Draga Olteanu Matei: "De Crăciun am aflat şi ce-i sărăcia!"

În copilărie, pentru Draga Olteanu Matei, Crăciunul se măsura în înălţimea troienelor de zăpadă, în colinde cântate la fiecare poartă, în Moşi Crăciun care coborau din cer şi păşeau pe neaua neatinsă, în bunice care au învăţat-o taina credinţei şi a sfinţeniei.
De cum cădea primul fulg de nea, în mintea şi în sufletul Dragăi Olteanu Matei se instala sărbătoarea. Cu liota de copii după ea, cu o vioiciune şi o veselie specifică celor mici, fetiţa de-atunci lua la rând străduţele din preajma casei şi nu se lăsa până nu înălţa oameni de zăpadă imenşi, până ce nu se lua la trântă cu băieţii în neaua pufoasă, aşternută în troiene. "Eram cam băieţoasă când eram copil", îşi aminteşte actriţa.
Cu toate astea, eram foarte iubită de copii. Deşi am fost singură la părinţi, am ştiut dintotdeauna să îmi fac mulţi prieteni din rândul vecinilor şi al colegilor de şcoală".  

CU GHETUŢELE PE GEAM
Au trecut mai bine de 73 de ani de când Draga Olteanu Matei a simţit pentru prima dată ce înseamnă Crăciunul. Pentru fetiţa de-atunci, sărbătoarea începea o dată cu venirea lui Moş Nicolae. De-ndată ce întunericul îşi lăsa negura peste case, Draga îşi aşeza cizmuliţele pe geam şi cu sufletul la gură aştepta cadourile trimise de Moş. Şi acesta venea întotdeauna spre marea bucurie a copilei care trebuia să fie cuminte "toată luna decembrie.
Că de an... nu mai zic, important era ca în luna aceea să fiu foc de liniştită, să nu fac năzbâtii, ca să mă asigur că nu primesc nuieluşa, deşi într-un an, pentru că refuzam să mă spăl pe dinţi, am primit şi o nuieluşă". Draga Olteanu se amuză. Bucuria aducerii aminte îi desenează în obraji bujori, iar ochii îi strălucesc ca atunci când găsea în ghetuţe "figurinele acelea extraordinare din ciocolată, care acum au dispărut. Elefanţi, căprioare, iepuraşi... Nu vă puteţi închipui cât de minunate erau şi ce gust rafinat aveau. Acum mai găseşti aşa ceva doar în străinătate". Vreme bogată a trecut peste amintirile de Crăciun ale actriţei însă, aşa cum dumneaei mărturiseşte: "Nu am să pot uita în veci mirosul acela de mandarine amestecat cu cel al crenguţelor de brad care ne împodobeau casa. Sărbătorile de iarnă aveau ceva magic, erau asemenea unui tărâm pe care simţeam că nu am curaj să calc, zilele aveau o anumită mireasmă", spune Draga Olteanu.

IUBIRE PENTRU O PĂPUŞĂ MICĂ ŞI PONOSITĂ
Când Draga Olteanu spune Crăciun, spune de fapt joc, atunci când cu mânuţele ei mici, de copil, modela coca pentru prăjituri până se înnegrea, cot la cot cu mama şi bunica ei, din mâinile cărora ieşeau cei mai frumoşi şi mai pufoşi cozonaci. Spune brad împodobit, spune Dumnezeu slăvit, spune zăpadă albă şi curată care parcă ştergea urma necazurilor, a dorurilor, a neliniştilor. "Îmi plăcea ca în preajma Crăciunului să stau în bucătărie şi să le urmăresc pe femeile din casă cum se pregăteau de Crăciun. Figurinele pe care le modelam eu din cocă, prea negre pentru a se consuma, nu erau băgate în cuptor, însă nu îmi spuneau niciodată. Mama şi bunica puneau la copt altele, frumoase şi bine făcute, iar de-ndată ce le scoteau din cuptor, luam tava şi mă duceam pe la toţi cei din casă pentru a mă lăuda cu ele, de parcă eu le-aş fi făcut. Toată lumea aplauda, mă felicita, iar sentimentul era extraordinar. Poate că de-acolo am învăţat cât de minunat este să apreciezi munca fiecăruia, să-l lauzi şi mai presus de toate, să înveţi mereu de la fiecare om în parte câte ceva". Şi an de an, vraja Crăciunului se strecura mai puternic şi mai abitir în mintea copilei. Şi asta nu pentru că darurile erau din ce în ce mai aproape de preferinţele ei sau sărbătoarea ţinea mai mult decât de obicei, ci datorită bradului, care mereu "nu ştiu cum apărea în faţa mea, ornat cu cele mai frumoase podoabe. Într-o clipă parcă, încăperea era goală, iar în următoarea secundă, cât ieşeam puţin afară sau cine ştie pe unde, odaia se lumina la strălucirea beculeţelor de pe crenguţe. Aveam foarte multe păpuşi care erau îmbrăcate în rochiţe de organdi. Mi-era câteodată şi teamă să le ating, ca nu cumva vraja şi misterul care le înconjurau să nu se sfărâme. În schimb, aveam o păpuşă mică, ponosită, îmbrăcată în costum tirolez, pe care o iubeam foarte mult, îi făceam injecţii, pentru că voiam să mă fac doctoriţă, o smotoceam şi ăsta era jocul meu. Pe celelalte le priveam cum erau aranjate frumos în vitrină, de teamă să nu le stric. În copilărie aveam de toate. Părinţii mei au avut grijă ca eu să nu sufăr. Deşi, am trecut şi prin foarte multe vremuri grele".

