Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sambata, 25 februarie 2012. Piata Universitatii din Bucuresti. Trotuarul Bulevardului Magheru, din fata Teatrului National. Este ora 22:30. Un om mai flutura un mic drapel tricolor. E singur. Din cand in cand, cate un trecator ii mai arunca cate o privire, din curiozitate. Altii nici nu-l vad, merg mai departe. E noapte. Luminile din fata Teatrului National sunt aprinse si dau o oarecare feerie scenei nocturne. Parca totul este desprins dintr-un tablou suprarealist. Un om, in centrul Capitalei, mai flutura un mic drapel tricolor. Ramas singur in Piata.
Restul protestatarilor au plecat in urma cu o jumatate de ora. S-or fi plictisit de-atata strigat, de-atatea zile si nopti petrecute in ploaie, in vant, in ninsoare, in ger. Intre timp, puterea si-a pus haine noi si o noua masca. Miscarea de imagine pare ca a reusit. Intre timp, tara a trecut printr-o iarna care a astupat-o in nameti. Intre timp, febra primelor zile de proteste pare ca s-a stins. Viata isi urmeaza cursul, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Un om inca mai flutura, singur in Piata, aproape de miezul noptii, drapelul tarii. Un trecator se apropie de el la un moment dat, ii da mana si schimba doua vorbe cu el. Dupa cateva minute, se indeparteaza si acesta. Omul continua sa fluture steguletul tricolor. Ce-l mai indeamna pe acest om sa mai ramana inca in Piata, in toiul noptii, fluturandu-si drapelul, de unul singur, in indiferenta gene-rala si in linistea care se lasa peste oras?
Protestele din Piata Universitatii, editia 2012, au retrezit, fara indoiala, pentru multi, speranta, speranta ca democratia nu a murit in Romania. In pofida jafului de proportii la care s-au dedat mai toti detinatorii puterii din ’90 incoace si care a adus populatia in genunchi, in pofida umilintelor de tot felul la care majoritatea romanilor au fost supusi timp de doua decenii, in pofida dispretului nedisimulat al oligarhiei dominatoare la adresa populatiei, a fost de ajuns o scanteie de demnitate, in 13 ianuarie, la Targu-Mures, preluata din 14 ianuarie la Bucuresti, pentru ca, in doar cateva zile, o mana de oameni sa tulbure aroganta detinatorilor puterii si sa-i puna, cel putin, pe ganduri, daca nu pe fapte.
Opozitia are, evident, tot interesul sa sustina Piata, intrucat ultimele doua principale revendicari ramase, cele mai grele (demisia presedintelui si alegerile parlamentare anticipate) ii sunt, in acest moment, favorabile. Puterea, de partea sa, are tot interesul sa sufoce Piata, sa intimideze protestatarii sau, mai nou, sa o lase sa moara de moarte buna, contand pe oboseala inevitabila si pe revenirea romanilor la fatalismul caracteristic spiritului mioritic.
Oamenii din Piata Universitatii nu doreau decat sa-si exprime nemultumirea fata de felul cum au fost si sunt guvernati, tratati, mai precis: calcati in picioare, zi de zi. Doar atat! Problema lor nu pare sa fi fost de a-i schimba pe unii cu altii, ci de a scapa, deocamdata, de cei pe care-i avem acum, care au atins, pare-se, ultimul grad al incompetentei, hotiei si batjocurii la adresa cetatenilor. Iar in al doilea rand, dorinta lor era ca Piata sa devina un tribunal ad hoc si simbolic al vietii politice din Romania, un spatiu in care nu se face politica (nu se opteaza pentru un partid sau altul, un candidat sau altul), ci se judeca si se amendeaza, in mod democratic, politica actualilor guvernanti.
Nimeni nu cred ca isi mai face prea multe iluzii asupra politicienilor, oricare ar fi acestia. Dar, dincolo de prestatia mai mult sau mai putin jalnica a unora si altora, de-a lungul vremii, a rezultatelor indoielnice pe care le-au obtinut in privinta nivelului de trai al cetatenilor si al administrarii tarii, o democratie presupune in primul rand un minim de demnitate a fiecaruia dintre alesi, o demnitate pe care unii, pur si simplu, nu o mai au, daca au avut-o vreodata! Or, o dovada a acestei minime demnitati ar fi, intotdeauna, ca fiecare sa accepte sa plece, pasnic, atunci cand simte sau afla ca nu mai este dorit, ca nu mai reprezinta decat o minoritate infima de concetateni si cand i se cere insistent sa plece de catre o majoritate covarsitoare de oameni, fie aceasta protestatara sau nu in strada.
Dar, dupa cate se vede, alesii prefera sa fie banuiti, pe drept sau pe nedrept, de afaceri necurate, fara sa dea cuiva socoteala, de furt din avutia tarii, prefera sa fie insultati zi de zi, improscati cu noroi, arsi chiar in efigie, in Piata si pretutindeni pe strazile si in orasele tarii, dispretuiti pentru ceea ce arata sau au dovedit ca fac si sunt de fapt, prefera si accepta, pare-se, orice, orice altceva, numai sa nu renunte la aureola de stapani si privilegiile aferente conferite de scaunul august al puterii!
Cine a invins, la urma urmei, din toata aceasta confruntare dintre cetateanul revoltat si alesul sau lipit, parca pe veci, de scaun? Sa nu fi fost Piata Universitatii 2012 decat o rabufnire superficiala a unei nemultumiri trecatoare a catorva cetateni razleti, treziti, te miri cum, dupa 22 de ani, din somnul lor de moarte? Cel putin asta pare ca ne indica singuratatea compatriotului nostru, care inca mai flutura, in noapte, in centrul Capitalei, drapelul sau tricolor. Si totusi! Parca ceva din singuratatea sa ne spune ca ultima speranta nu s-a stins.
Daniel Mazilu
