Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?

Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?, sunt întrebările cu care Adrian Păunescu îşi începea aproape toate telefoanele pe care ni le dădea nouă, celor care îi eram familie, ca­să, redacţie, Cenaclu, viaţa sa, adică, în care munca şi existenţa i s-au con­fundat. Ştiam că, dacă legile pă­mân­tului nu se vor da peste cap, va veni un moment în care ne va fi dor de aceste întrebări care ne-au ocupat viaţa până la supraplin, dar care ne-au obligat să învăţăm, de mici, pe unde s-o luăm, ca să-i pu­tem răs­pun­de. Ca să ne putem răs­punde. Nu mă simt părăsit de res­pon­sa­bi­li­tatea de-a continua să văd şi să în­ţe­leg ce-i pe-aici, deşi, cap de linie al fa­­miliei ajungând, cine mă mai poa­te lua la rost? Mai ales că ta­tăl meu, tatăl nostru, nu mai are ochii des­chişi cu care să-şi răs­pun­dă, mâna caldă cu care să scrie, vo­cea cu care să acopere spaţiul ţării, pe care o gelozesc, pentru că nu la familie, nu la el însuşi, nu la opera sa, ci la Ro­mâ­nia s-a gândit, când mi-a dictat, pe patul de spital, ulti­mele cuvinte ale ultimei sale poezii: "... Şi ţării mele, minima dreptate!".

Ce să fie pe-aici, tată? În primul rând că mă apucă frigul când mă gân­desc că "pe-acolo" nu-ţi mai poa­te fi "pe-aici". În al doilea rând sunt toate celelalte. S-au întâmplat mul­te, care pot încăpea într-o viaţă, de când am vorbit ultima oară, în pri­me­le minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci când, ieşind eu de la ra­dio şi văzând că nu mă suni, ca în­tot­deauna, ca să mă întrebi "Treci pe-aici?", te-am sunat eu la spital: 021-5992300: "Spitalul de Urgenţă Floreasca? La Cardiolgie, vă rog, CCV 107". A răspuns Carmen, agitată, am întrebat-o dacă dormi, mi-a spus că nu, apoi ai luat receptorul. Nu am vor­bit mult. Pentru prima dată, în miile noastre de convorbiri, nu ai fost nici puternic, nici slăbit, nici fe­ricit, nici nervos, ci ai avut în glas o detaşare de entuziasmul cu care aco­pereai orice dialog. Apatia pe care ţi-am auzit-o în glas, sentimentul că nu mai simţi nici un orizont m-au făcut să mă aşez mai bine în scaunul maşinii, parcate în faţa in­tră­rii principale de la Radio Româ­nia. Ţi-am spus că oamenii ţi-au scris mesaje că te iubesc şi te vor să­nătos, că am difuzat cântece care-ţi plac şi poezia "De la un ­cardiac, cordial", pe care mi-o dictaseşi şi o în­re­gistraserăm la 31 octombrie 2010, punându-ţi reportofonul pe pernă. Ai încercat să te bucuri şi să nu mă jigneşti dacă mi-ai fi arătat că sufe­rin­ţa îţi e prea mare ca să te mai facă fe­ricit ­asemenea veşti. Mi-ai mulţu­mit, eu ţi-am mulţumit, apoi, vrând, poate, să-mi spui "Doamne-ajută!", cred că ai spus fără voie "Doamne fereşte!". Şi uite că şi aici ai avut drep­­tate. Peste patru ore, inima ţi s-a oprit pentru prima dată. Doctorul Şerban Brădişteanu şi echipa sa au reuşit să ţi-o repornească, pentru 20 de minute, abia pe la 8 dimineaţa şi, de la 10 dimineaţa încolo, pentru încă alte perioade, până la 5 noiembrie 2010 la ora 7 dimineaţa, când am înţeles cu toţii că s-a oprit de tot. Poate că ştii toate astea, dar îmi fac datoria să ţi le mai spun o dată. N-o s-o iau cronologic, nicidecum logic, în răspunsul meu, de-aici încolo, pen­tru că, pe-aici, nimic nu e logic, după cum ştii. Dacă normalitatea ar fi fost starea de fond a lumii în care te-ai aflat, timp de 67 de ani şi câteva luni, poate că nu te-ai mai fi apucat de reparat Pământul.

Ce-i pe-aici? Ai avut dreptate când ai spus, de atâtea ori, că-i şi vezi, pe unii, trăgând ca hienele din Adrian Păunescu. Au făcut-o şi cât ai fost în viaţă, o fac şi-acum, dând o do­vadă cumplită de caracter. Consecvenţa, pe la noi, se ilustrează, din păcate, mai ales când e vorba de dă­râ­mat valori şi de ridicat la putere in­vidia, ura, jaful, dispreţul, injuria şi, în final, firesc, şacalismul nea­bă­tut sau jelania tardivă. Dar aceşti "unii" sunt mult mai puţini decât "cei­lalţi" care te iubesc şi care au, even­tual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pen­tru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut.

În rest, pe-aici e cum ştii: Craiova noastră iar a fost înfrântă de Dina­mo, în Cupă, în acel meci pe care stabiliseşi cu Ana să-l vezi pe viu, de la geamul rezervei, care dă spre gazo­nul din Şoseaua Ştefan cel Mare. Po­li­tica merge mai departe: cunoşti prea bine bătălia dintre găştile care stau la rând să se arunce în mlaş­ti­nă, de unde să scoată prăzile pentru cât mai multe ­mandate de ­minciu­nă şi hoţie. Doar vremea a fost mai omenoasă, întorcând termometrele, în plin noiembrie, la 27 de grade, la starea de la ultimul 20 iulie.

Când ţi-am atins ultima oară şi ultimul fruntea şi mâna, înainte să închidem sicriul, starea de lacrimi şi de disperare mi s-a transformat în stare de veghe. Tocmai pentru că nu te-am mai auzit spunându-mi ceva, în acel 7 noiembrie 2010 cumplit şi fabulos, trăit în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la Figura 9, mă simt, de atunci încoace, dator să ascult ordinul, rugămintea, ­îndemnul: "Ocupă-te! La muncă!".