Cuba ilegală

ARME, DROGURI, FETIŢE, DISIDENŢÅ, POLIŢIE ÎN HAVANA COMUNISTÅ
Havane. Rom. Soare. Marijuana. Poliţie. Traficanţi de orice. Mâncare la cartelă. Electricitate la porţie. Prostituţie la liber. Disidenţă. Puşcării. Comunism. Asta e Cuba 2008, un fel de Românie 1989, dar mult mai veselă. O experienţă specială pentru ziaristul român. Două săptămâni am bântuit incognito prin ţara lui Castro. În penultima zi a călătoriei, întâlnirea cu un negustor de armament m-a pus faţă în faţă cu temuta Securitate cubaneză. O întâlnire de zile mari.

CUBA LIBRE ● O călătorie prin ţara lui Castro. Cuba, altfel decât o văd turiştii europeni. Întâlniri cu disidenţi politici, cu negustori de armament şi cu ofiţerii serviciilor secrete

O noapte în Havana. "E minunat aici. Fac afaceri excelente. Aduc din Cehia şi Bulgaria componente pentru avioane militare. Geamuri pentru cockpit şi altele", spune spaniolul sorbind alene din mojito-ul făcut cu cel mai bun rom cubanez.


Terasa hotelului Inglaterra, situat în centrul vechi al Havanei, este destul de zgomotoasă în acest miez de noapte călduroasă de ianuarie. O trupă a cântat de zor "Comandante Che Guevara", iar, acum, unul dintre cântăreţi umblă printre mese cu colecta. Partenera spaniolului, o cubaneză la vreo 50 de ani, începe să se frământe. Nu pare a-i conveni subiectul discuţiei şi, scuzându-se, îl ia pe spaniol de la masă. Acesta nu ezită însă să lase pe un petic de hârtie e-mail-ul şi numele. Cei doi se pierd în parcul din faţa hotelului, turiştii se ridică şi ei aburiţi de la mese şi se îndreaptă spre camere şi încet, încet, calmul se aşterne asupra Havanei Vieja.


