Cavaleri, domniţe şi garlic sau... usturoi

Sărbătoarea de Sf. Andrei e asociată în tradiţia populară mai mult cu datinile precreştine de protecţie împotriva spiritelor care ies să-şi bată joc de muritori. Şi cum se proteja românul din vechime? Cu usturoi! Ungea cu el uşi, ferestre etc., pentru a-l combate pe Necuratu’. Ptiu! Din cauza poveştii cu usturoiul, unii spun că sărbătoarea noastră de Sf. Andrei este mai ceva ca “occidentalul” Halloween.

Tocmai de aceea românul nostru a devenit inventiv, născocind până şi pizza cu usturoi (!) pentru a da peste nas Halloween-ului. Dar mai întâi puţin istoric. S-ar părea că, după viţa-de-vie, usturoiul este planta cea mai populară de pe planetă. Originar din Africa şi Asia Centrală, prăpădenia asta de căţel s-a strecurat perfid în toate casele. Unii spun că era foarte folosit de egiptenii de rând, dar şi de capetele încoronate, adică de faraonii Egiptului Antic. Ce zeiesc putea mirosi Faraonul şi cât de fericite erau amantele când râgâia! Ce să mai zicem despre alte popoare din Asia Centrală, luptătoare la greu?! Normal că reuşeau să-şi învingă adversarii dacă, înainte de o partidă de luptă, se ungeau cu o cremă de usturoi, “rădeau” câte o juma’ de vin de usturoi, sau ceva lapte de iapă cu usturoi şi miere, se dădeau pe cap cu ulei de usturoi şi la bube cu o pastă tot de usturoi! Păi, când năvălea o astfel de hoardă mirositoare, numai oştile noastre reuşeau să le facă faţă, pen’că ei îi aşteptau cu funii de usturoi cu căpăţâna cât pumnul! După o pacea de picioare de porc sau o găină bătrână fiartă şi dreasă cu două-trei căpăţâni de usturoi, unse cu un litru de “jinişor” de Vrancea, “usturoimea” năvălitoare era în mare belea. Nu mai spun că, pentru revitalizare, luptătorii noştri se dregeau cu struguri şi usturoi, mai ales sub formă lichidă, adică vin de usturoi, ce credeaţi?! Cu trecerea timpului, a fost folosit şi în lupta cu ciuma, cu rănile şi răcelile din ultimele războaie... Şi ne-au adus năvălitorii-trecători, dar şi unele neamuri care-au rămas, de dragul nostru, prin zonă o mulţime de “vedete” usturoioase, din gastronomia proprie, ca să facă frăţie pe veci cu cele ale românilor, provocând un efect deosebit.

“Efectul usturoi” se manifestă brutal sau subtil, insinuant, într-o multitudine de preparate care mai de care mai gustoase şi miraculoase. Aici încadrăm pe cele cu proprietăţi  vitalizante, afrodiziace şi sculative din boală. Dar... pentru că există şi un “dar”, e folosit mai ales în bucătăriile particulare şi mai puţin, ori mai subtil, în cele din restaurante. Pentru că... le miroase, bre! Eeee!... Parfumuri celebre cu usturoi nu sunt, dar pizza, da! Cum pizza cu usturoi???!!! Uite aşa! E undeva pe Str. Mihai Eminescu un “Garlic Pub”! Unicul! Păi... de ce se cheamă aşa? Ca să priceapă şi omul occidental ce-i înăuntru! Că... ăsta, occidentalu’, ca şi unii d’ai noştri, caută tot felul de chestii vechi, mai... cetăţi, mai... pivniţe străvechi... în care poţi să te simţi de la muschetar sau cavaler înzăuat până la... prinţ, ori paşă, în numai câteva ore. Ei bine, aici ţi-ai găsit locul!

Dacă laşi caii la intrare, te poţi strecura pe scări din lemn, sub o lumină blândă, până în pivniţa bine ascunsă, în care poţi deveni eroul dorit într-un decor de han medieval. La prima vedere, barul cu etichetele moderne te mai ţine în prezent până faci la dreapta şi intri în sala de arme, pardon!, de mese. Aici, pe podeaua din lemn, mese şi scaune, tot din lemn, ademenesc la şedere pe muşterii, care, nedumeriţi şi uimiţi, desluşesc pereţii din cărămidă reală, zidiţi de demult, şi admiră tacit desene măiestrit plasate pentru a spori atmosfera. În aerul curat, de unde pricepi că-i funcţionează instalaţia de “condition”, pluteşte totuşi un miros perfid de “usturache”. Dintre coloane masive apar tinere, zvelte şi pline de solicitudine care te îmbie şi-ţi pun în faţă lista de bucate (meniul, bre!).

