Dăre de lumină

Ediţia de Colecţie ce apare luni, 16 iulie, scoate la iveală faţetele diamantului şlefuit de o mănă nevăzută, de undeva din Cer, numit Adrian Pintea. Ne rămăne speranţa că strălucirea lui a fost puternică in timp ce păşea pe pămănt şi că pentru noi toţi Adrian Pintea este viu, doar a obosit puţin şi a mers să se odihnească scurtă vreme.

Fiecare plecare dincolo de nori a unui suflet ales ne sfăşie sufletele şi ne face mai săraci. Dar aşa suntem noi, romănii, creaţi, să ne recunoaştem valorile abia după ce păşesc pe malul nevăzut...

Ediţia de Colecţie ce apare luni, 16 iulie, scoate la iveală faţetele diamantului şlefuit de o mănă nevăzută, de undeva din Cer, numit Adrian Pintea. Ne rămăne speranţa că strălucirea lui a fost puternică in timp ce păşea pe pămănt şi că pentru noi toţi Adrian Pintea este viu, doar a obosit puţin şi a mers să se odihnească scurtă vreme.

Am avut certitudinea că in tot ce am plănuit intenţionat, găndit şi realizat pentru acest număr al Ediţiei de Colecţie am fost ghidaţi de spiritul său. Coincidenţe, intămplări pe care altfel nu le-am fi remarcat, vise, totul aşezat cap la cap ne-a determinat să credem că a fost prezent şi că a fost de acord cu ce am realizat. De altminteri, se implinesc, iată, 40 de zile de la dispariţia sa fizică, un alt fapt care confirmă că va pleca mai departe, spre implinire, mulţumit că a rostuit totul indeajuns de bine.

ECHILIBRU. Un spirit generos, o flacără, iar spre final o calmă aşezare. A lăsat dăre de lumină in urma lui cănd a plecat. Adrian Pintea credea că cea mai mare pedeapsă a unui om pe pămănt este să infrunte singurătatea. Antidotul singurătăţii era in viziunea sa familia. Un rău involburat i-a fost existenţa pentru o lungă perioadă. S-a regăsit şi timp de şapte ani a acumulat lumină pentru mai tărziu. Nimic nu l-a putut opri să creadă in iubire, Dumnezeu şi onoare. Defectele pe care şi le reproşa erau clipele de neatenţie la cei din jur. Culoarea preferată era albastru deschis, iubea florile de cămp şi ura din tot sufletul prostia, meschinăria şi mediocritatea. Ardelean, ordonat, ii plăcea să termine fiecare lucru inceput. Pentru unii, armata e un adevărat chin, Adrian Pintea a simţit pe pielea lui cum e cătănia, dar el o iubea. Fiecare rol pentru care a fost nevoit să imbrace uniformă militară era o bucurie. Constanta vieţii sale a rămas teatrul, magia de la care a plecat. Un om cu o nevoie acută de repere morale atăt in viaţa particulară, căt şi in viaţa artistică. Un actor cu o nevoie imperioasă de a consemna puncte de reper profesional, pentru că altfel produsul artistic era condamnat din start. A ajuns celebru printr-o intămplare fericită. A interpretat un rol ocazional intr-un film realizat de un student de la Regie, care i-a cerut ajutorul.

Regizoarea Sanda Manu l-a văzut şi i-a spus să dea examen la Institut. A reuşit... Işi dorea să devină medic, dar a ajuns tămăduitor de suflete. Dacă intr-o altă viaţă ar fi fost un sentiment, spunea că şi-ar fi dorit să fie poezia insăşi, iar dacă ar fi fost un anotimp, Toamnă nesfărşită. Ce poţi să realizezi intr-o singură viaţă? Actor, prozator, poet, scenarist, regizor, profesor universitar, doctor in teatru. N-a lăsat nimic neexperimentat.

De fapt, singurul rol pe care n-a mai avut timp să-l construiască şi să-l joace la perfecţie a fost cel de tată...

O intălnire astrală, fantastică...

Toate intălnirile lui Adrian Pintea, fie ele pe tărăm artistic sau cele care s-ar incadra la categoria "strict personale", au fost cruciale. Iată cum descrie modul in care drumul său s-a intersectat cu cel al Olgăi Tudorache, parteneră pe "scăndura sacră" şi colegă de IATC intru pregătirea viitorilor actori: "Cu Olga Tudorache am avut o intălnire fantastică, astrală, cosmică. Dumneaei, care crede in metempsihoză, e convinsă că e vorba de intălnirea noastră după o foarte lungă perioadă. Avem chiar gluma noastră veşnică: «Doamnă, intrebam eu naiv sau jucănd naivitatea, in ce ipostază credeţi că ne-am fi putut intălni?», iar dumneaei răspundea ritos: «Bineinţeles că mi-ai fi fost soţ şi mi-ai fi făcut viaţa un iad». (...) Jucam impreună in «Cavou de familie». Momentul dramatic era acela in care doamna Olga trebuia să mă pălmuiască. Avea pe mănă un inel mare, greu, de argint. Mă plesnea la fiecare spectacol, de-mi scăpărau ochii. Am rugat-o să nu mai dea cu inelul, dar s-a burzuluit la mine: «Lasă-mă, dragă, să mă simt şi eu bine!». Şi dădea cu sete". Aceasta-i amintirea tandră pe care i-a purtat-o Adrian Pintea doamnei Olga. Amintirea pe care i-o poartă doamna Olga lui Adrian rămăne inecată-n lacrimi. Şi mută...

Hăruit

"Adrian a fost un om uimitor, insemnat şi hăruit. Nu-i plăceau incompetenţa, lipsa de profesionalism. Deşi o personalitate importantă, intotdeauna a rămas in afara locurilor de unde ar fi putut să aibă o decizie. Avea un summum de calităţi. Societatea e vinovată

că nu l-a exploatat aşa cum ar fi trebuit"...

Adrian Titieni,despre Adrian Pintea

Ţie

"Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?/Tată şi frate-ntăi, apoi bărbat?/Să ştiu că drumul l-am bătut curat,/Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?/Cum să-i arăt că dorul meu de ea l-am primenit ca pe un prunc in scaldă?/Că păinea vrerii mele este caldă?/Că singur am gustat intăi din ea//..."

Adrian Pintea,despre iubire

Hamlet sunt eu!

"Aş zice că există un moment de graţie in viaţa unui actor, care, dacă-şi joacă bine rolul, poate spune liniştit: «Hamlet sunt eu!». Hamlet a insemnat o experienţă esenţială!

Nu sunt ipocrit: a fost un cutremur de conştiinţă foarte clar pentru mine. A produs schimbări mari in propriul meu sistem de prejudecăţi"

Adrian Pintea,despre Hamlet

Puţin obosit

"Nu pot să vorbesc despre Adrian la trecut. Adrian pentru mine e viu, doar că... puţin obosit (de cele lumeşti!).A trecut Styxul şi s-a retras să se odihnească oleacă. Se reintoarce şi revine mereu, de căte ori noi, cei rămaşi de partea astălaltă a Styxului, avem nevoie de el, de spiritul lui"

Eugen Todoran,despre Adrian Pintea