COLONELUL JUAN CARLOS. Bătăile insistente în uşă nu anunţă nimic bun la o oră atât de matinală. "E un colonel aici care vrea să te vadă", spune proprietarul casei particulare în care m-am cazat, nu departe de hotelul Inglaterra. De pe un fotoliu situat lângă intrare se ridică un bărbat îmbrăcat în uniformă verde ce poartă înscrisul "Ministerio del Interior" pe piept. "Aduceţi paşaportul şi biletul de avion", spune colonelul pe un ton destul de scăzut, neuitând să se recomande: "Sunt colonelul Juan Carlos!". Carlos răsfoieşte paşaportul, îngânând numele ţărilor pentru care vede vize: Nepal, Indonezia, Canada, Bosnia, Ucraina, Statele Unite... după care clatină dezaprobator din cap. Sunt un pic speriat, fiindcă în aparatul foto aflat în cameră am materiale compromiţătoare: denunţuri ale unor disidenţi, poze cu jurnalişti independenţi, statutul unui partid ilegal şi altele. Colonelul nu încearcă însă să-mi percheziţioneze nici măcar bagajul şi cu atât mai puţin să se uite pe cardul de memorie din aparat. Paşaportul se pierde undeva în buzunarele militarului şi acelaşi lucru se întâmplă cu copia biletului electronic. "Nu aveţi voie să părăsiţi această casă până când veţi pleca spre aeroport. Voi veni eu mâine, vă voi aduce paşaportul şi vă vom escorta la aeroport. Aţi desfăşurat activităţi ostile guvernului cubanez! Aţi înţeles?" Este penultima mea zi în Havana după două săptămâni de colindat insula în lung şi-n lat. Cursa Air France este abia a doua zi, seara, şi perspectiva şederii în casă pentru două zile nu îmi surâde deloc. Situaţia pare însă fără ieşire, aşa că, încă buimac de somn, accept condiţiile impuse de colonel. Acesta pleacă şi eu rămân în semiîntuneric încercând să pun cap la cap ceea ce se întâmplase. În fapt, munca mea în Cuba se încheiase cu o zi înainte. Mă întâlnisem timp de două săptămâni cu familiile unor disidenţi aflaţi în puşcărie, cu jurnalişti independenţi care reuşesc cu mare greutate să evite cenzura publicând pe diverse site-uri de internet sau în ziare din Europa. Mă întâlnisem chiar şi cu membri ai unui partid ilegal de pe Isla de la Juventud, un teritoriu aflat la patru ore de mers cu vaporul de insula principală a Cubei. Motive erau destule pentru a fi expulzat, însă autorităţile cubaneze nu interveniseră deloc în munca mea. Cu siguranţă, casele disidenţilor sunt supravegheate şi cu toate astea mi-am văzut nestingherit de treabă. În plus, ştiam din experienţa celor care avuseseră probleme cu autorităţile din insulă că procedura este alta: eşti identificat, dus la poliţie şi pus în primul avion. De asemenea, inamicul este prezentat şi în Granma sau Juventud Rebelde, cele două ziare ale Partidului Comunist, ca un alt spion imperialist care vrea să facă rău poporului cubanez. Ceva nu se lega şi în acel moment privirea mi-a căzut pe peticul de hârtie obţinut de la spaniol cu o seară înainte. Sensibila discuţie referitoare la importul de echipament militar ar putea fi un motiv foarte bun, susţinut şi de faptul că autorităţile nu voiau să facă zgomot. Misterul se adânceşte în momentul în care iau legătura cu Ambasada României în Cuba. Nimeni nu ştia nimic despre colonelul Carlos sau despre faptul că-mi fusese reţinut paşaportul. Uzanţele diplomatice spun că ambasadele trebuie anunţate în momentul când autorităţile locale iau măsuri de orice natură împotriva unui cetăţean străin. Reprezentantul României, domnul George Apostoiu, nu fusese înştiinţat şi în momentul când m-a vizitat la "domicilul forţat" a considerat şi dânsul că autorităţile cubaneze procedaseră ilegal. Între timp, chiar în momentul când îmi spuneam că este posibil să fiu victima unui clasic "Maradona" (n.a. – o schemă aplicată şi în România de infractori care se dau drept poliţişti sau ofiţeri de serviciu secret şi-i jefuiesc pe străini), pe canale diplomatice este identificat colonelul Juan Carlos, dar acesta refuză să spună de ce îmi ridicase paşaportul. Ambasada obţine însă acordul său că pot ieşi din casă doar în locuri publice până la plecare. Din nou liber în Cuba.


INSULA ECONOMIEI SUBTERANE. Despre Cuba se poate vorbi în multe feluri. Arhitectura deosebită a Havanei sau a altor oraşe coloniale, sistemul şcolar foarte bun, sistemul medical atât de admirat şi doctorii cubanezi care lucrează pe toate meridianele, criminalitatea foarte scăzută pe insulă, însă insula din Caraibe are şi faţete mai puţin cunoscute şi nevăzute turistului "all-inclusive" sau jurnalistului străin aflat în calitate "oficială" în Cuba, adică aflat sub controlul guvernului comunist.

