In satul romănesc, asistam la dramele Italiei

Un dialog Adrian Păunescu - Ion Cristoiu
"Romănii vor continua să voteze după imagini, după rating, după căt de comic, după căt de pitoresc e un personaj, după căt de bine da din gură şi nu după ceea ce face"

Adrian Păunescu: Iată ce frămăntări am eu in legătură cu dvs. şi cu epoca. Domnule Cristoiu, de unde veniţi? Din Irlanda sau de la Găgeşti?

Ion Cristoiu: Am fost in Irlanda cu un popas la Munchen şi, apoi, la Găgeşti, Munchen-ul şi Găgeşti-ul fiind puncte intermediare in călătoria de intoarcere spre Bucureşti.

Adrian Păunescu: Şi eu am fost, odată, „de la Bărca la Viena şi inapoi". Ce constantă are ceea ce aţi trăit in Irlanda, ceea ce aţi trăit in Munchen şi ceea ce aţi trăit la Găgeşti?

Ion Cristoiu: Există, intre Dublin şi Munchen, pe de-o parte, şi Găgeşti, pe de altă parte, o diferenţă substanţială de imagine. La Dublin şi la Munchen sunt peste tot mese intinse, pe cănd, la Găgeşti, dacă mesele acestea sunt, ele nu se văd din cauza gardurilor şi porţilor ţărăneşti foarte inalte.

Adrian Păunescu: Ce frumos! Dar condiţia umană, in esenţă, se schimbă prin geografie şi prin reformele politice ale perioadelor pe care le trăim. Condiţia umană propriu-zisă.

Ion Cristoiu: Există, totuşi, o notă comună şi la Găgeşti, şi la Dublin, şi la Munchen. Auzi vorbindu-se romăneşte şi cred că, dacă aş fost mai atent, şi la Dublin şi la Munchen aş fi găsit foarte mulţi din Găgeşti, deoarece 90% din găgeşteni sunt plecaţi la muncă in străinătate.

Adrian Păunescu: Dar la Găgeşti nu sunt aşa de mulţi irlandezi!

Ion Cristoiu: Din nefericire, nu sunt atăt de mulţi irlandezi, dar sunt deja mulţi italieni, aşa li se spune la Găgeşti, şi rămăi surprins să vezi pe drumurile din jurul Focşani-ului, numai maşini cu număr de Italia Lepşa, care e in Munţii Vrancei un fel de Bevery Hills al Vrancei şi, acolo, am aflat că mulţi cei care in Italia mătură şi spală pe jos la italieni vin pentru căteva nopţi la Lepşa, la o pensiune, pentru ca alţii să le spele şi să le măture lor pe jos.

Adrian Păunescu: Să se simtă şi ei boieri.

Ion Cristoiu: Se simt, intr-adevăr, in sfărşit, boieri. Pentru asta şi vin la Lepşa, ca să-şi petreacă vacanţele ca nişte italieni sadea, ce sunt.

Adrian Păunescu: Italieni sadea, din Lepşa.

Ion Cristoiu: Sadea din Găgeşti care merg la Lepşa. Lepşa fiind pentru italienii din Găgeşti un fel de Capri pentru italienii din Italia.

Adrian Păunescu: Ce ne desparte pe noi, să zicem găgeşteni la modul generic, de irlandezi, de nemţi, chiar de italienii pe care ii imităm sau ale căror numere de maşini le purtăm? Ce ne desparte şi ce ne-ar trebui să fim egalii lor? Sau ce le-ar trebui lor, să piardă sau să căştige, pentru a fi egalii noştri?

Ion Cristoiu: O să vă surprindă cănd o să spun că pe găgeşteni, ca şi pe romăni, ca şi pe mulţi ţărani romăni, ii desparte de italieni, de nemţi şi de irlandezi capacitatea de a rezista la primul bombardament. Eu nu cred că occidentalul, aşa cum il intălnim in ultimul timp, mai are disponibilitatea de a trece cu vederea faptul că, dimineaţa, la micul dejun, felia de unt e mai mică decăt data trecută. Sigur, văd că şi romănii incep să se occidentalizeze, din acest punct, care sunt, de fapt, maşini ale celor din Vrancea. Mai ales din satele din imprejurimile Vrancei. Foarte interesant, in vacanţă simt nevoia să vină cu maşini şi la de vedere.

Adrian Păunescu: Adică?

