Ciocu Vintilă: Lordul de la Hanul lui Manuc

Mircea Vintilă este singurul artist de la "vârful falangei folk" originar din Bucureşti. Are o stofă de aristocrat, un umor fin, de calitate, care nu este pe înţelesul tuturor, are snoave alese.

Adrian Păunescu spunea că există o marcă de cântec Mircea Vintilă: "Avem în Mircea Vintilă pe cel mai îndrăgit cântăreţ al valului care a spulberat multe prejudecăţi şi tot atâtea false glorii. Dar Mircea Vintilă nu e doar unul dintre vârfurile acestui val, ci şi prima - cea mai grabnic primită de public - soluţie, prima regăsire a unei generaţii într-o voce şi o chitară. Cu Mircea Vintilă începe un gen. Cu Mircea Vintilă începe un calendar. Cu Mircea Vintilă amurgeşte zodia farmecului şi se iluminează zodia adâncimii. Cu Mircea Vintilă nopţile încep mai târziu, iar dimineţile încep mai devreme. Există o «marcă de cântec Mircea Vintilă». O marcă de valoare!".

Actorul Adrian Pintea l-a văzut pe Ciocu ca fiind consonant cu William Shakespeare: "Singurul artist român care ar putea CĂNTA monologul «A FI SAU A NU FI» şi ar fi crezut fără nici o îndoială de publicul românesc şi de aiurea... Domnul Mircea Vintilă l-a avut, cu siguranţă, vecin pe Strada Popa Nan pe domnul William Shakespeare, în vremea aceea «artist şi fotograf»... Mulţumim, domnule Mircea Vintilă". Iar Aurel Mitran îl vede pe Mircea ca fiind un lord cazat acolo unde "Nu vin haiducii, sunt ospătarii/ Dulce iubito, eu sunt un cuc/ Cuibul meu află-l tu şi tâlharii,/ La Hanul lui Manuc"... "Este şi foarte politicos, reprezintă bucureşteanul interbelic. Este un personaj din «Craii de Curtea Veche». Un fel de Lordul John cazat pentru o scurtă perioadă la Hanul lui Manuc."

Acest lord nu reuşeşte să fie niciodată nervos. Dacă are vreo nemulţumire, este uşor ironic. Atât. "Nu are încrâncenare. Îţi transmite şi ţie starea de calm. Pare că nu-l atinge nimic din afară, are un sistem de protecţie foarte bun", mărturiseşte Marius Baţu.

 

Un personaj blând şi enigmatic

"M-au impresionat de la început ardoarea cu care vorbea, dăruirea cu care îşi cânta compoziţiile proprii, dar mai ales prospeţimea vocii în peisajul muzical al vremii, dicţia ireproşabilă, căldura cu care amprenta interpretarea - îşi aminteşte Ioana Bogdan. Abia ieşit din adolescenţă, un plop subţire terminându-se cu o claie aurie de păr sub streaşina căreia sclipeau jucăuş doi ochi albastru-verzui. Intra în platou ca un prinţ. Pantaloni călcaţi la dungă, un blazer de catifea maro şi o cămaşă albă, amintind de cămaşa ţărănească. Aşa mi-l amintesc în faţa camerelor din platou. Sprijinit în griful chitarei, părea că în orice secundă poate arunca husa ca să plă-mădească o nouă melodie sau pur şi simplu să cânte, lucru care-l făcea fericit." Mircea Vintilă este un personaj blând şi enigmatic în blândeţea sa, care a reuşit să-şi protejeze discret intimitatea, aşa cum a reuşit să fie prieten cu toată lumea. Câte ceva (ba chiar destul de multe) despre persoana şi personalitatea neştiută a lui Mircea Vintilă vom dezvălui luni, 2 martie, într-o Ediţie de Colecţie a Jurnalului Naţional dedicată acestui remarcabil artist. Cea mai caldă voce a folkului românesc va beneficia de reverenţa unei Ediţii de Colecţie ce va fi însoţită de un CD cu 21 de piese, care reprezintă, la rândul lor, o premieră. Motivul: nici una dintre acestea nu a apărut până acum pe vreun compact disc.

 

Păunescu dicta, Pittiş scria

Muzica lui Mircea Vintilă l-a inspirat pe poetul Adrian Păunescu. Roadele s-au văzut în creaţiile care au ieşit la lumină. "Tot ce am făcut eu cu Adrian Păunescu s-a lucrat, în afară de «Un om pe nişte scări» - care apăruse într-un volum de poezii. «Făt-Frumos» a fost compus într-o garsonieră în Piaţa Romană. Era spre seară. Domnul Păunescu m-a întrebat dacă am o linie melodică. I-am zis că da şi i-am cântat-o. M-a pus să o mai cânt şi a început să dicteze poezia. Când am terminat eu de cântat a terminat şi el poezia. Apoi a aţipit. Eram cu chitara în braţe şi-mi era teamă să şi respir. «Pământul deocamdată» a fost compus în drum spre Râmnicu-Vâlcea. Este un popas, unde se mănâncă mici. Ne-am oprit. M-a pus să cânt, iar poezia a scris-o pe drumul de la popas până la Râmnicu-Vâlcea. La «Dor de singurătate» ne aflam undeva la Sibiu. Abia ne trezisem. Eram eu, Florian Pittiş - cu maşina de scris -  şi Adrian Păunescu. A venit cineva să-l aranjeze la păr pe Păunescu şi a zis: «Hai, dă-i drumul!»... Eu cântam, domnul Păunescu spunea poezia, iar Pittiş bătea la maşină textul. Nebunia de pe lume!", povesteşte Vintilă.