De-a lungul Maleconului, principalul bulevard al Havanei, pe malul mării, turişti şi localnici privesc valurile furioase care se năpustesc asupra zidului protector. În pofida vremii agitate, în câteva locuri de-a lungul Maleconului, pescari cubanezi încearcă să prindă baracude. Unul dintre ei, Juan, un bărbat la 50 de ani, are două fire întinse spre valuri şi e dornic să intre în discuţie cu un străin. Juan pescuieşte fără lansetă, fiindcă nu îşi poate permite una. Este îngrijitor la o galerie de artă şi salariul său, ca şi cel al majorităţii cubanezilor, nu depăşeşte valoarea a 20 de dolari americani. Juan este negru, dar are şi trăsături asiatice şi vorbeşte cu mândrie despre tatăl său care a murit la 96 de ani. "Eu sunt al 21-lea copil din 22. Tata a fost mecanic de locomotivă şi avea prietene peste tot pe unde oprea trenul. Ce să facă dacă nu avea televizor?", spune Juan zâmbind şi adaugă că el are doar şase copii cu patru femei diferite. Cubanezul mai povesteşte despre diversitatea şi amestecul de rase de pe insulă. El însuşi are strămoşi chinezi, spanioli, negri şi mulatri. Ştie câteva lucruri despre boxul din România şi admiră pugilişti români. Discuţia alunecă însă inevitabil spre bani. Juan nu-şi poate permite o undiţă, dar ceea ce-l doare cu adevărat este că unul dintre băieţii săi aflat la facultate nu are un calculator. "Am primit un laptop de la un prieten străin, dar nu-i merge hardul şi nu ştiu de unde să fac rost. E greu aici, nu avem nici internet şi nu putem să aflăm informaţii despre lume." Într-adevăr, accesul la internet în Cuba este sub controlul guvernului. În Havana, accesul la internet este posibil în câteva hoteluri, unde doar străinii au dreptul să intre, şi în centre ETECSA, un fel de puncte poştale, unde o cartelă pentru o oră costă şase pesos convertibili, aproximativ 5 euro, o sumă prea mare pentru localnici. Şi hrana este o problemă pe insulă. Localnicii, asemenea României în anii ’80, sunt obligaţi să folosească cartele, având dreptul la cantităţi limitate de alimente lunar. Cartelele sunt împărţite pe grupe de vârstă şi, de exemplu, dacă ai peste 7 ani, nu ai dreptul să cumperi lapte. Alimentele sunt raţionalizate în primul rând din cauza blocadei economice impuse de americani cu decenii în urmă. Cuba trebuie acum să importe de la distanţe mari, din Europa sau China, multe dintre materiile prime şi alimentele necesare populaţiei şi distanţele fac ca aceste produse să fie foarte scumpe. Un alt motiv este economia centralizată şi câmpurile agricole aflate în paragină de-a lungul şi de-a latul insulei. Situaţia grea a dus la formarea unei economii subterane care asigură supravieţuirea pentru multe familii. Cubanezul care lucrează la fabrica de ţigări fură ţigări, cel care lucrează la distilerie fură rom. În Havana, Camaguey, Holguin, Santiago, Trinidad sau în orice alt oraş cubanez, turiştii sunt asaltaţi de localnici care oferă rom sau ţigări la preţuri mult mai mici decât în magazinele oficiale. O altă parte foarte importantă a economiei subterane de pe insulă o constituie prostituţia. Plajele sunt invadate de turişti, majoritatea italieni în vârstă, care giugiulesc de zor fete care de multe ori nu au mai mult de 15-16 ani. Peştii cubanezi au grijă să ofere zilnic fete proaspete străinilor care au venit pe curse charter doar pentru turism sexual în Cuba. Trista situaţie este tolerată de guvern, care închide ochii şi e mulţumit că valuta curge. Şi marijuana este oferită cu insistenţă de dealeri în preajma plajelor pentru străini. Exploatarea fetelor tinere nu este privită cu ochi buni de localnici. La urma urmei, aceeaşi situaţie a dus la căderea regimului Batista şi la câştigarea puterii de către Fidel Castro. Cuba devenise în anii ’40-’50 un imens bordel şi nu este departe nici acum de această imagine.


DISIDENŢI ŞI PARTIDE BIZARE. Presidio Modelo este închisoarea în care a fost închis Fidel Castro de regimul corupt al lui Batista în anii ’50. Situată pe Isla de la Juventud, o insulă aflată la opt ore de mers cu autobuzul şi mai apoi cu vaporul de Havana, este o închisoare teribilă în care la mijlocul secolului trecut au fost deţinuţi mii şi mii de criminali şi infractori. Fidel Castro a fost închis aici pentru încercările sale nereuşite de a dărâma guvernul din anii ’50, însă prizonieratul său nu a avut nimic de-a face cu celulele de doi pe doi în care erau închişi infractorii. "Eu nu am aşa ceva nici măcar acum acasă", spune băiatul care mă acompaniază în vizita la Presidio, uitându-se cu jind la reşoul folosit de Castro pentru a-şi încălzi mâncarea în timpul detenţiei. De asemenea, băiatul se uită uimit la camerele spaţioase şi paturile confortabile în care a fost găzduit Comandantul Suprem. Tânărul cubanez este fiul preşedintelui unui partid ilegal de pe insulă. Un partid cu o doctrină bizară, care doreşte autonomia insulei faţă de Cuba. Reprezentanţii partidului vor să intre în legătură cu vreun partid cu doctrină federalistă din Europa. Partidul pare nu mai mult decât o glumă proastă născută din lipsa de informaţie despre sistemele politice din afara insulei.


