Despre incompetenţă

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (111)
________________________________

“Să vă vorbesc de incompetenţi? Cu plăcere, că tot am suferit destul pentru serialul din “România Liberă” din 1982, numit chiar aşa - “Incompetenţa”. Păi, nu mi-a spus mie tovarăşa Suzana Gâdea că vrea să se pună la punct cu toate filmele, adică să le vadă, pe toate, dacă tot a fost numită la Cultură? Când am întrebat-o dacă e vorba, fireşte, de filmele făcute în lunile anterioare, în România, mi-a spus: “Nuuuu, vreau să văd toate filmele făcute până acum în lume, dar repede”. I-am spus: e greu, tovarăşa Suzana, că sunt aproape 100 de ani de cinematografie. S-au făcut milioane de filme. Bineînţeles că n-am convins-o. De fapt, aceasta e problema. Biata de ea nu e un suflet rău, dar n-are nici o legătură cu Cultura pe care o conduce. Ea mai are multe etape de parcurs, până o să reuşească primul acord între subiect şi predicat. Şi atunci, cum s-o conving eu că i-ar trebui foarte multe vieţi, ca să vadă câteva milioane de filme?”

A.P. e întrebat despre curajul pe care l-a avut, să înfrunte peste tot miliţia şi securitatea. Răspunsul e tranşant şi limpede: “Să ştiţi că mă doare în cot de ei şi de-acum încolo. Mie îmi e cel mai uşor să devin martir. De aceea, cum mă văd, ăştia parcă-l văd pe dracu’ şi nu mă lasă să vorbesc, să mă întâlnesc cu oamenii. Ei au conştiinţa acoperită de faptul că nu-i controlează nimeni, că sunt alfa şi omega. Ei manevrează informaţia unilaterală. Li s-au deteriorat simţurile realităţii, n-au nici o ruşine. Oriunde s-ar afla. Ei au fost şi sunt instanţa unică, fiindcă ei pot spune, fără ca noi să ştim şi spă avem dreptul la recurs: ăla e bun, ăla e rău şi de aceea numai dezastre fac. Nu cei care mă înjură, dintre scriitori, sunt de vină, ci climatul care îi acceptă şi care le cultivă calomniile, în timp ce mie îmi interzic dreptul de a răspunde”.

23 mai 1987, Bechet, Bârca
Un popă mort la datorie
La finalul discuţiei cu oamenii adunaţi de domnul Boaghe, tata e întrebat despre curajul pe care l-a avut, mai ales la Cenaclu, să înfrunte peste tot miliţia şi securitatea. Răspunsul e tranşant, limpede: “Să ştiţi că mă doare în cot de ei şi de-acum încolo. Mie îmi e cel mai uşor să devin martir. De aceea, cum mă văd, ăştia parcă-l văd pe dracu’ şi nu mă lasă să vorbesc, să mă întâlnesc cu oamenii. Ei au conştiinţa acoperită de faptul că nu-i controlează nimeni, că sunt alfa şi omega. Ei manevrează informaţia unilaterală. Li s-au deteriorat simţurile realităţii, n-au nici o ruşine. Oriunde s-ar afla. Ei au fost şi sunt instanţa unică, fiindcă ei pot spune, fără ca noi să ştim şi spă avem dreptul la recurs: ăla e bun, ăla e rău şi de aceea numai dezastre fac. Nu cei care mă înjură, dintre scriitori, sunt de vină, ci climatul care îi acceptă şi care le cultivă calomniile, în timp ce mie îmi interzic dreptul de a răspunde”.

Că tot suntem noi la Bechet, hai să vedem ce mai face lumea prin Oltenia, unde se termină nisipurile şi începe Dunărea, sau invers. Păi, ce să se întâmple, decât lucruri auzite aici şi numai aici.
Nu de mult, într-un sat de lângă Bechet, un popă conducea un cortegiu funerar. Se săvârşise din viaţă un amărât de ţăran, care nici avere nu avea  prea multă, nici forţă suficientă, cât să şi-o adune. Dar, în toată sărăcia familiei, s-a găsit un strop de bani, pentru o îngropăciune frumoasă. Atât cât poate fi de frumoasă o îngropăciune. Era, nu-i aşa, prima şi singura ocazie în viaţă, când omul respectiv, ca toţi oamenii, de altfel, dădea ortul popii. Tragedia, transformată pe loc în tragicomedie, a făcut ca nu numai omul respectiv să dea ortul popii, ci însuşi popa să dea ortul altui popă. Aşa se face că preotul, în timp ce conducea mortul la groapă, căzu răpus, cu puţin înainte să arunce el însuşi cu pământ pe siciul ţăranului, întru iertatre păcatelor celui pentru care trebuia să se roage.

Lumea, în frunte cu primarul, vorbeşte despre cele întâmplate: « Sucită, învârtită, murii popa pe pătură, de trebuiră ăia care se strânseră pentru îngroparea ţăranului să-l termine de îngropat pe amărât, după care, repede, asistaţi de un al doilea popă, adus în ultimul moment dintr-un sat vecin, să se pregătească să-l îngroape pe primul popă, venit el însuşi pentru îngroparea ţăranului ». Cineva doreşte să completeze: « Nu ştiu dacă înţălăsărăţi, că ce spuse primarul fu cam complicat. Deci l-au terminat de îngropat pe mortul principal, mortul de bază, apoi l-au îngropat şi pe mortul de ocazie, popa, dar numai după ce l-au chemat pe al doilea popă, viu. Asta ar fi fost mare pocinog. După ce că muri popa pe nesimţite, să-l mai bage în pământ şi fără rugăciune ?! Dar l-au găsit pe preotul viu şi l-au ajutat pe părintele mort să intre în lumea celor drepţi, după ce ăla murise ca un erou, la datorie ». Răposat pentru răposat, viu pentru răposat, asta ar fi ecuaţia în drama din sudul Olteniei.