x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special FAŢA NEVĂZUTĂ A PUTERII - 13 ani în anticamera lui Gheorghiu-Dej

FAŢA NEVĂZUTĂ A PUTERII - 13 ani în anticamera lui Gheorghiu-Dej

de Lavinia Betea    |    14 Oct 2008   •   00:00
FAŢA NEVĂZUTĂ A PUTERII - 13 ani în anticamera lui Gheorghiu-Dej

Recent, prestigioasa Editură Curtea Veche a publicat amintirile lui Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet al lui Gheor­ghiu-Dej. Naratorul care a stat 13 ani în anticamera lui Dej povesteşte faţa nevăzută a unor relaţii dintre liderii partidului comunist român şi sovietici, întâmplări din intimitatea oamenilor puterii, întâlniri ale conducătorului comunist cu scriitori şi artişti.



Recent, prestigioasa Editură Curtea Veche a publicat amintirile lui Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet al lui Gheor­ghiu-Dej. Naratorul care a stat 13 ani în anticamera lui Dej povesteşte faţa nevăzută a unor relaţii dintre liderii partidului comunist român şi sovietici, întâmplări din intimitatea oamenilor puterii, întâlniri ale conducătorului comunist cu scriitori şi artişti.
Reproducem în cele ce urmează episoade semnificative.

Mihail Sadoveanu a fost scriitorul român care s-a bucurat de o deosebită stimă din partea lui Gheorghiu-Dej. Lui i s-a acordat mare în­credere politică şi a fost învestit cu înalte funcţii de stat. De câte ori îşi sărbătorea ziua de naştere, maestrul era felicitat, personal, la el acasă, de Gheorghiu-Dej.

Mihail Sadoveanu a fost o anumită pe­rioadă de timp şi preşedintele Consiliului de Administraţie al Fundaţiei "Manahem Elias", care deţinea, pe lângă spital, proprietăţi funciare şi imobile în ţară, clădiri în Viena şi Paris. Sesizat fiind că din veniturile fundaţiei se înfruptă şi cine nu trebuie şi că din Consiliul de Administraţie fac parte şi oameni necinstiţi, Gheorghiu-Dej m-a trimis la maestru acasă să-l întreb ce părere are despre naţionali­za­rea fundaţiei, pentru a se pune capăt abu­zurilor din administrarea acestei insti­tu­ţii.

Părerea lui Mihail Sadoveanu nu era solicitată numai din complezenţă, ci se dorea realmente cunoscut punctul său de vedere, pentru a se ţine seama de el. Era prima dată când stăteam de vorbă cu scriitorul. I-am explicat obiectul misiunii me­le şi deci al deranjului ce i-l provoca­sem. Am aşteptat răspunsul său mult şi bine, dar acesta nu venea. Sadoveanu, ca un sfinx, trona în jilţul său, iar pe faţă nu i se putea citi nimic. Crezând că nu am fost înţeles, am reluat "expunerea", dar tot fără rezultat. Maestrul cugeta adânc, probabil — ziceam eu —, pentru prima oară confruntat cu asemenea problemă.

Nimeni nu mă informase cum obişnuia Sadoveanu să poarte discuţiile, pentru că, dacă aş fi ştiut, m-aş fi înarmat cu mai multă răbdare în aşteptarea rezultatului. Într-un târziu, m-am gândit că ar fi bine să-i prezint din nou chestiunea şi să-i sugerez şi răspunsul, pe care l-am argumentat spunând că există pericolul — dacă am naţionaliza fundaţia — ca în acelaşi mod să procedeze şi statele francez şi austriac cu bunurile fundaţiei de pe teritoriul lor. După alte minute de aşteptare, maestrul s-a pronunţat: "Da… Aşa este bine…". Am mulţumit, am salutat respectuos şi am plecat.

Când i-am relatat lui Gheorghiu-Dej "convorbirea" avută cu marele scriitor şi rezultatele acesteia, a râs copios şi a remarcat că a uitat să-mi spună cum se purtau discuţiile cu Mihail Sadoveanu. Ca urmare, fundaţia nu a fost naţionalizată. Au fost făcute numai schimbări în Consi­liul de Administraţie. În zilele noastre, mulţi se întreabă şi fac speculaţii pe teme etnice de ce nu a fost naţionalizată Fundaţia "Manhem Elias". Iată care a fost mobilul, şi nu în defavoarea poporului român, deoarece fundaţia aparţine şi de drept, şi de fapt poporului nostru şi aşa va rămâne cât timp va fiinţa.

NECAZURI PĂRINTEŞTI
Descrierea felului în care Gheorghiu-Dej întreţinea relaţiile de serviciu cu mine n-ar fi completă fără a aminti despre relaţia cu fiicele sale, mai ales cu cea mare, care a fost marea slăbiciune a vieţii lui. Lica Gheorghiu făcea multe lucruri care nu-i conveneau tatălui. Ştia însă să se oprească la vreme atunci când întindea coarda prea tare. Ştia să-l lin­guşească şi chiar să-l şantajeze prin copiii ei, pe care, atunci când Gheorghiu-Dej era supărat pe ea, nu-i lăsa să ia masa împreună cu bunicul.

Tanţa, cealaltă fată, avea o fire foarte voluntară şi indepen­dentă. Când a dorit să se căsătorească, convinsă că a găsit bărbatul care urma să-i asigure fericirea, nu a vrut să ţină seamă de sfaturile şi părerile tatălui ei. Pentru a preîntâmpina orice reacţie de împotrivire a acestuia, a mers până în pragul măsluirii datei naşterii sale. Data aleasă nega paternitatea lui Gheorghiu-Dej, aflat în închisoare. Pentru tată a fost o lovitură dureroasă, ce l-a făcut s-o îndepărteze multă vreme.