Ion Cristoiu: M-au surprins, ca ţăran, toate reacţiile la căldurile aşa-zis tropi-cale. Vă amintiţi, dvs. ştiţi, la Marin Preda in „Moromeţii" secerau, fără să vină guvernul de atunci să le aducă apă minerală, in timp ce erau pe ogor. După părerea mea, această imbuibare a occidentalilor, a Europei civilizate, ar trebui să neliniştească, deoarece, cred că asta-l face pe occidental mai vulnerabil la demagogia oricărui dictator, demagogia populistă, in momentul in care dimineaţa nu vor mai avea felia de unt la fel de groasă cum o au azi, cum a fost cea de ieri. Cred că, pe măsură ce societatea de consum devine tot mai „consumistă", occidentalii şi, poate, din nefericire, şi romănii, vor deveni nervoşi, dacă nu isterici, cănd se vor confrunta cu o primă dificultate a vieţii.

Adrian Păunescu: Cred că e o analiză de profunzime. Eu vreau să vă povestesc ceva ce-am mai spus. Eram de şocat de liniştea in care trăia americanul, de amabilitatea cu care, la intălnirea cu o altă maşină, renunţa la dreptul de a merge el primul şi il lăsa pe celălalt să meargă. Asta, pănă la prima mare pană de curent din America, atunci cănd, in lifturi, de exemplu şi in blocurile mari, in genere, au inceput să se urască, să se omoare intre ei, că nu mai aveau aer şi erau obligaţi, cum spuneţi dvs., să reacţioneze la primul bombardament.

Ion Cristoiu: Este o observaţie extraordinară, maestre, pentru că eu, mai sceptic fiind, cred că omul modern, dacă-l zgării niţel, dai peste părul de maimuţă. Şi nu cred că trebuie să confundăm politeţea cu bunătatea şi cred că omul occidental işi permite să fie politicos. Eu cred că adevărata politeţe se verifică intr-o inchisoare, intr-o celulă. Atunci se vede căt eşti de politicos. Sau intr-un loc sălbatic, unde nu mai ai ce mănca. Dacă membrii grupului nu se mănăncă unul pe altul, la propriu, atunci inseamnă că politeţea exprimă o bunătate şi nu nişte proceduri pe care ei le respectă, pentru că oricum nu ii costă nimic respectarea acestor proceduri.

Adrian Păunescu: După primele minute, am impresia că ne aflăm intr-un inter-viu cu un anumit nivel de dezbatere istorică. Şi mă bucur mult că il facem, pentru că şi dvs., şi eu, la televizor, oricum am vorbi, intervine pripa, ne terorizează urgenţa. Aici, putem avea puţină răbdare pentru a intra in profunzimi pe care, citindu-le, oamenii să le şi guste. Aşadar, ce fac ai dvs., de la Găgeşti?

Ion Cristoiu: Ai mei de la Găgeşti incep să se intrebe dacă mai au loc in Italia. Cred că se vor intoarce şi cred că va fi o mare problemă cu locurile lor de muncă. Vreau să spun că Rebreanu a adus in literatura romănă şi in conştiinţa noastră dramele pămăntului. Eu cred că, la ora actuală, in satul romănesc, inclusiv in Găgeşti, asistăm la dramele Italiei. Tocmai cu vreo căteva zile inainte de a ajunge eu, avusese loc o asemenea dramă. Era vorba de un tănăr, un bărbat din sat, intors din Italia cu bani, care s-a indrăgostit de o femeie din sat, al cărei soţ era plecat in Italia. Sigur, i-a reparat casa, i-a cumpărat pantofi noi şi, la un moment dat, in această serie a dramelor din Italia, ea i-a spus că nu mai vrea să aibă nicio relaţie, pentru că se va intoarce soţul din Italia - observaţi rolul Italiei in aceste poveşti - atunci, el i-a tăiat gătul, a fugit in pădure şi, cănd l-a găsit poliţia, şi-a tăiat şi el gătul. Iată, o tragedie din seria italiană in Romănia.

Adrian Păunescu: Dar rudele, apropiaţii, ce fac?

Ion Cristoiu: Rudele, maestre? Eu stau intr-un deal, unde, dacă ar veni cineva, s-ar intreba cum de-am ajuns noi in Uniunea Europeană, pentru că ar trebui să aibă maşină destul de subţire ca să poată intra pe acea uliţă. Insă, in jur, toate casele se părăginesc, bătrănii nu mai au puterea să le intreţină, urmaşii sunt plecaţi la Bucureşti sau in Italia. Imaginea te umple de melancolie dar probabil că satul romănesc trebuie să treacă şi prin aceste prefaceri. Funcţionează din plin, barul „Mary şi Jack", după numele american, care a fost ridicat după 1990 in fosta baie comunală, ceea ce inseamnă că a pătruns, şi la Găgeşti, capitalismul. Sunt in sat două vile, in nici un caz nu e a mea pentru că eu nu am vilă, una am inţeles că e a celei care face contra-bandă cu alcool şi a celui care face contrabandă cu lemne.

