie ’89. In acea zi de joi, 21 decembrie, abia venise de la scoala cand mama lui l-a sunat, rugandu-l sa ramana in casa. Era speriata de ce se intampla in centrul Bucurestiului. Si el i-a promis ca o va astepta, cuminte, dar apoi si-a dat seama ca n-ar putea rata clipa pe care o asteptase atat de mult... A plecat, l-a luat in drum si pe prietenul lui, alergand pe strazi la intalnirea cu moartea.
"In cartierul nostru era incredibil de liniste, isi aminteste prietenul lui Radu. In statia de metrou, la fel. Parea o farsa... Abia pe la Hanul lui Manuc am intalnit o multime de oameni care scandau «Timisoara! Timisoara!» si ne-am alaturat lor. Erau putini si erau tineri..." In fata la Inter, Radu l-a prins de brat si i-a spus "asculta, orice s-ar intampla, nu plecam! Nu suntem lasi!". Si-au ramas.
In buzunarul de la geaca, Radu avea o jumatate de paine. Plecase de acasa hotarat si pregatit sa ramana pana la sfarsit. Nu stia ce inseamna sfarsitul. In fata lor erau aliniati, in siruri aproape perfecte, scutierii. Intre manifestanti si cordoanele de ordine cineva trasase pe asfalt o dunga rosie, putin tremurata... Era semnul imaginar al baricadei care avea sa se inalte cateva ore mai tarziu. Spre seara, o tanara le-a prins de brat o fasie de tricolor. Erau revolutionari "declarati"... Se imparteau flori fortelor de ordine, cei curajosi se apropiau de scutieri si le lasau pe carambii bocancilor incremeniti in asteptare. De la o fereastra a blocurilor amplasate deasupra salii Dalles, cineva filma cu o camera video de amator. Radu primise si el, de undeva, din spate, o garoafa alba, pe care o tinea strans, pentru ca voia sa i-o duca mamei, dovada ca a fost. Acolo... In buzunarul de la piept pastra o scrisoare de dragoste primita de la o admiratoare din liceu. "(...) Dar tu nu ma vezi, nu intelegi, nu-mi auzi inima... Dar cand treci, tu nu stii ca imi lasi umbra ta? Tu esti iarna aceea pustie ce ma frange in fiecare despartire cu ochi straini si plecari definitive spre tarmuri stiunse de dor... Radu, oare iti voi mai revedea ochii, acei ochi iubiti care au devenit oglinda vietii mele?..."
"Nu stiu cand a fost impuscat", marturiseste prietenul lui. "N-am vazut, cred ca n-am avut cand... Am simtit doar lovitura camionului militar care a intrat in multime. Radu era in dreapta mea. Am cazut la pamant, inconstient. Imi amintesc ca am fost luat de oameni si dus intr-o scara de bloc. Ca, langa mine, o fata plina de sange isi dadea sufletul si ca securistii care au intrat peste noi, crezand ca sunt si eu mort, m-au lasat... Am fost dus la spital de o salvare si am avut noroc ca am scapat cu viata, aveam bazinul facut praf. De moartea lui Radu am aflat dupa o luna de zile, cand, intors acasa, mama m-a dus, fara sa-mi spuna nimic, la cimitir. La mormantul celui mai bun prieten pe care l-am avut vreodata..."
In seara aceea de joi, 21 decembrie, au incercat sa-i ascunda pe cei morti si i-au dus in crama de la "Dunarea". "Bocancii lui Radu, care fusesera noi, era dezlipiti din talpa, hainele erau zdrentuite, se cunostea ca baiatul meu fusese tarat pe jos", povesteste mama lui Radu. Nimeni nu i-a putut spune ce s-a intamplat cu trupul copilului ei, dupa ce a fost ucis. "Avea niste semne ciudate pe maini, ca si cand ar fi fost intepat cu sarma ghimpata", isi aminteste sora lui Radu. "Apoi, ceva ce nu inteleg, a fost impuns cu baioneta in stomac. Am inteles ca dupa ce zona a fost eliberata, i-au insirat pe peluza Teatrului National si asa verificau care mai este in viata..." La inmormantare, mijlocul tanarului era incins intr-un brau lat, pentru ca masina grea care trecuse peste el il zdrobise...
"Cand m-am intors in acea zi de la serviciu si am vazut ca nu este acasa, am presimtit ca a plecat acolo", spune mama lui Radu. "Am asteptat toata dupa-amiaza sa se intoarca. In zadar... Imi spusesem «daca pana la ora 21 fara 15 minute nu vine, plec dupa el». Dar deja stiam, in adancul sufletului meu, ca el nu mai este. La ora la care a murit, mi s-a facut rau, din senin. Cred ca toatele mamele simt cand le moare copilul... Cu cateva minute inainte inainte sa ies pe usa, a sunat la noi mama prietenului cu care plecase. Mi-a zis doar «doamna, baiatul meu este la spital, dar Radu al dumneavoastra nu mai vorbeste». Atat. Am stiut atunci ca murise... Si l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute sa trec peste aceasta grea incercare..." In aceeasi noapte, rudele l-au gasit pe Radu la INML. Era dezbracat, intins pe o masa, cu buletinul pe piept. Alti cativa tineri, cu actele de identitate la indemana, erau asezati pe jos. Nu l-au putut lua acasa, medicii legisti repetau la nesfarsit ca nu aveau ordin sa-i dea. "Doar hainele lui mi le-au dat", spune mama eroului. "In fiecare zi bateam drumul spre morga si de fiecare data ne intorceam fara el. Stiind ce s-a intamplat cu mortii de la Timioara arsi la crematoriul Cenusa, imi pierdusem orice speranta... Dar pe 26 decembrie l-am adus acasa si l-am inmormantat. Nu i se facuse nici o autopsie, nu i se eliberase nici un certificat medico-legal. Pe certificatul lui de deces, la cauza mortii, scrie «cazut in Revolutie»." Statul roman inventase atunci o noua boala incurabila...