Fiicele lui Gheorghiu-Dej au fost atrase de lumea artistică. Profesia de actriţă pe care fiica lui cea mare a încercat-o în cinemato­gra­fie – sub aranjamentul şi coordonarea lui Liviu Ciulei în prima etapă –, precum şi căsătoria contractată de fiica sa cea mică denotă, cred, o anumită mentalitate provenită din visurile şi aspiraţiile unor nostalgice provinciale.

"CARNE VIE PENTRU MAIMUŢOI"
De reţinut a fost şi faptul că ori de câte ori Sukarno (preşedintele Indoneziei, 1945-1967 –  n.n.) a venit în ţara noastră a solicitat oficial, prin serviciul său de protocol, "să i se pună la dispoziţie femeie pentru a se culca cu el". Prima dată când i s-a adus la cunoştinţă o astfel de neobişnuită solicitare, Gheorghiu-Dej lucra în cabinet cu Emil Bodnăraş. Nici unuia nu i-a venit să creadă cererea exprimată. Emil Bodnăraş l-a chemat urgent la mine în birou pe Dionisie Ionescu, directorul din Ministerul de Externe, pentru a verifica personal conţinutul solicitării recepţionate. I-a cerut să spună explicit ce se ceruse. Acesta a reprodus cererea ce-i fusese adusă la cunoştinţă, în franceză, de şeful protocolului preşedintelui indonezian. Neconvins de mesajul exprimat întâi în franceză şi apoi tradus în română, Bodnăraş a întrebat dacă nu cumva îl traduseseră greşit, nu cumva cuvintele puteau fi înţelese ca o pretenţie a lui Sukarno de a fi servit numai de femei la reşedinţa unde urma să fie găzduit. Răspunsul a fost, din nou, cel iniţial: vrea femeie pentru pat.

După ce Emil Bodnăraş a revenit cu confirmarea mesajului şi Gheorghiu-Dej s-a edificat că nu sunt dubii privind înţelegerea lui, împreună au stabilit ca de rezolvarea problemei să se ocupe Ministerul de Interne prin serviciul de moravuri al miliţiei, ce urma să găsească o femeie sănătoasă care practica clandestin prostituţia, dispusă să se culce şi cu Sukarno. Gheorghiu-Dej s-a revoltat de situaţia în care e pus – "să furnizeze carne vie pentru maimuţoi", cum a caracterizat el faptele şi personajele atunci –, dar, fiind în discuţie interese politice şi economice de perspectivă, s-a conformat.

Ce i-a făcut Sukarno femeii cu care s-a culcat în prima noapte nu ştiu. Am aflat doar că dimineaţa, în zori, femeia a fugit de la vilă, spunând că nici bătută nu se mai întoarce. În aceeaşi zi însă Sukarno a "recrutat-o" pe translatoarea noastră care-l deservea şi care, "fără sarcină de serviciu" trasată anterior, i-a ţinut companie, ziua şi noaptea, pe tot parcursul vizitei sale la noi, precum şi în vizitele ce-au urmat când în mod expres şi oficial Sukarno o solicita pentru a-l servi ca translator.


Debutul lui Ion Iliescu

Gheorghiu-Dej, spune Sfetcu, a ezitat să semneze decizia de numire a lui Iliescu în "aparatul de propagandă". "Nu sunt convins că fac bine numind un inginer în munca de propagandă, a motivat Dej. Poate locul său de muncă ar trebui găsit în specialitatea pe care o are. Ştiu că a absolvit Facultatea de hidrotehnică în Uniunea Sovietică. "Prezenţa tânărului Ion Iliescu (foto) îi trezea însă lui Gheor­ghiu-Dej şi resentimentele ce le avea faţă de tatăl său, ilegalistul Alexandru Iliescu. Avuseseră un conflict în lagărul din Târgu-Jiu. Îl ura atât, încât, după spusele lui Sfetcu, îi atrăsese după 1944 atenţia că, "dacă-l prind activând şi în cea din urmă organizaţie sindicală, şi de-acolo am să-l izgonesc, deoarece nu merită încrederea partidului". "Ion Iliescu are, însă, o mamă care merită toată admiraţia şi consideraţia noastră, ar fi continuat Gheorghiu-Dej. Ne-a ajutat mult în timpul când eram închişi, făcând mari servicii partidului." "Pe Ion Iliescu numai mama sa l-a salvat în ochii lui Gheorghiu-Dej", concluzionează Sfetcu.

Biografie

Paul Sfetcu (1926-1994) s-a născut în Bucureşti. Prin absolvirea şcolii de elevi Meseriaşi Griviţa CFR Bucureşti s-a calificat în meseria de strungar (1944).
Din 1945 este "scos din producţie" (Atelierele Bucureşti Griviţa CFR) pentru a fi "trimis cu munca la sate", pentru organizarea "tineretului".
Activist la Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950), frecventează cursurile de pregătire a viitoarelor "cadre de partid". Din 1950 şi până la moartea lui Gheorghiu-Dej a lucrat în corpul înalţilor funcţionari din instituţiile centrale ale puterii.
A făcut în acest timp studii de inginer la cursuri fără frecvenţă.
Timp de 13 ani a lucrat la cabinetul lui Gheorghiu-Dej, întâi ca ajutor, apoi ca şef de cabinet al acestuia.
Selectate, prefaţate şi adnotate de Lavinia Betea, amintirile sale au apărut într-o primă ediţie, epuizată în regim de urgenţă, la Editura Fundaţiei Culturale Române (2000). Actuala ediţie este completată de date şi informaţii noi, reieşite din documentele de arhivă ce întregesc prefaţa şi notele bogate ale cărţii.

×
Subiecte în articol: special gheorghiu-dej