"Îl iubesc pe Marin Preda viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele..."

"Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit..." Cenuşa unei iubiri care nu s-a stins niciodată - Marin Preda şi Aurora Cornu - a aprins acum, la jumătate de secol după ce ea s-a petrecut, vie şi tulburătoare, povestea unei cărţi.

"Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin Preda", volumul realizat de Eugen Simion şi publicat la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, este, aşa cum mărturiseşte însuşi autorul, "o carte atipică", în primul rând pentru că este "o carte vorbită". Scrisorile lui Marin către Aurora, apoi fragmente din jurnalul lui şi un dialog între Eugen Simion şi Aurora Cornu, care dezvăluie cu poezie toate bucuriile şi tristeţile unei iubiri mistuitoare şi care niciodată n-a murit.

"Despărţirea noastră", mi-a mărturisit Aurora Cornu, "a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»".

Eugen Simion şi-a dorit să dezvăluie un alt chip al lui Preda: omul, iubitul, îndrăgostitul... "Ne aflăm în 1955, luna iunie, şi scrisorile lui Marin Preda către Aurora ating notele de sus ale muzicii erotice. Ele vorbesc despre plenitudine, despre despărţiri dureroase, despre vini imaginare cum ar fi vina de a fi lăsat femeia să plece singură pentru câteva ore, de acasă... Unde-i recele, calculatul, suspiciosul scriitor?", se întreabă Eugen Simion, vorbind despre cel care-a scris "Moromeţii".

"Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu..." Aşa îi scria Marin Aurorei în prima scrisoare de după minunata lor întâlnire de la mare, unde după mici răutăţi şi tachinări s-a născut o poveste de dragoste aprigă şi chinuitoare, care i-a mistuit în cei patru ani cât au fost împreună cât pentru o viaţă întreagă. Şi scrisoarea continuă. Preda avea atunci 32 de ani şi încă nu scrisese "Moromeţii". Timpul mai avea răbdare cu el... "Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind... Este ispita raiului! (...) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri..."

"Era o mare pasiune între noi", îşi aminteşte Aurora astăzi, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile... "Pentru că vă iubea", îi sugerez. Şi râde. "Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui... Femeile din viaţa lui... le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui." Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. "Nu ne-am jucat... Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă... eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază... Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani."

O întreb pe Aurora Cornu dacă n-a simţit cumva că a sfâşiat pânza cea fină a intimităţii, publicând scrisorile lui Preda către ea. "Dimpotrivă", mi-a răspuns. "Am avut senzaţia că trebuie s-o fac, pentru că altfel s-ar putea să le pierd. Le-am purtat prin lume cu mine vreo 30 de ani, am schimbat oraşele, Paris, Londra, New York, înapoi la Paris.... Şi ele erau totdeauna cu mine şi acum mi-am zis că e momentul, că altfel cine ştie... Nu am sfâşiat nici o intimitate, pentru că Marin, contrar lui Eminescu, care nu bănuia că va fi citit de altcineva decât de Veronica, Marin ştia bine că va fi citit. Scrisorile lui sunt perfect literare. Sunt texte perfecte. Au seriozitate literară..."

O adiere ca din cele mai frumoase pagini din "Cel mai iubit dintre pământeni"... "Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (...) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu..."

Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile, cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu:
"Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da... Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu...".

Dar în lumea din afară scriitorul nu încălca niciodată limitele intimităţii: "Preda nu vorbea niciodată despre iubirile lui. Era de o discreţie fabuloasă. Prefera să scrie despre acest sentiment fundamental. Şi scria bine, era un fin psiholog al feminităţii. A încercat şi a reuşit să impună în proza românească o tipologie inedită a feminităţii. În viaţa de toate zilele, Preda era, repet, foarte discret... Viaţa lui intimă nu intra în discuţie", mărturiseşte Eugen Simion, cel care, iată, după atâţia ani a ales să deschidă o uşiţă fermecată prin care se întrezăreşte un alt chip al scriitorului.

"Ideea a apărut după ce-am citit scrisorile lui Preda către Aurora Cornu pe la mijlocul anilor '80. Descopeream nu un alt Marin Preda, dar o faţă a lui sensibil diferită. Diferită de cum îl cunoscusem eu şi din cărţile sale. Un Preda uman, îndrăgostit, temător, vulnerabil. Scrisorile sunt deseori documente esenţiale pentru biografia interioară a unui scriitor. Faptul se verifică şi în cazul lui Preda. Mi-a venit, apoi, gândul să-l provoc la o discuţie pe destinatarul acestor epistole amoroase, Aurora Cornu, pe care tocmai o cunoscusem. O văzusem cândva, pe la începutul anilor '60, şi discutasem deseori despre ea cu Marin Preda. Preda vorbea despre ea cu un fel de ironie cordială. «A, Aurora? Aurora m-a părăsit ca să facă o carieră universală», zicea el şi, după ce zicea, râdea cu poftă... Aurora Cornu a revenit în ţară prin anii '80, cum zic (cel puţin atunci am revăzut-o eu), şi mi-a arătat scrisorile despre care vorbim.

Scurtez: am început această convorbire atunci la Bucureşti, am continuat-o la Breaza într-o vacanţă şi am încheiat-o în anii '90 la Paris. În fapt, n-am încheiat-o pentru că, iată, de câte ori o văd, tot despre Preda discutăm. Chiar acum se află la Bucureşti şi, revăzând-o (după alţi 12 ani), am continuat să vorbim despre fostul ei soţ, autorul «Moromeţilor»."
Aurora Cornu priveşte în urmă la acei ani în care s-au iubit şi spune firesc că relaţia dintre ei nu s-a sfârşit nici acum, nici după moartea lui. Dacă a fost fericită cu Marin? "Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump." Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care "trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială...". Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. "Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus"... Amintirea unei seri la Mogoşoaia când sub fereastra lui Marin a căutat un greiere care cânta prea tare şi-l deranja, amintirea colorată de canarul Cane - aşa cum îl botezase Marin - şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart... şi care într-o zi a fugit de unde venise.