Ce mai asteapta de la viata mama unui copil ucis la 17 ani? "Supravietuiesc doar cu gandul ca Dumnezeu va ingadui sa-mi revad copilul", spune ea. "Dar pentru a ajunge acolo unde este el acum, trebuie sa stiu sa iert. Chiar si pe acela care mi-a ucis copilul. Dar nu s-a gasit nici un vinovat si atunci nu stiu pe cine sa iert... Daca isi va recunoaste vina, n-o sa ma duc sa-l impusc in cap, asa cum a facut el cu baiatul meu, singura mea «pedeapsa» va fi iertarea. I-as spune doar ca fiul meu fost un baiat tare bun... Dupa ce el a murit, o fetita din bloc mi-a zis plangand: «Cine ma mai apara pe mine acum de oamenii rai?»... De la 8 ani, Radu facea yahting, era in lotul national. Spunea «imi place yahtingul pentru ca ma face sa gandesc. Si ma simt liber». Avea un metru optzeci si doi. Si ochii ca viorele. Era sincer si curat la suflet. Cand i-au murit pestisorii, m-a certat ca am vrut sa-i arunc, i-a luat si i-a ingropat in curte. Din vara isi uitase buletinul la un prieten. Si l-a luat inapoi pe 20 decembrie, parca presimtind ca va trebui sa i se verifice identitatea. Sa nu credeti ca-mi este mai putin dor de el, ca nu plang, marturiseste mama lui Radu. In fiecare seara, inainte de culcare, ma duceam la el, il pupam, ii spuneam «noapte buna, mama». Mi-e greu ca nu mai pot face asta... Iar unii spun ca acesti copii au murit ca prostii. N-au inteles semnificatia sacrificiului lor. Cand ii spuneam «nu va impotriviti stapanirii», el imi raspundea «mama, eu nu mai pot trai in lumea asta plina de minciuna. Trebuie sa iesim, mama. Trebuie! Toti, mama, toti!»." (Jurnalul National, 18 mai 2004)
Informatii despre caz
Accident
In 1991, Procuratura Militara Bucuresti, prin dispozitia mr. Vasile Pantea, a dispus solutia de incetare a urmaririi penale in dosarul privind primele sapte victime din 21 decembrie 1989, strivite sub rotile camionului militar ucigas, in fata Salii Dalles. Motivatia procuraturii? "Moartea celor sapte s-a datorat unui incident care poate fi considerat ca un accident." Aceste cercetari au fost definitive, sub aspectul ca jertfa celor sapte tineri se incadreaza in situatia cazului fortuit. Parintii lui Alexandru Radu Ionescu nu primisera nici o instiintare oficiala. In ’90, chemat la Parchet, tatalui lui Radu i s-a cerut sa aduca martori in acest caz (n.r. – ?!). Cateva luni mai tarziu, a citit si el in ziare cum ca fiul lui a murit intr-un stupid accident de circulatie. Si-a aflat cum ca soferul acelui autocamion militar, lovit fiind la cap de o caramida aruncata din multime, a pierdut controlul volanului si a intrat in manifestanti.
Cine a tras?
E greu de crezut insa ca moartea lui Alexandru Radu Ionescu s-a datorat doar impactului cu acea masina. Adolescentul fusese impuscat in cap (glontul a intrat prin obrazul stang si a iesit pe la ceafa) inainte si putem presupune ca tocmai din acest motiv el nu a mai avut cum sa evite impactul cu autocamionul militar. Cine a tras in el? Parchetul Militar nu a gasit nici un vinovat... Ba mai mult, autoritatile au fost asa de "tulburate" de moartea acestor tineri incat in 1992, la trei ani de la moartea lui, pe adresa lui Radu soseau ordine de incorporare care se incheiau cu avertismentul – "in caz de neprezentare veti suferi rigorile legii...".
"Noaptea cea mai lunga"
"La ora 17:30, in fata la Dalles s-a tras in plin. Au fost impuscati mortal cel putin 13 dintre noi. Printre ei: Mihai Gatlan de 19 ani, Cornel Baldovin de 38 de ani, Petrica Proptean de 21 de ani, Alexandru Radu Ionescu (foto) de 17 ani. Un ofiter superior, martor al acuzarii in «procesul celor patru», avea sa declare in fata instantei si a tarii: «Ne-am deplasat dispozitivul de la Dalles la Intrecontinental». El nu a mai spus ca aceasta mutare de dispozitiv s-a facut peste cadavre si raniti. (...) Trupele care au participat la represiune sunt UM 01210, UM 01908, sprijinite cu forta de un batalion specializat in paza aeroportuara, comandat de maior Amariucai si aflat in directa subordonare a Marelui Stat Major, batalionul de cercetare-diversiune de la UM 01020, Regimentul de garda Academia Militara, ale securitatii – Scoala de securitate de la Baneasa, trupe de securitate, cum ar fi UM0865, Campina, USLA si cadre in civil, ale militiei. (...)" (Vasile Neagoe – "Noaptea cea mai lunga" – Expres, nr. 8, 23-29 martie 1990)
Citește pe Antena3.ro
