Fenomenul Liceenii

Erau ani când fruntea îţi era lipită de genunchi şi sufletele erau chinuite. La un moment dat, oamenii stăteau la coadă nu la mâncare, nu la deodorante, ci la cinema. La un film.

Era o perioadă de viaţă gri-cenuşie, tristă şi grea, cu bucurii rare. Ţin bine minte o zi şi ce-am simţit atunci. Stăteam aproape de Cinematograful Scala. Veneam de la teatru şi peisajul mi s-a arătat în ziua aceea uimitor. Erau mulţi tineri care discutau, strigau, râdeau, se bucurau. Oare ce strica uniformitatea griului sufletesc? M-am apropiat. Erau afişe cu filmul “Liceenii”. Apoi am intrat în sală. M-am bucurat şi eu cu toată sala. Căci rămâne în fiecare dintre noi – într-un colţ pri­vilegiat al sufletului – adolescenţa. Şi lucruri care nu se uită niciodată: primele iubiri, prieteniile, rătăci­rile, examenele, clipele unice.

LUCRURI FIREŞTI. Din aceste multe cauze, toată sala, populată de vârste diferite, a vibrat la unison. Nu era loc de critici severe, nici de clasificări. Toa­tă asistenţa simţea minunea, adică TI­NE­RE­ŢEA. Filmul “Liceenii” (şi toată seria lui) nu era un film mare, dar a fost ca o perfuzie cu normalitate, adolescenţă şi bucurie. Liceenii au fost şi au rămas Mihai Constantin, Ştefan Bănică jr, Oana Sârbu, Cesonia Postelnicu şi aşa mai departe. Au fost reve­laţii actoriceşti şi s-au înfipt foarte bine în catalogul numelor de interpreţi cu viaţă lungă. De câte ori mă duc la spectacolul “Oblomov” al lui Tocilescu şi-l ur­măresc pe Mihai Constantin în rolul lui Goncearov, nu ştiu ce se petrece în mintea mea. Imaginea se de­ru­lează şi-l văd jucând în “Liceenii”.

A fost la un moment dat un reportaj pe stradă, iar la întrebarea ”Ce ne-ai putea spune despre Ştefan Bănică jr?”, răspunsul a fost invariabil: “Este fiul lui Ştefan Bănică şi a jucat în «Liceenii»“. Găsesc în vechile reviste Cinema (1989) o serie de interviuri. Ştefan Bănică jr spune: “Până la vârsta de 5 ani am crezut că am să mă fac miliţian. Sau clovn… nu ştiu sigur. De la 5 ani încolo nu ştiu ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, dar am renunţat la meseriile mele preferate şi am hotărât să mă fac actor. În 1983 am jucat într-un serial de televiziune. (…). După ce am terminat serialul am dat examen la Ins­ti­tutul de Teatru, am intrat, mi-am făcut stagiul militar şi apoi am fost distribuit în «Liceenii». Îmi amintesc cu nostalgie de cei care au fost liceenii…”.

Filmul “Liceenii” a fost un fenomen social al ace­lor ani. A adus speranţă şi mi se pare a fi unul dintre cele mai importante filme de dinainte de anul 1989.