Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sticla optică, spre deosebire de sticla obișnuită din care se produc recipiente, geamuri, mărgele etc., implică un proces tehnologic extrem de costisitor și de complex. Pentru a obține sticlă optică de înaltă calitate e nevoie de cantități uriașe de combustibil și de cuptoare speciale, care să poată fi controlate cu precizie. Mai e nevoie de forme de topire care să nu contamineze materialul topit - evidențiau cercetătorii Neil deGrasse Tyson și Avis Lang în studiul „În slujba războiului. Alianța secretă dintre astrofizică și armată (Editura Trei, 2020) -, acesta trebuind să fie bine omogenizat. În plus, mai arătau oamenii de știință americani, întreg procesul de fabricare are nevoie de un flux corespunzător pentru eliminarea impurităților, iar în timpul răcirii trebuie împiedicată formarea de bule, nervuri, tensiuni și pete încețoșate. „Dacă se urmărește să se varieze efectele refringente în diferite părți ale spectrului, se pot adăuga anumite substanțe: plumb, bariu, bor, sodiu, argint, uraniu, mercur, arsenic. Mai presus de toate, sticla optică trebuie să fie foarte transparentă și uniformă”, comenta astrofizicianul Neil deGrasse Tyson.
Trei temerari erudiți
Așadar, obținerea unui asemenea produs n-a fost și nu este la îndemnâna oricui. De altfel, o lungă perioadă, doar două companii - Chance Brothers (Birmingham, Marea Britanie) și Parra Matois et Cie. din Paris - acopereau cererea de sticlă optică în Europa. La începutul anilor 1880 însă atenția s-a mutat spre Jena, unde Carl Zeiss și doi universitari și-au dat mâna pentru o colaborare industrială ce avea să scrie istorie. Veteranul era fizicianul Ernst Abbe, care avusese contribuții majore în matematica opticii (determinase faptul că rezoluția unui telescop sau a unui microscop este limitată de dimensiunile instrumentului și de lungimea de undă a luminii pe care o focalizează), și lucra deja cu Zeiss la producerea de microscoape avansate. „Novicele” era Otto Schott, un chimist care elaborase o interesantă teză de doctorat a cărei temă era fabricarea sticlei. Acești trei temerari erudiți au extins atelierul de optică al lui Carl Zeiss și au înființat Laboratorul de tehnologia sticlei, botezat Schott și asociații.
Arme silențioase. Și letale
Imediat după moartea lui Zeiss, în 1888, Ernst Abbe a format Fundația Carl Zeiss, care astăzi deține companiile Carl Zeiss AG și Schott AG. Activitatea acestor abili oameni de știință a ars doar la cote înalte. „Printre primele cuceriri ale corporației Zeiss/Schott - aprecia Neil deGrasse Tyson în studiul citat anterior - se numără perfecționarea sticlei borosilicat cu expansiune joasă, lentilele apocromatice (un progres semnificativ față de lentilele acromatice prin faptul că focalizează toate lungimile de undă în același plan), producția în serie a binoclului prismatic”. Cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Zeiss era furnizorul preferat pentru majoritatea muniției optice, adică dispozitive de observație unipersonale care includeau binocluri, telemetre, vizoare panoramice de artilerie și periscoape pentru submarine. Arme silențioase, dar mortale prin capacitatea uluitoare de a face diferența, mai ales într-o vreme în care Europa nu renunțase încă la asalturile cavaleriei.
Reunificarea Germaniei, reunificarea industriei
Deși implicarea în tranzacțiile mijlocite de conflictele armate era mai bănoasă, Zeiss fabrica și echipamente nemilitare de înaltă calificare. „Noua generație de telescoape mari cu refracție era căutată de astrofizicieni, aparatele fotografice erau vânate de fotografi, iar microscoapele erau apreciate în mult mai multe domenii. În iunie 1914, în numeroasele departamente ale uzinelor Zeiss din Jena lucrau mai bine de 5.000 de oameni”, mai arăta astrofizicianul Neil deGrasse Tyson. De remarcat că în iunie 1945, de pildă, forțele americane de ocupație au dislocat șaptezeci și cinci de oameni din personalul științific și de conducere de la Jena - care se afla în estul Germaniei - și i-au dus în sud-vest, pentru a înființa o filială Zeiss în Oberkochen. „Politica Războiului Rece a intervenit în 1953, când guvernul Germaniei de Est a pus capăt legăturilor dintre filiala estică și cea vestică. În 1991, la scurt timp după reunificarea Germaniei, s-a reunit și compania Zeiss”, mai amintea Neil deGrasse Tyson.
