x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Express - Cu o mana ferma pe semnalul de alarma

Express - Cu o mana ferma pe semnalul de alarma

de Pompiliu Kostas Radulescu    |    Loreta Popa    |    05 Noi 2006   •   00:00
Express - Cu o mana ferma pe semnalul de alarma

Va vine sa credeti?! "Liceenii" au implinit saptamana trecuta 20 de ani, iar dupa o stationare destul de lunga si nedorita, trenul "directoarei" Cristinei Deleanu a luat-o din loc cu si mai mare viteza.

Cristina Deleanu a deschis cu un zambet usa "Casei cu povesti", cum i se spune casei ei si a lui Eugen Cristea. Ne urcam in tren. Fara fluier, fara semnal. "Viata e urata si rea. Le-am spus-o si studentilor mei. Sincer. Fara ocolisuri, fara sa le vand iluzii.

La orice pas ne pandeste un necaz sau un neajuns. De noi insa depinde cum trecem peste ele si ne facem existenta frumoasa. Eu am trecut prin momente dificile in ultimii ani, cand «niste oameni», nici n-are rost sa le dau numele, au jucat pe tabla de sah existenta mea in Teatrul National, de pilda. Prin urmare, atunci cand sirul evenimentelor depinde de pofta si prostia unora care se pretind a fi oameni de cultura, linistea caminului este esentiala. Echilibrul de acasa m-a ajutat sa trec peste toate. Dar nu a fost mereu asa."

SCHIMBAREA... "Cand am plecat la Iasi, in ’62, voiam sa joc tot. Am ajuns acolo dintr-o intamplare. Initial, noi toti, intreaga promotie, voiam sa plecam in masa la proaspat infiintata sectie romana a teatrului din Targu-Mures. Profesorul nostru, George Carabin, ne sustinea. Dar la ultimele noastre examene au venit directori de teatru din toata tara ca sa-si aleaga actori. Pe mine si pe Cuchi Gheorghiu ne-au luat la Teatrul «Vasile Alecsandri» din Iasi. Schimbare de destin... Dar atunci n-am realizat asta." Dupa cinci ani de teatru la Iasi s-a urcat in trenul de Bucuresti. La propriu. "N-a fost un moment foarte fericit atunci", marturiseste doamna Cristina Deleanu, "mai ales ca motive personale ma impingeau sa fac asta. Iar faptul ca n-am putut sa dau concurs decat la Teatrul de Regiune «Barbu Delavrancea» n-a facut situatia defel mai usoara. Dar macar ii aveam alaturi pe Silviu Stanculescu, Jorj Voicu, Anda Caropol, Ion Marinescu, Adina Popescu, Dorina Lazar. Am rezistat acolo pana in ’69. Apoi teatrul s-a desfiintat si s-a mutat la Giurgiu. Unii dintre colegi au plecat. Eu am zis nu. Aveam deja familie, o casa. Literalmente, ne chinuisem sa jucam, mai mult in turneu prin toate comunele din zona, in niste conditii oribile, in fata unui public care manca seminte si asculta radio in timpul spectacolului. Lucrurile astea te si intaresc. Dar dupa toate astea sa dau Bucurestiul pe Giurgiu?".

UN ALT TREN. A fost un moment in care a fost gata sa coboare din trenul in care se urcase cu atatea sperante. "As fi lucrat si acum, poate, la Muzeul Satului", spune mizand pe mirarea noastra. "Imi placea folclorul. Ma vedeam povestind oamenilor despre casele taranesti, despre obiceiuri, recitand poezie populara. Am avut noroc si am intrat in Teatrul National. Aveam deja 18 ani de teatru in spate." A coborat intr-o halta si-n singurul tren ce trecuse vreodata pe acolo a urcat fara priviri inapoi. Nu din mers si nu in ultimul vagon. Pentru ca, o data cu prima piesa de teatru in care a jucat la televiziune, i s-a deschis compartimentul de lux al filmului. "S-a ivit sansa de a juca in 1981 in «La muzica», in regia Olimpiei Arghir. A trecut cu bine de cenzura, cu o singura replica modificata, si-a aterizat pe programul doi la televiziuni. Cine trebuia sa vada a vazut. A venit atunci si pentru mine acceleratul. Iar timp de mai bine de un deceniu am facut si doua filme pe an, dincolo de cele din teatrul tv si de la Nationalul."

MATURITATE. Liceenii au implinit saptamana trecuta 20 de ani... "Intr-un fel, marturisesc ca acei ani mi-au fost suficienti. Am incredere acum in forta si in mintea mea. Am ajuns la acea maturitate care ma fereste de frica atunci cand cineva spune ca nu are nevoie de mine. Foarte bine, zic eu, pentru ca exista mereu cineva care are nevoie de mine. Si in teatru s-a probat asta, si in publicistica. Viata reala aduce mereu proba ca este asa. Frica este pentru cei nesiguri. Eu sunt un om cu picioarele pe pamant! Pentru ca stii ceva? Succesul inseamna si sa stii sa traiesti in asa fel, incat sa fii multumit de ce ai facut pe pamantul asta, «in marea trecere», vorba lui Blaga, si c-ai crezut in ceva, ca nu esti un om care sa se incline la prima bataie de vant. Iar meseria asta nu ne-a scutit pe nici unul de rafale de vant!"

Un vant de toamna tarzie rasfira ciucurii perdelei in "casa din povesti"... Dar trenul nu se opreste aici, asa ca sarim din mers...

×