Emoţii înainte de orice spectacol

CUPLU  •  NAE ŞI VASILE TRUDESC, TRĂIESC, ADUNĂ ŞI RISIPESC CU DĂRNICIE
Când doi actori de revistă reuşesc să compună o singură identitate comică e sigur mâna destinului. Iar cuplul Nae Lăzărescu-Vasile Muraru este unul răsfăţat de public şi de soartă. Abia întorşi dintr-un turneu în Spania, alături de colegii de la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase", cei doi
se destăinuie...

Nu întâmplător au ajuns amândoi la Tănase, este suficient să-i privim din profil şi ne dăm seama imediat că nu puteau juca altundeva. Au avut nas, ce-i drept... Uneori lumea îl confundă pe Vasile Muraru cu Nae Lăzărescu, după cum alţii văzându-l pe Nae cred că e Vasile. Se pare totuşi că o bătrânică a reuşit să descreţească fruntea celor doi atunci când întâlnindu-l pe trotuar pe Vasile Muraru, şi-a pus mâna la gură de uimire şi a strigat: "Uite-i pe ăia doi!". Vasile Muraru a crescut sub ochii lui Nae Lăzărescu. Odinioară timid, astăzi Vasile se află pe scenă în apele lui, un adevărat coechipier. În domeniul teatrului de revistă, ca şi în alte domenii de activitate, echipele bune nu se fac decât cu coechipieri buni.

LA DEPĂNAT AMINTIRI. Am încercat o definiţie a Revistei şi am ajuns la poveşti despre tot ceea ce este omenesc... "Păi, H. Nicolaide spunea că Revista este o femeie frumoasă cu care ar face dragoste toţi, dar nici unul nu se duce cu ea de braţ la Capşa", spune Nae Lăzărescu. "Şi-apoi, de la Tănase s-a moştenit o altă chestie. Oamenii politici nu erau oameni politici dacă nu îi critica Tănase. Îi dădea telefon Gavrilă Marinescu: «Ce s-a întâmplat, măi Mitică, am murit, nu mă mai pomeniţi deloc?» «Te pomenesc, dar nu am subiecte». Şi îi dădea unul. Pusese impozit la Crucea de Piatră la prostituate. La un client prostituata trebuia să dea o cărămidă sau contravaloarea unei cărămizi şi aşa s-a făcut Prefectura de pe Calea Victoriei, Prefectura Poliţiei. Drept urmare, Tănase şi-a făcut un costum de gală ca al lui Gavrilă Marinescu şi a avut un spici: «Mă, şi-a rupt fata de la gură să vă facă prefectură»".

LA REVISTĂ, ALTĂDATĂ. Vasile Muraru spune la rându-i: "Revista mai are 11 ani şi face 100 de ani, Teatrul de Revistă ca şi teatru de sine stătător care a avut o activitate neîntreruptă din 1919, cu «Pisică pe orez» ca prim spectacol. Printre teatrele din ţară, după Teatrul Naţional, Revista ar fi unul dintre cele mai vechi. Dar să nu uităm de spectacolele ce aveau loc la bâlciuri de când e lumea şi pământul. Noi îi ştim pe Vasilache, pe Mariorica, care se apropie în dramaturgia scenetei respective la bâlci de revistă. Erau mai multe personaje precum boierul, jandarmul, popa, care luau bătaie, iar lumea savura. Erau pedepsiţi cei la care ei nu puteau săracii să ajungă". "Revista nu seamănă cu alte genuri, cum este music hall-ul la americani sau muzicalul francez", spune Nae Lăzărescu. "Are arta ei bine definită. În primul rând, are momente vesele, pe care nu le are nimeni. Tănase, începând cu «Pisică pe orez», la fiecare spectacol a adus un lucru nou. Ba a băgat cupletul, ba a băgat băieţii la balet, monologul, sceneta. Tănase plătea toţi vatmanii, le dădea 5 lei pe zi, când treceau pe Academiei să nu bată clopoţelul, să nu facă clang, clang, iar de 5 lei pe vremea aceea mânca o familie cu patru copii o săptămână. Era 17 dolari leul. România a dat împrumut Americii, chiar Elveţiei, nerambursabil. Leul românesc a avut putere, cu toate că era o ţară tânără, abia înfiinţată ca şi stat. Câteodată stau şi mă gândesc de ce se spun despre Carol al II-lea atâtea lucruri rele. Da, mă rog, a iubit o femeie, a renunţat la tron pentru ea, dar puţină lume ştie că scotea bani din buzunar pentru montări. Când a luat foc la Tănase şi a ars, el a dat aproape întreaga sumă. Pe Tănase, când dădea în putere, îl apăra opoziţia şi invers. Între înjurături şi umor e diferenţă mare, un fel de «Înjură-mă, dar să-mi placă şi mie». Tănase dacă era cineva în sală care merita o strofă, aceasta era imediat scrisă pe genunchi şi o băga în cuplet. Era ca un ziar vorbit. Odată, Regele venise cu Lupeasca la balcon. Cu ochelari de soare. Iar Tănase imediat a scornit: «Carolică, Carolică, te-ncurcaşi cu Lupulică.»... Când a fost incendiul toată lumea a sărit. Putea să facă cinci săli. Ieşise şi o vorbă: «De unde bani, mă, ce a ars ca la Tănase». Care cum scăpase s-a dus la fostul restaurant Tic Tac. Tănase era desfigurat, se gândea numai la blănurile care au ars la garderobă, dar nu a cerut nimeni despăgubiri. A venit Cartală, recuziterul-şef, cu textul, îl salvase. Era «Poftă bună la Tănase!». Erau toţi fericiţi că a fost salvat textul, dar acum de unde bani ca să fie pus în scenă. Atunci a venit Barachi fotbalistul, care făcea curte unei balerine, a aruncat portofelul pe masă, avea în el 35.000. «Deschideţi lista de subscripţie, Barachi, fotbalist». Bejan, ministrul de Finanţe, care venise după Lizette Verea, a spus şi el: «Mă înscriu, cât ai dat 15, dau eu 30». Gavrilă Marinescu a adunat toţi negustorii din Bucureşti şi le-a zis: «A ars teatrul lui Costică, puneţi fiecare măcar câte 10.000, că altfel vă închid dughenele». Au pus. Apoi s-a dus la bulibaşii din Argeş, că el a botezat trei sălaşe ţigăneşti, i-a băgat în Argeş cu mitropolitul, şi i-au dat şi ei bani. A fost un simbol Tănase..."