Eeee, acum ai de lucru! Dar scurt şi la obiect! Mulţime de salate, mâncăruri şi mai ales pizza, printre care se află şi cea deosebită, cea cu usturoi! Da!!! Te încălzeşti cu o ţuică tare, numai bună de băut, aşa, ca de stimulare de poftă de mâncare, râcâită în simţuri, încă de la intrare, de funiile mirositoare atârnate în grinzile barului. Apoi, produci fatala! Ceri o pizza cu usturoi! Nici n-ai ras a doua ţuică, pentru că pe prima ai gustat-o doar, şi pe masă ţi se aşterne pizza ispititoare. Cu blatul fraged şi bine tocmit de sare, copt pe vatră la foc de lemne, miros perfid de usturoi şi cu rotocoale ademenitoare de ardei roşii te face să uiţi de maniere şi să te înfrupţi “ca cavalerii” de odinioară. Sosul deosebit, original, conţine poţiunea vrăjită, îţi inundă gura şi-ţi agită simţurile. O vorbă ori o tuse discretă te aduce la ordin şi auzi ca prin ceaţă “Salata dumneavoastră, domnişoară!”. Abia acum îţi aminteşti că ai o suită şi că pe masă au apărut şi câteva pălării cu boruri largi, din aluat proaspăt copt, în calota cărora salate impresionante, prin mărime şi combinaţii, te fac să fii pofticios. Parcă ai mânca şi ceva salată’n pălărie rumenioară, uşor crănţănitoare, dar nu poţi renunţa la pizza şi înfigi furculiţa, aşa... d’un control al gustului, în pălăria domniţei care te îmbie, ca să te oftice. Dar vinul casei, alb, demisec, ajută la înghiţit şi lustruieşte armura cavalerului ascuns de vremi în ungherele sufletului. Ah! Da, da, o cafea e binevenită! “Expreso? Sau la ibric?” E, aici lucrurile nu sunt clare! Domnişoara încă... expreso, domnul... ibric. Acum se vede cine reuşeşte să intre cel mai bine în hanul cel vechi! Bune cafelele, bine întocmite la tărie! Şi vinul... mai merge un rând... E momentul în care măsurăm timpul în pahare băute! Domniţele s-au cerut la... de unde-au venit sprintene şi vesel-ciripitoare, încântate de curăţenia şi mirosurile florale din zona aceea.

La naiba! Pe colţul mesei cineva a pus iar lista de bucate! Cavalerul o trage mai aproape şi desluşeşte, suflând în panajul coifului căzut pe-o ureche... fasolea cu ciolan! Asta da lovitură de maestru! “Fasole cu ciolan! Patru, să fie!”, răsună sub bolta maiestuoasă vocea cavalerului neînfricat.

Între timp, cineva doct, cu voce de bariton, de la o masă alăturată, spune că din usturoi se pot prepara: creme, uleiuri, soluţii, paste, tincturi, chiar lichioruri şi vinuri, despre care se zice că ar creşte vitalitatea şi ar avea efecte afrodiziace! Na! C’a zis-o şi p’asta! Ia uite, frate, câte chestii se pot face din el! Un altul întrebă curios şi împleticit, scuturându-şi de praf pieptarul din zale: “Dumneavoastră sunteţi Sf. Andrei? Că ar trebui să fiţi... că acum... e azi!”. Imediat este tras pe scaun de o domniţă care poartă o coroniţă de ai. Tânăra’i gângureşte uşurel: “Nu, dragă, e don Gelu, hangiul!”. “Şi... tânărul cavaler, care vine spre noi, cine-i?”, mai întreabă înzăuatul. “E cavalerul Dan, nepotul hangiului! De la hanul din Pipera, unde te-ai luptat cu porcul anul trecut!”, îl dumiri domniţa, făcându-i ochi dulci tânărului.

La nici un pahar băut distanţă în timp apare căprioara purtând cu mândrie platoul, pe care se aflau porţiile de fasole cu ciolan afumat. Tocmită măiestru de mâini de vrăjitor culinar, fasolea cu bob mare şi bucata de ciolan cu şioriciul afumat conţine perfida poţiune în sosul năucitor de gustos. Mesenii se’nfruptă, şi’n semn de respect, nimeni nu scoate o vorbă. Căprioara-i aproape şi, ca din pământ, mai pune pe masă o sticlă vrăjită să’ncingă atmosfera, să dea frâu vitejiei! Mai vine şi un rând de cafele! Festinul e gata şi poţiunea “Garlic”-ului îşi face efectul afrodiziac din plin! Cavalerii viteji, cu săbiile gata de’atac, însoţesc plini de mândrie domniţele, mai împingându-le, mai trăgându-le pe scări în sus. Dibuiesc în noapte caii şi dispar. În zori de zi, transformaţi în muritori de rând, mirositori, uuuuşor, a poţiune de usturoi, ai, sau pur, aniu, usturoni, daib, ori scaloi, că tot aia e, se târâie alene către baie cu gândul la truda rutinoasă şi, privindu-se în oglindă, încep a tânji după armură, cai şi... domniţa buimacă care pregăteşte cafeaua în bucătărie. Al naibii afrodiziac!