Am învins cu un start mult în spatele... startului

Ciprian Bălănescu. 30 de ani. Multiplu campion naţional. Se pregăteşte să plece la Campionatele Mondiale din Australia. Dacă face rost de bani. România i-a dat mai întâi un bilet dus. Apoi, după telefoane şi oameni cu suflet, dus-întors. Apoi l-a pus să strângă bani de cazare şi masă. Pe sportivul care, teoretic, ar trebui să se concentreze la performanţele sale. Eu l-am cunoscut pe omul care nu s-a plâns niciodată. De nimeni. Nici de viaţa grea pe care a dus-o. Nici de oamenii care l-au umilit. Nici de Federa­ţie. Nici de ţară. De nimeni. Niciodată.

Dana Grecu: Câţi ani, din cei 30, ai fost fericit?
Ciprian Bălănescu: Cred că... de când am descoperit că pot să fug. Prima dată, acasă, la mama, am trecut printre nişte gratii şi am luat-o la fugă prin noroi, de mi-a rămas o cizmă înţepenită în el.
Dana Grecu: Să fugi sau să fugi de ceva?
Ciprian Bălănescu: Să fug de trecut.
Dana Grecu: Doare?
Ciprian Bălănescu: O vreme, a durut! Am fost șase copii acasă, cu toţii. Mama avea grijă de trei. Bunica, de trei. Tata a murit când aveam doi ani. Mama a făcut ce-a putut. N-a avut de ales. Era cumplit de greu cu banii. La șase ani, m-a dat la orfelinat. De fapt, era o şcoală specială, unde erau aduşi copii ai căror familii erau mult prea sărace să-i crească şi copii cu dizabilităţi.
Dana Grecu: Mai ţii minte ziua?
Ciprian Bălănescu: Ştiu doar că m-am bucurat. Că aveam mâncare. Aveam şi desert. Niciodată nu mi-am judecat mama că m-a dus acolo. Mulţi din zona noastră au ajuns în puşcărie. Sărăcia, şcoala ajutătoare au fost şansele mele. Am stat acolo opt clase. După, a trebuit să aleg să fac o meserie. Frizer, pantofar, brutar. Am ales la Şcoala Profe­sională... brutăria. Mă gândeam eu că, în felul ăsta, nu o să mor de foame.
Dana Grecu: Deci ştii să faci pâine.
Ciprian Bălănescu: Cozonaci, împle­tituri, cornuri. Am lucrat chiar într-o brutărie. 12 cu 12. Șase luni.
Eu, copil special, m-am întrecut cu copiii normali. Și am câștigat
Dana Grecu: Când ai început să alergi?
Ciprian Bălănescu: Într-a şasea. Eram cel mai bun. M-a remarcat un profesor. Aveam rezistenţă. M-a dus la o secţie de atletism a CSM Banatul. Încet, încet, am ajuns în lumea bună. La 14 ani am avut o cursă tare. Adică m-am întrecut eu, copil special, cu copii normali. Acolo am simţit cum creşte curajul în mine. Veneam după opt ani de învăţământ redus. Noi făceam 1 plus 1 în clasa a cincea. Eram tare în urmă cu toate. Şi... am bătut într-o cursă cu copii normali. Câştigasem în competiţia cu mine. De-aici a început totul. Mi-aduc aminte că la 17 ani am căzut de pe bici­cletă. Mi-am rupt ligamentele. După două zile, în vreme ce doctorul îmi spunea că n-o să mai am nicio şansă să mai fac sport de performanţă, am pedalat din nou. Cu un singur picior, cu cel sănătos. Şi, ca să mă recuperez, am făcut înot. Deci, dacă nu îmi rupeam piciorul, nu făceam înot, nu ajungeam campion naţional la triatlon. Am ştiut că ăsta e drumul meu când am intrat în curse cu sportivi de la Steaua, de la cluburi care aveau antrenori, şi când am reuşit să-i înving. Aveam 18 ani.