Adrian Păunescu: Dar cum aţi spus, Jack?

Ion Cristoiu: Barul nu se cheamă „Maria şi Ion", ci „Mary şi Jack". Acum acolo se poate bea whisky.

Adrian Păunescu: Dar la cine aţi fost?

Ion Cristoiu: N-am fost. Am trecut prin sat. Ar fi fost culmea să mă duc la acest bar, la Găgeşti.

Adrian Păunescu: Nu vă duceţi in Bucureşti, dar la Găgeşti?

Ion Cristoiu: Oricum, primul semn al capitalismului in Găgeşti sunt aceste baruri.

Adrian Păunescu: Dar unde aţi stat? Acasă la dvs.?

Ion Cristoiu: Eu am o casă bătrănească, cumpărată lăngă casa mamei mele care, slavă Domnului, a atins 82 de ani.

Adrian Păunescu: Mulţi inainte!

Ion Cristoiu: Şi, care mă intreabă: „Mamă, de ce nu pleacă domnul Ion Iliescu din politică, deoarece e un pic mai tănăr decăt mine?". Aşa reacţionează satul, bătrănii noştri, la politica din Romănia. Am acolo o casă şi, sigur, in măsura in care se poate, pot să mă duc să mai scriu acolo, pentru că singurul zgomot care m-ar putea perturba acolo sunt greierii. Am rezolvat şi o problemă pe care o avea acea uliţă. Intr-un capăt, unul punea manele toată ziua, iar in celălalt capăt, altul punea muzică rock. Şi, pănă la urmă, am ajuns la un compromis: pe perioada şederii mele să asculte in ogradă. N-am inţeles niciodată de ce trebuie să stea sub nuc şi să asculte manele, in aşa fel incăt să audă tot satul.

Adrian Păunescu: Aţi introdus o moţiune de cenzură!

Ion Cristoiu: Da, impotriva acestor manele. Cel care pune manele e foarte inte-resant, a fost restructurat din ar-mată şi, cu banii primiţi, şi-a cum-părat o motoretă şi o maşinărie din asta, ca să asculte manele.

Adrian Păunescu: Dacă-şi lua motocicletă, putea ajunge şi prim-minstru!

Ion Cristoiu: Da, putea ajunge prim-ministru, iar dacă pica, şi el, cu motocicleta, il dădea şi la televizor.

Adrian Păunescu: Domnule Cristoiu, Ion Gheorghe, intr-o scrisoare pe care mi-a scris-o şi am publicat-o in numărul trecut din „Flacăra lui Adrian Păunescu", povestea ce dezastru e viaţa lui, in comuna in care locuieşte vara, in judeţul Buzău, pentru cţ il omoară nişte ţigani, nişte puradei, cu manelele pe care, intenţionat, le aruncă asupra curţii şi casei lui.

Ion Cristoiu: In cazul meu, respectivul punea manelele ca să se ştie că el există.

Adrian Păunescu: Domnule Cristoiu, dvs. credeţi, ca şi mama dvs., că Ion Iliescu ar trebui să se retragă din politică? Eu, nu.

Ion Cristoiu: Nu, eu nu cred. Am vrut să arăt perspectiva moromeţiană a ţăra-nului romăn asupra politicii romă-neşti. Eu nu cred că Ion Iliescu trebuie să se retragă din politică şi aş risca să devin brusc serios, chiar şi in occident, cănd am urmărit toate aceste acuzaţii care i se aduc, in legătură mai ales cu 13-15 iunie, m-am oferit să fiu martor la proces, in favoarea lui Ion Iliescu, deoarece, la vremea respectivă, eu fiind un adversar al domniei sale, ştiu că, in ziua respectivă, in momentul in care se dădea foc principalelor instituţii de stat, Ion Iliescu nu putea face altceva decăt să apeleze la armată. Mă amuză să-i aud pe unii spunănd că de ce n-a chemat poliţia. Numai cine n-a trăit vremurile respective şi, repet, eu le-am trăit in stradă ca…

Adrian Păunescu: Anti-Iliescu!