Dincolo de naivitatea politică, aceşti oameni riscă foarte mult. Pe insulă, ca şi în alte oraşe de pe insula principală a Cubei, am vizitat familiile multor disidenţi închişi în celule cu igrasie şi şobolani. Sunt oameni care au îndrăznit să ridice vocea sau pixul împotriva regimului Castro şi plătesc scump delictul de opinie.


Cu toate acestea, pe insulă există jurnalişti şi scriitori independenţi care scriu pentru publicaţii de pe web şi folosesc diverse tertipuri pentru a accesa internetul. În Havana, unele ambasade permit jurnaliştilor să folosească computerele din interior, dar se găsesc şi turişti străini dornici să ajute şi care transportă peste hotare, pe memory stick-uri, materialele scrise de jurnalişti. Materiale care vorbesc despre dublul standard în sistemul sanitar, despre faptul că oamenii de rând trebuie să-şi aducă pături şi medicamente în saloanele spitalelor, despre abuzurile elitei comuniste, despre tratamentul inuman la care sunt supuşi disidenţii sau despre poliţia politică.


LA REVEDERE, CUBA! Periplul de două săptămâni în Cuba a decurs fără incidente până în momentul întoarcerii în Havana şi până la episodul de pe terasa hotelului Inglaterra, descris la începutul materialului. Neaşteptata întâlnire cu colonelul Juan Carlos şi confiscarea ilegală a paşaportului au dus la intervenţii din partea Ministerului de Externe de la Bucureşti. Cu toate acestea, autorităţile cubaneze nu au dorit să facă vâlvă despre acest incident. Cu câteva ore înainte de plecarea avionului, colonelul s-a înfiinţat în faţa casei unde am locuit timp de două zile şi m-a rugat să iau un taxi spre aeroport. Am luat un taxi din stradă, un Ford, model anii ’50, dărăpănat asemenea multor maşini americane clasice, care încă circulă pe străzile pline de gropi ale insulei. Au urmat momente hilare în drum spre aeroport. Dubiţa în care se afla colonelul încerca să ne urmărească de la mică distanţă, dar şoferul taxiului apăsa prea tare pe pedală şi l-a pierdut de câteva ori. A trebuit să-i spun că în spate e o maşină oficială şi că e mai bine să o aşteptăm. Cu lehamite, taximetristul a oprit de câteva ori pentru a-i permite colonelului să ne ajungă din urmă. Pe aeroport am fost trecut prin punctul prin care ies diplomaţii din Cuba. Doi diplomaţi, aflaţi la rând în faţa cabinei unde se controlau paşapoartele, au protestat faţă de tratamentul preferenţial de care am avut parte, intrând înaintea lor la control. De dincolo de sticla cabinei, un ofiţer de la imigrări s-a uitat lung spre mine când a văzut că sunt acompaniat de colonel. "Ce se întâmplă? Cum trebuie să procedez?", l-a întrebat omul de la imigrări pe colonel. Acesta, impasibil, i-a spus să procedeze normal, fiindcă nu este nici o problemă. Contrariat, ofiţerul mi-a înmânat paşaportul fără să mai spună nimic.


După o lungă discuţie cu colonelul am intrat primul în avion şi în spatele meu a intrat o turistă cu trăsături asiatice şi un lucrător al aeroportului. Am fost convins pentru o fracţiune de secundă că cel din urmă intrase pentru mine. Dar, nu, lucrătorul s-a prefăcut că are treabă, a întrebat-o pe fată ce loc are, după care, cu o dexteritate ce denotă obişnuinţă, a luat de pe scaune câteva pungi care conţineau un set de căşti şi ceva dopuri pentru urechi şi le-a îndesat sub halatul larg. Imaginea mi-a adus aminte de faptul că la un restaurant din Havana veche, pe strada Obispo, am luat prânzul cu tacâmuri ce purtau inscripţia Air France. E Cuba, o ţară unde fiecare face ce poate pentru a supravieţui.