COPILĂRIE. "Eu m-am născut într-o mahala nenorocită", spune Nae, dar Vasile nu e mulţumit. "De ce, măi, nenorocită, că şi mahalaua are poezia ei. Şi-apoi, aveai cea mai frumoasă casă de pe stradă." "Da. Aceasta era cartea de vizită a femeii, florile din faţa casei, dulceaţa pe care o făcea femeia. Dacă venea o rudă sau cineva în vizită dădeai dulceaţă, nu cafea. Mai era statul la poartă cu cârpa pentru ţânţari. Strada mea, atunci când m-am născut eu, avea numai o parte, restul era numai câmp. Plecam dimineaţă şi mai veneam seara, mâncam ce găseam pe acolo pe câmp, ne descurcam. Au apărut şi jucării, mai ales paraşutate de englezi, din clasa mea cel puţin jumătate aveau lipsă un deget, ba o mână. Jucăriile aveau explozibil în ele. Ştiţi cum e un copil care nu a văzut în viaţa lui stilou, ce să mai vorbim! Pe urmă au venit ruşii, apoi seceta din ’46, iar bombardamentele nu am să le uit niciodată. Singurul lucru care mi s-a întipărit definitiv în memorie a fost înmormântarea lui Tănase la care m-au dus tata şi cu mama. M-a surprins, cât de mic eram, cum râdea lumea. Era ultimul spectacol al lui Tănase, ei nu concepeau că Tănase a murit, era simbolul lor. Acest gen al revistei este pentru oamenii amărâţi, de pe stradă. Nu o să vezi niciodată unul cu bani mulţi la revistă... În această mahala erau cinematografe şi particulare, şi de stat, unde între filme băgau trupe de minirevistă. Acolo i-am văzut prima dată pe Sandi Huşi, pe Giugaru, George Trestian, un mare comic, pe urmă a venit Alexandru Călinescu, cum se numea atunci, că tot la fel de sărit de pe fix era. Puiu Călinescu, care chiar dacă nu avea nici o vorbă de spus, era ceva extraordinar. Acolo am prins şi eu gustul de aşa ceva.

Arghezi stătea la colţul străzii, ne mai prindea la mere sau la cireşe. Trăgea doamna cu puşca cu sare roşie în fund. Pe urmă ne chema înăuntru, ne citea câte ceva în curte, ne dădea câte o strachină cu cireşe sau vişine. Sadoveanu venea des pe acolo, se purta cam de sus cu Arghezi, cam de sus s-a purtat cu toată lumea. Acum, eu bătrân fiind, ştiind din vedere ce canalie a fost, mă cam împiedică câteodată să-i gust opera. Dar aia rămâne."

