Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Filmele româneşti au cucerit, în ultimii ani, festivalurile internaţionale şi au intrat timid şi în cinematografele noastre. Cu toate acestea, ajung greu la public şi este o luptă continuă pentru a le aduce în faţa noastră. Cătălin Anchidin (PR) este unul dintre oamenii care reuşesc să ne convingă să ne cumpărăm bilete şi la filme româneşti.
Ce mai e nou în cinematografia românească?
- Cinematografia românească este într-o permanentă dinamică. Să tot fie vreo 20 de ani de când se reinventează constant și nu contenește să surprindă. Fie că ne referim la prezența producțiilor românești în programul celor mai importante evenimente cinematografice mondiale, fie că vorbim despre lungmetraje autohtone care au mare trecere la public, cred că ușor, ușor vom putea vorbi și în România despre o industrie de film. Cel mai important este că filmul românesc provoacă discuții, stârnește interes și începe să își câștige locul în sălile de cinema, care în continuare sunt puține. Și, iată, tocmai ce a fost anunțată selecția la Berlinale Forum, iar regizorul Radu Jude a devenit primul român care are selectate două filme în aceeași secțiune: „Tipografic Majuscul” și „Ieșirea trenurilor din gară”.
La ce film să ne luăm bilet acum şi de ce?
- Primul pas, și poate cel mai important, e să ne cumpărăm bilet. Adică să ne obișnuim să plătim pentru conținutul pe care dorim să-l consumăm. Trebuie să învățăm că descărcatul filmelor de pe torenți sau urmărirea lor pe platforme de streaming ilegale este furt, o încălcare a drepturilor de autor.
Dacă ne dorim o industrie, o țară, o viață „ca afară” am putea începe prin a renunța la obiceiurile despre care îți spuneam. Suntem în plin sezon Oscar, așa că mergeți în cinema să vedeți printre altele „1917” și „Joker”.
Citește pe Antena3.ro
Cum e viaţa de PR în lumea filmelor? E greu să ajungi la public?
- Viața de PR de film e departe de a fi una plină de glam, mai degrabă e una destul de agitată. Până să ajungi la public te mănâncă sfinții. Pe scurt: ca să ajungem la public avem nevoie de infrastructură (săli de cinema), avem nevoie de canale mediatice care să susțină filmul (presă scrisă, TV, radio), dar și de bugete pentru comunicare și marketing. Și dacă vorbim despre produse art-house (filme de autor, filme nișate) sau filme europene în general, e uber complicat: sălile de cinema te cam ocolesc, produsul tău nu face audiență, deci ești ignorat și de presă, iar bugetul tău de promovare este aproape inexistent, comparativ cu cel al unui blockbuster. Și atunci totul devine o provocare - probabil că și de asta îmi place mult ce fac.
Iubesc românii filmele româneşti? Posibil să mă înşel, dar mie mi se pare că sunt cam două tabere în societatea noastră. Ori, ori. Nu prea e cale de mijloc.
- Societatea e divizată când vine vorba despre orice subiect, produs. Există doar alb sau negru, nu există nuanțe de gri, există doar adevăruri absolute și orice dezbatere se transformă, de cele mai multe ori, într-un război. Da, nu mai există cale de mijloc. Dacă ar fi să împărțim în linii mare tipologia spectatorului din România când vine vorba despre filme autohtone, cred că stăm cam așa: există o categorie de public care iubește Noul Val, filmul de autor sau de „festival” cum i se tot spune; avem un public nostalgic, care refuză din start tot ce e nou și care, deși nu a mai văzut niciun film românesc în ultimii 20 de ani, crede că oricum nimeni nu mai face filme cum făcea Sergiu Nicolaescu, și avem categoria celor care spun că toate filmele românești tratează aceleași subiecte, deși știm cu toții că lucrurile nu mai stau așa.
Şi cam care sunt obstacolele tale de zi cu zi când vine vorba despre public? Care sunt preconcepţiile de care te loveşti?
- În primul rând, există reticența față de film românesc în general, față de subiectele prezentate sau de maniera în care sunt realizate. Dacă nu există supereroi, efecte speciale și muzică, atunci nu e suficient de atrăgător pentru publicul plătitor de bilet. Doar că fiecare personaj din filmul românesc e un supererou în felul lui. Poate că aici ne dă cu virgulă: când vrem să fie totul strălucitor, să îți ia ochii și să te pierzi în detalii, când, de fapt, lucrurile esențiale au o altă formă și îți solicită mai mult atenția.
Că vorbeam despre preconcepţii... Ce se mai mănâncă prin filmele româneşti? Pe vremuri erau nelipsite scenele în care se mânca ciorbă vreo 5 minute şi nimeni nu spunea nimic. Aşa au apărut glumele cu „ce se mai mănâncă prin filme”.