„Nu există artilerie fără sticlă”
Fabricarea sticlei optice devenise încă de la începutul secolului al XX-lea o industrie-cheie, esențială pentru orice stat capabil să poarte un război modern. „Când trecem de la nevoile din timp de pace la necesitățile unei țări angrenate într-un război științific, sticla optică nu mai este doar un accesoriu esențial pentru un observator sau laborator, ci devine un element aproape la fel de indispensabil ca materialele explozive”, opina, în 1919, astrofizicianul Heber Curtis. „Nu există artilerie fără sticlă optică”, considera, la rândul lui, istoricul Stephen Sambrook. În preajma Primului Război Mondial cele mai mari puteri europene nu dețineau propriile fabrici de construire a sticlei optice. N-aveau nici măcar personal instruit în asemenea domeniu, așa că țările Antantei s-au pomenit în timpul conflagrației dependente de produsele scoase pe piață de firma din Jena, Schott și asociații, una aflată pe teritoriu inamic. „În pofida numărului mare de conflicte armate și în ciuda avertismentelor lansate de serviciile secrete, cele mai mari națiuni occidentale - ai căror regi și parlamente alocau de patru secole 30, 50 și uneori 70% din bugetele lor anuale pentru război și armament - nu acordaseră atenția cuvenită sticlei optice și rolului pe care aceasta o putea juca în încleștările pentru supremație”, constata astrofizicianul Neil deGrasse Tyson.
Fuga după tehnologie
Așa a început goana pentru acoperirea unor urgențe ce nu mai suportau amânare. Războiul a stimulat într-un fel cercetarea, pentru că marile puteri n-au investit doar în producerea de sticlă optică. Era nevoie de mult mai mult pentru a face față noilor bătălii. Mai ales că produse precum substanțe chimice fotografice, medicamente, vopseluri sintetice, explozive etc. erau comercializate înainte de război tot de Germania, fără taxe vamale. Odată stopate exporturile, statele dependente de marfa livrată de nemți au fost nevoite să investească masiv în știință și tehnologie, dar și în acțiuni de spionaj economic. Industrii și practici noi au fost create de la zero. Pentru purtarea războiului - menționa Neil deGrasse Tyson - era nevoie de bombe, tuburi vidate, porumbei voiajori, amoniac, echipament special pentru piloții de aviație, un număr nemaiîntâlnit de motoare de avion și de avioane propriu-zise.
Nebunia înarmării
Din 1903 până-n 1916, în Statele Unite se construiseră doar o mie de avioane, care nu avuseseră destinație militară, dar la sfârșitul lui mai 1917 guvernului american i s-a solicitat să facă rost de două mii de avioane și patru mii de motoare pe lună, iar în decurs de un an să pregătească cinci mii de piloți și cincizeci de mii de mecanici de aviație. Aproape instantaneu, cererea de sticlă optică a atins niveluri comparabile. Singura soluție era cooperarea strânsă între industriași, savanți, diplomați, avocați de brevete, ofițeri superiori și politicieni. Așa cum era de așteptat, oamenii și-au dat mâna pentru a crea, entuziaști, armele care aveau să le ia viețile...
În septembrie 1917 fabricile americane produceau în jur de cinci tone de sticlă optică. Peste doar trei luni producția ajunsese la douăzeci de tone, pentru ca în 1918 să atingă trei sute de tone
„Când trecem de la nevoile din timp de pace la necesitățile unei țări angrenate într-un război, sticla optică devine un element aproape la fel de indispensabil ca materialele explozive”, Heber Curtis, astrofizician