Nae Lăzărescu i-a avut ca profesori pe Petre Bellu, pe George Bacovia, sigur abia mai târziu avea să afle cine erau... Când îşi făcea studiile primare, tramvaiul întorcea la Patriarhie. Mai târziu, când a intrat la liceu, traseul s-a lungit până la Bellu. "Aici, unde jucăm noi, la Rapsodia, era Cinematograful Ruxy, a jucat şi Tănase. Eu am vrut să fiu la Tănase orice, contabil, portar, hamal, maşinist. Din 1968 lucrez la Tănase. Trebuie să iubeşti oamenii, că altfel nu te apuci de meseria asta. Că se face cu renunţări. Îmi spunea maestrul Giugaru: «În meseria asta trei lucruri trebuie să ştii, unde trebuie să ajungi, care e drumul de urmat şi ce o să te coste». Că poate să te coste sănătate, căsnicie. Dar ar fi păcat să nu faci chestia asta. Dacă m-aş mai naşte o dată, tot asta aş face. Am apucat o vârstă destul de mare, mi-e şi jenă să mă gândesc câţi ani am... Culmea e că eu am început meserie aici la Rapsodia Română. Văd că teatrul nostru, de cinci ani nu-l mai termină. Tare mi-e frică să nu termin meseria tot aici la Rapsodia. Vrem să ne întoarcem Acasă!"

Au mereu emoţii înainte de orice spectacol, pentru că altfel înseamnă că nu vibrează, că s-au uscat.

Scurtă rugăciune către Dumnezeu

Vasile Muraru dădea bună ziua tuturor trecătorilor de pe stradă atunci când a venit la oraş din satul său natal, Doina, din Piatra Neamţ. Din bun-simţ. Când a dat prima dată examen la Facultatea de Teatru s-a pregătit să recite poezia de simţire "Cetatea Neamţului", dar după o strofă comisia l-a oprit şi, din păcate, el s-a regăsit pe lista celor respinşi la admitere. "Aşa că m-am întors la mine în sat, ziua la cules în CAP, iar seara la citit cărţi pe nerăsuflate". A doua încercare de a fi admis la Facultatea de Teatru s-a petrecut peste un an, când seriosul tânăr Vasile s-a produs în faţa comisiei compuse din mari actori cu texte de Marin Sorescu, de Anton Pann şi din monologul "La cireşi". "De emoţie am mai uitat din texte, dar m-am descurcat turuind mai departe cu vorbe de la mine. Şi numai ce-l văd pe Dem Rădulescu că se ridică de la masa comisiei şuşotind cu ceilalţi profesori. Mai târziu am aflat cum că mă ia în clasa lui. Până la afişarea rezultatelor, acasă, în ogradă, pe furiş, mă rugam în genunchi: Doamne, ajută-mă să nimeresc la clasa lui Bibanu. şi chiar aşa s-a întâmplat, spre marele meu noroc."

Cu nasul în lumea teatrului

Era fericit să fie doar pe scenă, nu conta mărimea rolului, dragostea de meserie, respectul pentru colegi sau lectura făceau şi fac parte din însăşi existenţa sa. "Visul meu era să joc pe pânză şi am jucat în 41 de filme. Apoi să fiu pe scândură, într-un colţ... şi am fost, slavă Domnului! Am început cu serbările şcolare, recitam, cânteam, dar voiam să fiu actor de film pentru că asta m-a impresionat pe mine prima dată atunci când am văzut la mine-n sat un film rusesc. Venise caravana la noi la şcoală, care era de fapt casa popii, în satul Doina, comuna Gelu, judeţul Neamţ. Atunci, la 4-5 ani mi-a intrat în cap să ajung "ca oamenii ăia coloraţi de pe perete"... După ce am absolvit m-au cerut cei de la Piatra Neamţ, eu voiam să rămân în Bucureşti şi am primit repartiţie la Teatrul din Satu-Mare. M-am dus, am stat un sfert de oră, apoi am luat o detaşare, am stat fără salariu câteva luni. La examenul de absolvire de la Studioul CASANDRA participau toţi directorii de teatru din Bucureşti şi nu numai. Aşa m-a remarcat şi directorul de atunci al Teatrului de Revistă "Constantin Tănase", Nicolae Dinescu. Eu nici măcar nu visam, revista era un alt gen, aşa că am luat-o de la zero. Drumul nu mi-a fost lin, am avut şi multe ocolişuri, piedici, dar au trecut toate. A fost întâlnirea cu Dinu Manolache la Piatra-Neamţ, care m-a dus la Sandu Lazăr la Teatrul Tineretului, unde am început să dau cu... nasul de lumea teatrului profesionist, de marii actori şi marile spectacole", spune Vasile Muraru.