Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Instanța supremă a decis, în mod obligatoriu, sub semnătura președintelui Corina Alina Corbu, să admită acest Recurs în interesul legii și a stabilit că judecătorii din România nu trebuie să țină cont de mențiunile existente în sistemul european al cazierului judiciar (ECRIS), ci strict de ceea ce au hotărât instanțele din statele membre ale UE care au pronunțat respectivele decizii de condamnare. Mai mult, dacă legea românească prevede pentru aceeași infracțiune pedepse la închisoare cu executare, iar respectiva hotărâre de condamnare străină a dispus condamnarea cu suspendare, nu se poate face niciun fel de modificare. Asta, în condițiile în care Parchetul General a descris, în întâmpinare, existența unor divergențe în jurisprudența națională cu privire la această chestiune.
Recursul în interesul legii în discuție a fost formulat imediat după ce Gabriela Scutea a părăsit conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, odată ce fostul procuror general nu a mai fost nominalizat pentru prelungirea mandatului, și este semnat de prim-adjunctul Maria Magdalena Militaru.
Demersul vizează dezlegarea unei chestiuni inedite, respectiv cea legată de posibilitatea aplicării articolului 41 alineat 3, din Codul penal, privind recidiva internațională, în situația existenței unei condamnări definitive dispuse de o instanță străină. Ceea ce Parchetul General dorea ca Înalta Curte să lămurească este dacă recunoașterea acestei hotărâri străine se face în mod direct, potrivit unei decizii-cadru a Comisiei JAI din 2008, astfel cum a fost ea interpretată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), mai exact pe baza mențiunilor existente în sistemul european al cazierului judiciar (comunicarea prin ECRIS) sau doar după recunoașterea pe calea principală sau incidențială a hotărârii de condamnare străină.
Parchetul General a expus, în acest Recurs în interesul legii, divergențe existente în jurisprudență, opinând în sensul că aplicarea acestui articol 41 alineat 3 Cod penal privind recidiva internațională să se poată face doar după recunoașterea, pe cale principală sau incidențială, a hotărârii străine de condamnare, fără ca tratamentul sancționator să conducă la executarea în regim de detenție a pedepsei, deoarece ar contraveni prevederilor legale.
Două căi de recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine
Astfel, conform articolului 41 Cod penal, există recidivă internațională când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitarea sau la împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul în cauză săvârșește o nouă infracțiune cu intenție sau cu intenție degajată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Numai că, pentru stabilirea stării de recidivă, se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate pentru o faptă prevăzută și de legea penală românească, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare străine prevede două căi. Prima, care prevede recunoașterea pe cale principală a hotărârii judecătorului străin, în vederea producerii de efecte juridice altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condițiile tratatului aplicabil între România și statul emitent.
A doua cale se referă la faptul că recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei se face și pe cale incidențială, de către procuror, în faza de urmărire penală sau de către instanța pe rolul căreia se află cauza spre soluționare.
Dezlegarea chestiunii
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Completul pentru soluționarea Recursului în interesul legii, a catalogat demersul procurorului general drept admisibil și a apreciat că se impune a se reține că, pentru stabilirea stării de recidivă, se va ține seama de hotărârea de condamnare pronunțată de instanța din acel stat membru al Uniunii Europene pentru o faptă prevăzută și de legea penală românească, fără a mai fi necesară parcurgerea altor pași.
În acest sens, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii și a stabilit că aplicarea dispozițiilor articolului 41 alineat 3 Cod penal privind recidiva internațională, în situația existenței unei condamnări definitive dispuse de o instanță străină, se poate realiza numai în urma parcurgerii procedurii de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare, exclusiv pe cale incidențială, prevăzută la articolul 147 din Codul penal, iar nu pe baza mențiunilor existente în sistemul european al cazierului judiciar.
România nu va mai putea „echivala” cu încarcerarea o hotărâre dată cu suspendare
Potrivit motivării Deciziei nr. 13/2023 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, semnată de judecătoarea Corina Alina Corbu, în calitate de președinte de complet, dacă pedeapsa aplicată de o instanță străină a fost deja executată, recunoașterea ei poate avea loc, concluzia fiind cea a stabilirii existenței unei forme a pluralității de infracțiuni și a unei eventuale deduceri din pedeapsă a perioadei executate în străinătate, dacă este cazul.
Însă, în cazul în care executarea pedepsei aplicate în hotărârea străină de condamnare a fost preluată de România, recunoașterea ei este suficientă pentru reținerea unei forme de pluralitate de infracțiuni și aplicarea unui regim sancționator care să implice executarea efectivă a pedepsei.
Concret, dacă pluralitatea de infracțiuni ar fi stabilită în raport cu o faptă pentru care s-a dispus aplicarea unei pedepse cu suspendare, instanța din România nu va putea revoca suspendarea și să aplice un regim sancționator de altă natură prevăzut în Codul penal autohton.
Înalta Curte arată că instanțele naționale nu pot să reexamineze și nici să modifice modalitatea de executare a unei hotărâri de condamnare pronunțată, anterior, într-un alt stat membru al UE, prin revocarea suspendării și prin transformarea acesteia într-o pedeapsă cu închisoarea cu executare.