Ion Cristoiu: Da, ca anti-Iliescu, ba chiar am fost la Ministerul de Interne, acolo unde au intervenit pănă la urmă paraşutiştii şi vroiam, cu orice preţ, să ia foc şi Ministerul de Interne. La vremea respectivă. Acum n-aş vrea.

Adrian Păunescu: Acum ar fi tărziu să mergeţi cu tulumbele cu apă să-l stingeţi.

Ion Cristoiu: Da, e o zi misterioasă şi eu cred, acum, cred că m-am inţelepţit. Judecănd retrospectiv vremurile de atunci, imi dau seama (şi o spun cu deplină responsabilitate) pentru a-i şoca pe mulţi, că Ion Iliescu a fost o salvare pentru Romănia. Un lider mai à la Vlad Ţepeş, Vlad Ţepeş fiind un domnitor pe care nu-l suporta Nicolae Iorga, Nicolae Iorga vedea ca model al domnito-rului şi al conducătorului pe Ştefan cel Mare, deci, dacă la vremea respectivă, dacă am fi avut un lider aşa, mai à la Vlad Ţepeş, cred că din Romănia nu mai rămăneau nici cioburile.

Adrian Păunescu: Rămăneau nişte raioane.

Ion Cristoiu: Incă o dată, judecănd lucrurile ca istoric, cred că sunt nişte gogomănii toate afirmaţiile de acum, că Romănia ar fi putut să aibă alt parcurs istoric decăt cel pe care l-a avut. Aşa, cu ticăitul lui, pe care mulţi nu l-au suportat şi poate unii nu-l suportă nici azi, Ion Iliescu, totuşi, a făcut ca astăzi Romănia să existe.

Adrian Păunescu: In orice caz, să rămănă aşa cum a primit-o.

Ion Cristoiu: Să rămănă aşa cum a primit-o! Ceea ce inseamnă că romănii au un noroc din acesta istoric. Repet, putea să fie la vremea respectivă un altfel de lider, mai nervos, şi…

Adrian Păunescu: Sau mai reformist. Uitaţi-vă, eu fac mereu comparaţia intre Havel şi Iliescu. Havel, scriitor, un apropiat al spiritului meu, Sorescu e mai mare ca el, dar n-a ajuns preşedinte, Havel a primit Cehoslovacia şi a păstrat Cehia. Slovacia? A făcut două ţări dintr-una. Acesta nu este un ideal pentru care să merite să lupţi, după părerea mea, un ideal pentru care să merite să faci reforme politice: pierderea sau ruperea ţării. Atăta vreme căt sacrificiul inseamnă spargerea ţării (ruperea Ardealului, de exemplu, sau ruperea Moldovei), eu nu suport niciun fel de proiect in această direcţie.

Ion Cristoiu: Eu aş spune că, practic, eu nu suport lideri, nici in genul lui Mihail Gorbaciov, care era aclamat peste tot in lume,tocmai de către cei care voiau ca Rusia să nu mai fie Rusia eternă. Am citit undeva că păpuşile cele mai puţin preţuite, puse in vănzare in Rusia, sunt cele cu Gorbaciov. Pănă la urmă, cel care apreciază un conducător este poporul ţării respective şi nu alte popoare.

Adrian Păunescu: Observ la dvs. un viu simţ al dreptăţii in ce-i priveşte pe oamenii politici, chiar şi in chestiunea partidelor politice. Dvs. sunteţi critic cu cei care se află la putere, cu partidele aflate la putere. Iată, noua perspectivă asupra lui Ion Iliescu dovedeşte, din nou, această putere a dvs. de a nu vă schimba unghiul de atac. Personalităţile trec ca prin faţa unui radar prin faţa dvs. şi le spuneţi ce greşesc, fireşte, cu exagerările cuvenite. Nu e obositoare, totuşi, această rămănere la criterii şi la principii? Şi nu vă face rău judecarea mereu a puterii, chiar dacă la putere ajunge un partid de care aţi fost (cănd era in opoziţie), apropiat? Nu e obositor? Nu e, cumva, nerodnic? Dvs., de fapt, trebuia să fiţi de multă vreme preşedintele Televiziunii Romăne, după părerea mea. Dar, cum au venit la putere ăia pe care i-aţi apărat, cănd n-aveau mijloace să se apere, cum dvs. aţi inceput să-i criticaţi şi nu le-a mai trecut prin cap să vă pună in capul televiziunii.