ÎNFĂŞURAM BUCĂŢELE DE LEMN ÎN STANIOL ŞI ZICEAM CĂ SUNT BOMBOANE!"
Vocea Dragăi Olteanu Matei se aude cristalin în liniştea încăperii. Gândurile o duc către perioada de după cel de-al doilea război mondial, când  familia sa a trebuit să se refugieze în Oltenia. Într-o noapte au venit ruşii, ne-au urcat în nişte vagoane cu care se cărau vitele şi ne-au dus departe de casă. Tatăl meu era ofiţer şi a trebuit să plece cu unitatea lui militară la Soroca", povesteşte actriţa. Avea 8 ani. Însă, nu a uitat nici acum noaptea în care a sosit în satul Morunglav. "Cerul era sticlos, iar în zare se vedeau munţii. Au venit câţiva ţărani care ne-au ajutat cu bagajele, iar noi ne-am instalat la o gazdă. M-am împrietenit cu Voichiţa şi Paula, cele două fete ale gazdei. Împreună cu ele mergeam vara la păscut oile, cutreieram pădurile, adunam vreascuri pentru foc şi le căram cu capul, culegeam ciuperci. Nu am simţit greul. Părinţii mei, da. Crăciunul petrecut acolo, în acel an, mi-a arătat faţa sărăciei. Dintr-o dată dispăruseră globuleţele acelea minunate, strălucitoare, abundenţa mâncărurilor şi nici cadourile nu mai erau păpuşi îmbrăcate asemenea prinţeselor în rochii învolănate. Atunci am aflat că Moş Crăciun este doar în noi. Căutam ceva în şifonier şi am dat de cadoul pe care mi-l cumpărase mama pentru a mi-l pune sub brad. O mare tristeţe m-a cuprins. Parcă dintr-o dată, toată vraja dispăruse, toate poveştile pe care mi le creasem în minte se destrămaseră". Priveşte trist, de parcă sentimentul pierderii Crăciunului îi revine iar şi iar, cu fiecare aducere aminte. În acel an, Draga, fetiţa de numai 10 ani, a învăţat de la mama sa să confecţioneze ornamente pentru brad din cutii de chibrit sau de pudră, pe care lipeau imagini cu animale, cu steluţe, decupate din tot felul de cărţi. Atunci a văzut că dintr-o simplă nucă pictată în auriu putea ieşi cea mai strălucitoarea podoabă. "Bunicul fetelor la care stăteam în gazdă era tâmplar. Pentru că nu aveam bomboane, luam hârtie poleită pe care o înfăşuram în jurul unei bucăţele mici de lemn, pe care le atârnam în brad ca şi cum ar fi fost bomboane".

CARTEA DE CRĂCIUN M-A FĂCUT SĂ IUBESC LECTURA!
În minte-i răsună şi acum colindele pe care le-a învăţat pe când locuia în Oltenia. Cu luni de zile înainte, convoca grupul de copii cu care cutreiera uliţele în lung şi-n lat şi începeau repetiţiile pentru Crăciun. "Cele mai frumoase colinde de-atunci le ştiu. Mergeam din casă în casă, străbătând troiene de zăpadă şi cântam cu toată forţa. Lumea ne primea cu drag, ne îndesau în traiste mere, nuci, covrigi, iar bucuria noastră creştea pe măsură ce aplauzele şi zâmbetul celor pe care îi colindau sporeau. De mică îi plăcea să spună poezii, să cânte. La grădiniţă era mereu iepuraşul care îi deschidea uşa lui Moş Crăciun pentru a pătrunde în încăpere cu sacul lui plin de daruri, iar în clasa I, tot Moşul a scuturat bagheta lui magică şi a făcut ca micuţa de-atunci, atât de plictisită de lectură, să se îndrăgostească de cărţi. "Nu era chip să mă facă cineva să citesc. Părinţii, mătuşile, bunica, toţi îmi spuneau mereu poveşti, îmi plăcea să le ascult, dar să nu le citesc eu. Până într-un an, când mătuşa mea din partea mamei mi-a făcut cadou o carte minunată cu poveşti. Avea nişte imagini atât de frumoase, că mi-am dorit pe loc să ştiu despre ce e vorba în carte. Nimeni nu a dorit să-mi citească poveştile. M-am rugat cu lacrimi în ochi de fiecare în parte, până când, refuzată de toţi, m-am aşezat într-un colţ şi am început să citesc prima pagină, apoi a doua, până ce nu am mai putut să o las din mână. Uitam adesea să mai vin la masă, să mă mai duc la joacă. De dragul poveştilor". Zâmbeşte. Ochii săi albaştri adună întrânşii toată seninătatea şi frumuseţea stării de bine. Imaginea părinţilor, a mătuşelor şi a unchilor săi îi revine în memorie. Chipurile bunicelor de la care a învăţat credinţa şi smerenia îi îmblânzesc amintirile. O singură dată a fost de Crăciun la bunicii din partea tatălui său care trăiau în Basarabia. Alte obiceiuri, alte trăiri. "Bunicii mei erau oameni înstăriţi. Atunci am văzut cum se taie porci, cum se înalţă cozonacii în forme, asemenea bonetelor bucătarilor. Carnea se afuma, se făceau zeci de feluri de prăjituri. Bucătăria bunicii era foarte mare. În mijloc avea un cuptor uriaş care ardea mereu. Pe el stăteau două fete care o ajutau în casă. Aveai impresia că în timpul sărbătorilor prin hornul acela picură stropi de vrajă. Aveai senzaţia că într-o clipă trebuie să coboare din cer Moş Crăciun pe zăpada albă, imaculată.
Acolo am învăţat ce înseamnă pioşenia... şi că Dumnezeu nu părăseşte oamenii niciodată".