- Aici putem să dezbatem, dar să elaborăm și un tratat despre ipocrizie. Subiectele din filme sunt tot mai diverse, așa că românul a ajuns să mănânce și paste și „chinezesc”. Dar mie mi se pare că legat de acest subiect ne lovim de un soi de ipocrizie. Românul tradițional mănâncă ciorbă sau sarmale, dar în filme ar prefera să vadă fructe de mare. Deși în trenurile din România încă se mănâncă parizer, în filme ar trebui să ne prefacem că mâncăm prosciutto, nu?
Alt „of” al celor care se plâng de filmele româneşti este legat de eterna temă a anilor din comunism. Crezi că mai avem multe de spus pe această temă prin filme?
- Cred că încă nu s-au spus toate poveștile din acea perioadă și, cu siguranță, o să ne mai intersectăm cu ea. În fond, e parte din istoria noastră, a familiilor noastre, vorbim despre 50 de ani de comunism care nu pot fi ignorați. Ne plângem că sunt prea multe filme despre comunism, filme care tratează o parte mai puțin plăcută a istoriei, sau că nu sunt prezentate fapte de vitejie, uitând complet că până în 1990 aveam parte doar despre filme în care românii erau doar supereroi. Nu ne prea place să ne uităm în oglindă și, dacă o facem, nu ne asumăm ce vedem.
Lăsând gluma la o parte, România nu lipseşte în ultimii ani de pe podiumul celor mai importante festivaluri. Există o deschidere mai mare sau vorbim despre generaţiile noi de regizori, actori, artişti care au produs schimbarea?
- Vorbim despre regizori consacrați care au devenit voci pe plan internațional și ale căror filme sunt prezente nu doar în festivaluri, dar sunt achiziționate și în diferite teritorii (lansate în cinematografe sau intrate în distribuție alternativă), filme incluse în topurile criticilor de specialitate alături de alte nume mari ale cinematografiei mondiale. Și, dincolo de festivaluri, sunt filme căutate de profesori pentru cursurile lor în universități de profil sau nu. Sunt cartea de vizită a României care se dezmorțește, e generația care vrea să fie liberă și face tot posibilul să schimbe ceva în bine.
Care este filmul tău preferat din toate timpurile? Iar din ultimii ani care ar fi? Şi filmul românesc preferat?
- Este foarte complicat pentru mine să fac clasamente și oricât mi-aș dori nu prea îmi iese. Dar mi-au plăcut mult „Eternal Sunshine of The Spotless Mind” (r. Michel Gondry), „Mullholand Drive” (r. David Lynch), „Todo Sobre Mi Madre” (r. Pedro Almodovar). La filme românești aș începe cu „A fost sau n-a fost” (r. Corneliu Porumboiu), „Aferim!” (r. Radu Jude), „Moartea domnului Lăzărescu” (r. Cristi Puiu) și „Poziția Copilului” (r. Călin Netzer).
E ok să îţi placă filmele de Cannes, cele premiate, dar şi producţiile comerciale de la Hollywood? Vorbim şi aici, ca în cazul cărţilor sau al muzicii, despre veşnica bătălie între „snobi” şi „manelişti”?
- Vorbim despre două produse complet diferite, de stiluri de abordare diferite și, până la urmă, de diversitate - esențială pentru a mulțumi pe toată lumea. Entertainmentul e o artă în sine și el. E ca și cum ai spune că nu poți trăi fără fine dining, dar nu refuzi un burger la un fast-food de cartier atunci când nu ai pretenții și ți-e foame.
Cu ce probleme se confruntă cinematografia de la noi acum? Bănuiesc că şi lipsa de fonduri.
- Până la bani, vorbim despre o lege a cinematografiei serioasă, un interes al statului de a susține tinerii cineaști, infrastructura și produsele culturale.
Şi ce soluţii ar fi? Sau ce ai schimba tu în lumea asta?
- Eu, sincer, aș paria totul pe educație. Și cred că o bună parte din problemele cu care ne confruntăm ca popor au ca punct de pornire exact lipsa educației.
O părere sinceră despre filmul „5gang”. E un fenomen? Era de aşteptat să prindă? Sau chiar a prins? Poate că doar ni se pare...
- „5 Gang” este un fenomen, clar, și mă bucur tare și sincer. Echipa de producție a demonstrat că există public de cinema și în România și că devorează filmele comerciale. E o adevărată performanță de box-office, „5 Gang” se apropie de 400.000 de spectatori, deci se poate!
Ce surprize vom avea anul acesta? Ce se anunţă?
- Cum spuneam și la începutul discuției noastre, avem deja o serie de filme românești anunțate în selecția de anul acesta de la Berlinale. Avem primul documentar românesc în competiție la Sundance - „Acasă” (regia Radu Ciorniciuc) - și anul abia ce a început. Ca să nu mai zic că poate vom avea și anul acesta surprize la Cannes, și asta pentru că sunt o serie de cineaști care sunt în postproducție cu filmele lor, deci s-ar putea să ne bucurăm de o serie de performanțe și pe Croazetă.