Ion Cristoiu: Da, aveţi dreptate. Este ineficient, dar vreau să vă amintesc că, din 1990, eu nu am avut nici măcar o funcţie de portar plătită de la buget. Eu nu am deţinut nicio funcţie şi rămăn aşa, surprins, că domni care-şi spun analişti acceptă funcţii de consilieri, de membri in guvern…

Adrian Păunescu: De ambasadori…

Ion Cristoiu: … de ambasadori şi, pe urmă, se duc in tărg şi, culmea, nimeni nu le reproşează că, intr-o vreme, şi-au hrănit funcţiile prin intermediul condeiului. In acelaşi timp, este costisitoare poziţia mea pentru că, pen-tru a supravieţui, inclusiv financiar, pentru a avea oarecare comoditate, necesară unui intelectual, eu trebuie să muncesc dublu faţă de şmecherii care nici nu muncesc şi se imbogţăesc.

Adrian Păunescu: Aţi vorbit despre Irlanda, despre Germania, despre Romănia găgeşteană. Dvs. aţi fost şi in alte ţări, Cuba, părţi din fosta Iugoslavie, Marea Britanie şi atătea alte locuri. E aceeaşi lume? E aceeaşi planetă? Nu cumva drumurile astea v-au dat impresia că trăim in acelaşi moment, in lumi diferite?

Ion Cristoiu: Eu mă intorc din nou şi spun că, probabil, poate nu in 10 ani, poate in jumătate de secol, cel mult un secol, Europa se va intoarce la o situaţie pe care am avut-o in istorie, cănd europenii trăiau in peşteri, şi arabii descoperiseră, dacă nu mă inşel, tabla inmulţirii. La ora actuală, Europa civilizată imbătrăneşte, devine tot mai comodă, vin alţii, mai ales din lumea arabă să le muncească, vin şi din Est, dar cei din Est sunt trecători. Europenii imbătrănesc, nu mai fac copii, nu se mai preocupă de viitorul naţiunii respective şi, mai ales, un lucru cu care dvs. trebuie să fiţi de acord, nu mai au credinţă. Eu văd in fundamentalismul islamic, care se ridică la orizont, o expresie a unei nevoi de credinţă a omenirii. Sigur, putem să judecăm scopurile acestei nevoi de credinţă şi, in felul acesta, imi dau seama că, in ciuda a ceea ce se spune la ora actuală, comunismul iniţial, ca şi credinţă, nu a dispărut. I-a luat forma o altă credinţă, ceea ce spune că sunt prostii cele debitate de unii specialişti, cum că omul nu mai are nevoie să creadă in ceva. Şi dacă, fiind acolo in occident am citit despre ce se intămplă in Irak şi in Afganistan, sunt din nou convins că rolul măreţei Uniuni Sovietice, care vroia să impună o formulă de comunism tuturor ţărilor lumii, l-a luat, la ora actuală, măreaţa Casă Albă, care vrea să impună unor ţări precum Irakul, Afganistanul (intămplător am fost in amăndouă), o formulă pe orga-nizare socială care, după părerea mea, este specifică Vestului. Iată, eşecul, evident in ultimul timp, al invadării Irakului, al prezenţei occidentalilor in Afganistan şi in alte zone ale lumii, arată că fiecare ţară ar trebui, vorba răposatului Ceauşescu, să fie lăsată să-şi aleagă singură forma de guvernămănt.

Adrian Păunescu: Dacă n-ar fi şi inlăuntrul ţărilor forţe malefice, fraude, minciuni. Şi mai e o problemă: cu fundamentalismul islamic. Nu cumva, in manifestările lui concrete, acest fundamentalism nu poate fi tolerat nici măcar de arabii moderaţi? E nevoie de credinţă, dar dacă ea merge pănă acolo, incăt se ajunge la autosacrificare şi la sacrificarea şi a altora, in numele acestei credinţe, aceasta poate fi o credinţă acceptabilă?

Ion Cristoiu: Eu n-am spus că o acceptăm. Am constatat. Am constatat că, la ora actuală, in această confruntare cu fundamentalismul islamic, occidentului ii lipseşte credinţa in ceva. După părerea mea, sunt imbatabili tocmai din acest punct de vedere, pentru că ei cred in ceva. Poate că mijloacele sunt total greşite, dar noi constatăm. Pe la sfărşitul secolului XIX, cănd anarhiştii aruncau in aer trăsura ţarului, nimeni nu se intreba. Sigur, că toţi condamnau mijloacele, dar erau mijloacele unei credinţe. Incercam să filozofez puţin şi să spun că, an de an, mergănd prin Occident, constat această lipsă de credinţă, care face Occidentul, lumea civilizată, vulnerabilă in faţa oricărei forme de extremism. S-ar putea, la un moment dat, ca extremismului islamic să-i ia locul un alt extremism. Deci, eu nu cred in libertatea de a nu crede in nimic.

