Cîntece autentice, sîrbe şi hore

Ediţia de anul trecut a Festivalului Tarafuri şi Fanfare le-a adus bucureştenilor două zile de muzică autentică.

Două zile frumoase de toamnă cu muzică autentică în satul din marele oraş – Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Un vînt călduţ adia, scuturînd frunzele aurii ale copacilor care străjuiesc aleile muzeului. Bucureştenii s-au adunat cu mic, cu mare să-i asculte pe muzicanţi interpretînd cu patos cîntece autentice, aşa cum le-au învăţat ei, din tată-n fiu. Hore, sîrbe... dansuri tradiţionale, bucurie. Cozi imense la intrarea în Muzeul Satului. O atmosferă de sărbătoare. Este vorba, evident, despre ediţia de anul trecut a Festivalului Tarafuri şi Fanfare.

JOC ŞI VOIE BUNĂ. O vioară, un ţambal, o chitară, un contrabas, o trompetă, o gordună... Cîntări “făcute” de muzicanţii sosiţi din toate zonele ţării. A fost nevoie doar de o invitaţie la joc. Chemarea a echivalat însă cu scînteia de la care pleacă focul ce mistuie codrii. N-au mai ars păduri, au “ars” suflete româneşti. Focul muzicii a făcut să se mistuie iarba, a dispărut pajiştea verde sub atacul “pingelelor” orăşeneşti. Orăşenii au revenit la origini. Oameni maturi şi-au descoperit gena jocului în sînge, tineri şi tinere îmbrăcaţi în blugi s-au prins în hora mare a românilor. Cei mai surprinşi au fost străinii veniţi în vizită la muzeu. I-au cunoscut pe români aşa cum nu se aşteptau. De asemenea, cei care mai păstrau ceva din timiditatea orăşeanului neobişnuit cu jocul popular ori din ruşinea celui care-şi uitase originile, au lepădat toate aceste oprelişti şi au devenit şi ei, chiar dacă doar pentru cîteva ore, săteni ai Marelui Sat.

MAGIE. Pentru unii, praful ridicat în aer a venit ca o a doua invitaţie de revenire la origini. Horele nu mai erau de-ajuns, chiuiturile – nici atît, iar tocurile au devenit inamicii numărul unu ai femeilor, care au renunţat la statutul de doamne pentru cel de sătence dansatoare, desprinse parcă din tablourile artiştilor noştri de geniu. Pantofii au rămas lîngă băncuţe, iar piciorul liber, eliberat din frîurile modernităţii, a sărutat pămîntul colbuit, aşa cum, odinioară, fetele şi feciorii dănţuiau de zor la hora satului sau porneau pe cărările desfundate de zăpadă, pe potecile abia zvîntate de soare. Mici şi mari, mai puternici ori mai slabi, oamenii au jucat. Au jucat cum doar românii ştiu să o facă.

În cele două zile de sărbătoare, muzica a fost pentru toate gusturile. S-a hăulit, s-a doinit, s-a horit, au fost interpretate cîntece de nuntă, melodii de “strigat la mire şi mireasă”, “jocul banilor”, interpretat tărăgănat, cum românii au învăţat din moşi-strămoşi. În inima Bucureştilor au răsunat cîntece de cătănie, de dor, de jale, aşa cum numai cei de pe plaiurile româneşti ştiu să le îngîne la necaz şi la bucurie, dar şi balade care au adus în prim-plan poveştile haiducilor de odinioară, care încercau să facă dreptate luînd de la bogaţi, dăruind celor săraci, păstrînd prea puţin pentru ei, să aibă de cheltuială pe la gazdele la care au ’mas peste noapte. Vă invităm şi anul acesta la o nouă ediţie a Festivalului Tarafuri şi Fanfare, să ne bucurăm de cîntecele autentice, de tradiţiile care au strălucire şi substanţă, dincolo de trecerea timpului.