Comunismul printre gene

La Revoluţie aveam aproape 4 ani. Nu înţelegeam aproape nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Vedeam doar televizorul deschis neobişnuit de mult timp. Îmi aduc aminte de atunci cuvintele "Dictatorul a fugit!", în rest doar imagini fără legătură: oameni îmbrăcaţi sărăcăcios, clădirea televiziunii, Ceauşescu.

Într-o seară, mama a decis că trebuie să dorm mai devreme decât de obicei.

Nu-mi era somn şi priveam printre gene imaginile de la televizor. După câţiva ani aveam să-mi dau seama că urmărisem procesul soţilor Ceauşescu. Ştiam că se întâmplă ceva important, că Ceauşescu fusese alungat. Şi bine-i făcuseră, gândeam eu cu mintea de atunci, pentru că din cauza lui nu aveam destulă ciocolată şi suc din acela negru. Acesta era cel mai mare rău pe care mi-l făcuse mie Ceauşescu. Tot din aceeaşi perioadă îmi amintesc fructele verzi, ciudate, pe care mama le băga, învelite în ziare, în dulap, să se coacă. Erau singurele fructe care nu se coceau în copac şi care nu-mi plăceau. Mult timp după aceea am refuzat chiar şi să gust banane.

După 20 de ani am revenit la acele vremuri, am încercat să înţeleg ce a însemnat de fapt comunismul pentru România. Am urmărit presa oficială, am descoperit cu uimire clişeele şi veşnicele raportări de îndeplinire a planului de producţie care umpleau pagini întregi atât în Scînteia şi România liberă, cât şi în presa judeţeană. Am citit interminabile şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi m-au cutremurat, uneori, notele informative ale Securităţii. Am aflat poveşti ale unor oameni simpli şi am ascultat mărturii ale unor personalităţi aflate la vârful Partidului Comunist în anii '80. Mai presus de toate, mă bucur că am avut ocazia să trăiesc puţin din ultimii ani de comunism, chiar şi din mărturii, şi să înţeleg în acest fel de ce unii au ales să moară în decembrie 1989 pentru democraţie, pentru libertate.