Dana Grecu: N-ai avut antrenor?
Ciprian Bălănescu: Mă antrenam pe... Bega. După primul titlu, m-au văzut cei de la Bucureşti. M-au luat la Steaua.
Dana Grecu: În tot timpul ăsta... erai băiatul fără părinţi. Pe cine iubeşti tu?
Ciprian Bălănescu: Pe mama. Dar într-un anume fel. Apoi, pe François şi pe Olga. Familia mea din inimă. Pe aveam 16 ani. Alerga prin pădure. Ne-am întâlnit şi a rămas cu ochii lipiți de tenişii mei din care ieşeau degetele. M-a luat cu el la maşină. S-a descălţat şi mi-a dat adidaşii lui. M-a întrebat: îţi sunt buni? Zic: da! Aveam degetele strânse înăuntru. Nimeni nu mai făcuse asta pentru mine. Nu puteam să zic că sunt mici. Mi-aş fi dorit să am un tată ca el. François l-am cunoscut când
Dana Grecu: Cât ai stat la Steaua?
Ciprian Bălănescu: Am reuşit să-i conving să mă anga­jeze. Tot ieşeam campion, campion. Doi ani am stat la ei angajat. Apoi, nu ştiu ce s-a schimbat în organigrama clubului şi, în două zile, a trebuit să plec din cameră. Eram singur. Fără casă. Fără bani. Norocul meu e că am găsit loc la Dinamo, unde am făcut doar ciclism, dar m-am antrenat în continuare pentru duatlon, triatlon.
Câte 11 titluri... de campion
Dana Grecu: Ciprian, spune-mi victoriile tale.
Ciprian Bălănescu: 11 titluri de campion naţional la triatlon. 11 titluri de campion naţional la duatlon. Un loc șapte la Europene. Un loc doi la Balcanice. Ştii, eu sunt bun la bicicletă şi alergare.
Dana Grecu: Din ce trăieşti acum?
Ciprian Bălănescu: Din alergat. Sunt foarte multe compe­tiţii. Nu pierd una. Fiecare premiu este important pentru că el înseamnă, dincolo de toate, bani ca să supravieţuiesc. Odată am luat 1.200 de euro, la Half IronMen. 2.000 de m înot, 90 km bicicletă şi 21 km alergare. 4 ore şi 57 de minute.
Dana Grecu: Tu oboseşti vreo­dată?
Ciprian Bălănescu: Da. Dar dorm şi mă refac. Ştii, când dau de greu, mă gândesc că mi-a fost şi mai greu.
Dana Grecu: Ce e cel mai greu pentru tine?
Ciprian Bălănescu: Faptul că stau departe de fraţii mei, că nu suntem apropiaţi unii de alţii. Tare mult mi-aş dori să ne adunăm.
Dana Grecu: Deci nu foamea şi setea.
Ciprian Bălănescu: Peste astea am trecut!
Dana Grecu: Te-ai simţit vreodată umilit?
Ciprian Bălănescu: În peri­oada I-VIII. Îmi era greu printre copiii cu probleme. Simţeam că eu sunt un copil normal. Dar asta m-a ajutat enorm. Am învăţat că pot să înving, deşi startul nostru nu e niciodată egal. O singură dată mi-a trecut viaţa prin faţa ochilor, pentru că, în rest, mă concentrez la ce am de făcut în prezent, pentru viitor. Am luat odată cu maşina un băiat. Pe drumul dintre Lugoj şi Recaș. Îl întreb: auzi, tu eşti de aici? Şi-mi spune: sunt de la Casa de copii. Şi îmi arată biletul de voie. Şi eu aveam bilet de voie. Atunci am simţit cum a fost pe de-a-ntregul viaţa mea. Ce am fost şi unde am ajuns. Atunci am fost mândru de mine. Sunt mândru de mine.

Citește pe Antena3.ro

Anamaria Prodan, în lacrimi după moartea nașului ei, Silviu Prigoană: „Trebuia să ne întâlnim sâmbătă, la masă”