Adrian Păunescu: Dar spectacolele acestea ale preoţimii, prezente peste tot, in Romănia, dar şi in Bulgaria, şi in Rusia, şi in Occident, in ţările civilizate, spectacolul acesta este un spectacol in sine, nu este o dovadă a credinţei? Sau e dramaturgie?

Ion Cristoiu: Nu e o dovadă a credinţei, deoarece, imi pare rău că trebuie să spun, eu cred că Biserica Ortodoxă e un pic intărziată faţă de mersul vremurilor. Eu aş vedea-o mai socială, aş vedea preoţii mergănd prin mahalale sau prin sate şi incercănd să aline, totuşi, durerile născute din inegalităţile sociale. Cred că este prea mult aur, prea multe odăjdii, din acest punct de vedere şi că toate aceste apariţii televizate fac parte mai mult dintr-un protocol, decăt dintr-o credinţă. Eu cred că, la fel ca şi marea iubire, marea credinţă nu are nevoie de prea multe dovezi exterioare.

Adrian Păunescu: Totuşi, intr-o perioadă istorică, in care era nevoie de o revenire a Bisericii in societate, după o perioadă mai tulbure, n-aş zice ce se spune indeobşte că „Biserica era sub obroc", ea nu era scoasă in prim-plan dar, in ultimii ani, s-au făcut lucruri serioase, in colaborarea dintre stat şi Biserică. Problema e alta. Nu cumva, şocul acesta, al revenirii Bisericii, in mod fatal trebuia să se simtă?

Ion Cristoiu: Trebuia să se simtă transformarea Bisericii intr-o instituţie care să ţină locul celor care mergeau sau trebuiau să meargă in răndul oamenilor simpli şi să rezolve chiar şi marile probleme morale, cum era şi cea pe care o spuneam eu, sub genericul „drame din Italia". Poate vor face asta preoţii tineri, ieşind in stradă nu făcănd politică, aşa cum s-a intămplat in ultimul timp, ci suplinind această nevoie de instituţii care să mai ia şi apărarea omului simplu, necăjit. Să nu uităm că noi nu avem societate civilă, cel puţin ca in Occident, nu avem bogătaşi generoşi şi atunci, măcar preotul in parohia sa, să fie acela. In sat, părinţii mei, inainte să merg la liceu, s-au sfătuit cu preotul şi cu invăţătorul, cele doua instituţii care aveau increderea ţăranilor. La ora actuală, oamenii vor să se ducă undeva şi se pare că n-au unde.

Adrian Păunescu: Trebuie, totuşi, să avem in vedere faptul că Biserica a fost săracă. In momentul in care noi vorbim, Biserica şi-a recăpătat foarte multe din averi şi poate deveni un astfel de sindicat moral al comunităţilor.

Ion Cristoiu: In Irlanda, cred că şi in Danemarca, dar in Irlanda, există o bere, eu nu sunt băutor de nimic, Guiness. Cred că producătorul acestei beri este o familie, un domn care are statui cam peste tot in Irlanda, deoarece cu banii pe care i-a căştigat din bere a reconstruit muzee, a refăcut monumente. Imi dau seama că niciun alcoolist de la noi nu e dispus să fie atăt de generos. Am intălnit acest fenomen in Irlanda şi in Danemarca, unde oameni de afaceri foarte bogaţi, după ce s-au imbogăţit, au rămas in istoria ţării dăndu-şi banii, nu pe iahturi şi pe elicoptere, ci pentru muzee şi monumente. E un lucru pe care ar trebui să-l inveţe şi bogătaşii noştri.

Adrian Păunescu: Credeţi in Biblie? Ce se intămplă cu lumea, din perspectiva ei? Unde mergem? Dezechilibrele acestea, pe care le trăim, nu confirmă, cumva, texte biblice?

Ion Cristoiu: Nu cred că mergem spre Apocalipsă. De sute de ani, profeţii spun că mergem spre Apocalipsă. Eu cred că mergem, şi o să vedeţi că mi se va implini profeţia, spre un moment in care comoditatea omului modern va fi greu pusă la incercare. Probabil pentru că eu sunt fiu de ţăran, văd ceva in neregulă in această comoditate a omului civilizat, care are de toate şi imediat se nelinişteşte dacă afară e cald şi simte nevoia, la noi, ca Guvernul să-i facă un cort, in care să găsească apă minerală, de parcă n-ar putea să ia, şi el, o sticlă la el.

Adrian Păunescu: In istorie, marile prefaceri şi marile renaşteri au avut loc după moarte, ca să zic aşa, simplu. A trebuit o mare tragedie, un război, o revoluţie, o catastrofă naturală ca oamenii să recapete şi sensul banului, şi sensul iubirii, şi sensul vieţii. Eu, personal, cred că aceasta este şi ceea ce m-a făcut să inţeleg, la un moment dat, Mircea Eliade, in anii `70-`71. Acum e momentul in care se prepară o mare tragedie. Nu ştiu natura ei, dar cred că, numai după ce vor pierde tot, probabil devenind egali in sărăcie, oamenii vor redeveni atenţi la amănunte, atenţi la bucuriile vieţii şi vor redescoperi floarea, şi vor redes-coperi prietenia, vor redescoperi solidaritatea. Ţineţi minte, in `77, după cutremur, căt de solidari erau oamenii in Romănia şi căt de mult conta atunci fiecare om. Am avut o anchetă extraordinară, pe care am găndit-o şi am făcut-o in „Flacăra", impreună cu colegii mei: „Excepţi-onala insemnătate a stării normale". Pănă atunci, uitasem că există amurguri frumoase, că aveam vecini. Incepusem să ne instrăinăm, sa ne imburghezim, să facem ca omul gogolian, să crească pe noi carapacea. De-atunci, din martie acela, pentru un timp, am fost oameni liberi, mai ales liberi de prejudecăţi. Şi eu cred că o zguduire ne va intoarce la condiţia umană adevărată. O tragedie. Nu-i ştiu natura.

Ion Cristoiu: O tragedie care să-l convingă pe om că poate fi şi mai rău. Eu, de căte ori mă intorc dintr-o călătorie (şi, sigur, sunt necazuri in călătorii, ori că pleacă avionul mai tărziu, ori erau două brichete in buzunar şi s-a furat una din ele, zicănd că nu-i voie cu două) m-am supărat tare, dar, de fiecare dată, putea să pice avionul. Vedeţi, omul modern trebuie să treacă printr-o tragedie, pentru a descoperi că fundamental este să trăieşti, pur şi simplu, să supravieţuieşti. Dar, oricum, noi vedem cănd au loc tragedii, particulare să spunem, oamenii, ca şi in Grecia acum, se comportă…

Adrian Păunescu: Am văzut. Impresionant. Şi ei sunt, parcă, la inceputul lumii.

Ion Cristoiu: Aveţi dreptate, trebuie o incercare. Nu intămplător, litera-tura rusă a consacrat incercarea prin care trece omul de prisos. Eu cred că omul modern incepe să fie, tot mai mult, un om de prisos, plictisit şi care va fi fericit precum personajul lui Soljeniţin din „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" cănd, la inchisoare, era fericit că a văzut o femeie la 5-600 de metri de gardul lagărului.

Adrian Păunescu: Dvs. trebuie să aveţi in proiect personal, poate nedezvăluit pentru Romănia, politic, economic, social, cultural. moral. Către ce credeţi că ar trebui să se indrepte ţara? Dacă ar depinde de dvs., şantierul Romăniei de măine, acela care să se deschidă şi să izbăvească Romănia, cum ar trebui să arate, politic, economic, social, cultural, moral pentru că eu am tot zis, am vorbit despre a treia cale? Totuşi, s-au realizat lucruri excepţionale in perioada noastră, de după `89, s-au realizat lucruri excepţionale şi in perioada de pănă in `89. Sunt şi multe nenorociri, multe dezastre, multă mizerie, au fost şi crime, sunt şi astăzi nenorociri şi crime. Care sunt lucrurile care ar trebui să conveargă şi ce-aţi păstra din cele două tipuri de societate? Ce nu se poate elimina din jocul, din licitaţia viitorului?

Ion Cristoiu: Cred că fundamental ar fi, in perioada următoare, ca romănul simplu să scape de această blestemată manipulare de către şmecheri. De 17 ani, şi deocamdată nu văd cum imediat s-ar putea schimba, romănii sunt vulnerabili la cei care dau din gură. Imi pare rău, nu vreau să par nostalgic, dar, parcă, in regimul comunist, nu era atăta bătălie din partea politicianului pentru a trage pe sfoară si, mai ales, această preocupare pentru imagine. In politica romănească, din această cauză - aici trebuie să fac o declaraţie poli-tică, eu consider că votul unino-minal este tot o iluzie vănturată, ca şi iluziile privatizării, reformei, restructurării, Romănia, zic, in ultimii 17 ani, a fost băntuită de valuri de iluzii intreţinute. Oameni care erau impotriva privatizării cu orice preţ sau a restructurării cu orice preţ, a desfiinţării CAP-urilor n-au avut curaj să ridice două degete şi să spună: „parcă, totuşi, n-ar fi bine". Acum, ţara a fost cuprinsă de o nouă iluzie, iluzia votului uninominal, şi politicieni şi jurnalişti, n-au incredere, dar n-au curaj să spună. Am făcut această paranteză, deoarece votul unino-minal va fi incă o iluzie deşartă, pentru că romănii vor continua să voteze după imagini, după rating, după căt de comic, după căt de pitoresc e un personaj, după căt de bine dă din gură şi nu după ceea ce face.

Adrian Păunescu: Sau după căt de bogat e. Totuşi, la votul uninominal averea va conta mult.

Ion Cristoiu: Eu nu aş spune de bogăţie, aş spune că uninominalul va accentua manipularea omului simplu, de către şmecheri care trebuie să-şi facă imagine şi, in realitate, nu fac nimic. Şi mă enervează. E ca şi ceea ce un francez numea „cenzura consensului". Romănia, din cănd in cănd, şi in ultimii 17ani, a fost băntuită de această „cenzură a consensului". La un moment dat, era consens: americanii sunt cei mai buni din lume. In acel moment n-aveai voie să spui „Ştiţi, dar..". N-aveai voie să-l introduci pe „dar". Pe mine mă enervează faptul că, la un moment dat, aşa, parcă un val de nebunie cuprinde intreaga opinie publică şi se spune: „X" este cel mai mare intelectual. Dacă tu spui: „da, dar...", toţi se uită la tine, deşi pe respectivul intelectual nu l-a citit nimeni, deoarece el n-a scris nici o carte.

Adrian Păunescu: Am făcut parte dintr-un partid, Partidul Socialist al Muncii, care a susţinut şi un anumit echilibru in ceea ce priveşte privatizarea şi, ţineţi minte, devenisem odioşi. Eram principala ţintă chiar şi a atacurilor unor oameni de bună credinţă, dar care ne considerau nostalgici, reacţionari, numai pentru că, de exemplu, Verdeţ spunea: „privatizarea trebuie făcută şi cu un sens economic şi cu un sens social. Nu se poate face privatizare in sine". N-am reuşit să ne impunem. De ce?

Ion Cristoiu: Pentru că apare căte un val din acesta, de nebunie, provocat de şmecheri uneori, cum este, de exem-plu, aceastş şmecherie cu retroce-dările. Aţi observat, in ultimul timp, dar nimeni nu sesizează mafia drepturilor litigioase. Este teribil şi cred că are şi aspecte gogoliene. Trece un grup de şme-cheri pe lăngă un palat şi zic că palatul acesta trebuie să aparţină cuiva. Şi-atunci, incep să caute, in Romănia şi pe planetă, un stră-stră-nepot, dacă există aşa ceva, dacă nu, inventează, ii completează aşa-zisele drepturi litigioase şi, după asta, reuşesc să pună măna pe palatul respectiv. Mania anticomunistă, iar, mi se pare o prostie, deoarece foştii comunişti s-au impărţit in două: unii mor de foame, iar alţii au devenit nişte buni capitalişti. Eu nu spun cş aceste lucruri: reforma, privatizarea, votul uninominal, retrocedarea nu sunt bune. Eu mă ridic impotriva infăţişării lor, de-a lungul timpului, ca panaceu, ca miracol, ca nişte lucruri care vor rezolva, de la sine totul. Dacă, in decembrie `89 sau o săptămănă - două, după asta, li s-ar fi spus romănilor (poate că i-ar fi crezut), că societatea capitalistă nu este chiar ca in Budai Deleanu, răuri de lapte şi dealuri de mămăligă şi de unt, ci are şi deficienţele ei, probabil că ei n-ar fi fost atăt de dezamăgiţi, mulţi dintre ei, de capitalismul romănesc. Cred că deficienţa fundamentală a romănilor şi numărul mare de şmecheri stau la baza absenţei spiritului acela critic, acelei indoieli. La noi au succes cei care au certitudini sau lasă impresia că au certitudini.

Articol aparut in revista Flacara nr.33 (31 august - 6 septembrie 2007)