Carmen Tănase: Nu-mi place să-mi taie nimic orizontul

Carmen Tănase e ca un diamant. Pe o fațetă o vezi pe Flăcarica. Pe alta o vezi pe Colette, din Gaițele. Dacă te îndepărtezi, aduni toate fațetele și o vezi pe Carmen Tănase. Un diamant superb, dar ca orice diamant care se respectă, tăios! Spre deosebire de mulți actori care și-au jucat rolul – chiar și cel al vieții - și au trecut mai departe, fiecare personaj a lăsat ceva, pentru totdeauna, în firea, mintea și sufletul lui Carmen care știe că fiecare secundă a vieții e irepetabilă. Și o trăiește cum nimeni altcineva nu o face.

  

Sabina Iosub: Ce face Carmen Tănase acum?

Carmen Tănase: Acum sunt la Târgoviște, repet Gaițele. Joc o babă. Una dintre cele trei gaițe. Am ajuns și la vârsta aceasta. (râde)

Sabina Iosub: Reușești foarte ușor să te transpui în roluri diferite, atât de diferite… Acum ești babă, mâine ești o puștoaică…

Carmen Tănase: Eh, puștoaică nu mai sunt.

Sabina Iosub: Cum reușești transpunerea în rol atât de ușor?

Carmen Tănase: Asta e meseria. Așa se întâmplă cu toți cei care facem meseria asta. Probabil că avem o lejeritate un pic mai mare, că de-asta ne ducem să facem profesia asta, nu știu să-ți spun exact. În orice caz, nu e diferit la mine față de colegii mei. Învățăm asta în școală, căpătăm experiență de-a lungul timpului și, se poate. Mai bine, mai puțin bine, acuma depinde, știi, funcție de fiecare rol, de context și așa mai departe.

Sabina Iosub: Îmi aduc aminte de exemplu de un rol și de o piesă în care ai intrat extrem de puternic, cu o emoție ce s-a simțit extraordinar la final – Stele în lumina dimineții. Îți aduci aminte finalul în care plângeai?

Carmen Tănase: Da, asta a fost cu foarte mult timp în urmă. Nu știu, 15 ani. Da. Plângeam mult în piesa aia, dar și râdeam mult. Eram și beată, treceam prin foarte multe stări. E o piesă foarte bună pentru actori, foarte ofertantă. A pus-o Gelu Colgeac la noi după ce fusese în turneu un teatru rus, chiar din Moscova cred, cu un spectacol al lui Dodin, cu această piesă. Și, am văzut atunci spectacolul, care m-a lăsat mută. Efectiv era senzațional spectacolul rusesc. Și după aceea, după vreo 2-3 ani de zile a venit domnul Colceag cu propunerea asta și am zis: Doamne-ferește, dar cum o să jucăm noi după ce am văzut spectacolul ăla care era perfect, absolut perfect, și jucat așa, rusește, cu tot sufletul pe masă…cum o să facem noi asta? După ce ai un reper atât de înalt e greu să te ridici acolo, sau măcar să încerci să te ridici. Și uite că domnul Colceag cu știința lui extraordinară, a făcut un spectacol frumos, sigur că mai românesc decât cel de la ruși, dar un spectacol frumos, care a avut mare succes. Da, plângeam mult, e adevărat.

 

Sabina Iosub: Te transpui în personaje?

Carmen Tănase: Da, dar sigur că transpunerea nu este totală, adică nu ne îmbătăm cu apă rece. Nu devenim altcineva. Repet, e o meserie, știi? E așa cum e la voi, cum voi în fiecare seară știți să țineți piept unor fiare, așa și noi știm să ținem piept rolurilor care sunt și ele fiare, mult mai mici decât ale voastre, e adevărat. Cum să spun, te transpui, dar păstrezi și ceva din tine, că nu ai cum să nu aduci și personalitatea ta în fiecare rol, adică te duci către el, dar îl tragi și pe el un pic la tine. Am văzut un singur actor care într-adevăr s-a transpus total și mi-a rămas în minte, acela este Emil Botta în Ion nebunul. Și după părerea mea cine mai încearcă să facă Ion după Emil Botta e nebun. Omul acela, nu știu cum, probabil având geniu, omul acela era total, atunci, Ion. Deci el s-a desprins de corpul lui și a intrat în corpul nebunului Ion. Și era absolut senzațional. Dar am impresia că l-a costat foarte mult, și ca sănătate fizică, psihică, l-a costat foarte mult rolul ăla. E foarte periculos să te duci atât de departe. E genial, dar e și foarte periculos. Așa cum geniile întotdeauna sunt puține, pentru că, na, sunt altfel decât noi toți.

Sabina Iosub: Ți s-a întâmplat să te apropii atât de mult de pericolul ăsta?

Carmen Tănase: Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Ba nu, mint. Mi s-a întâmplat o dată, dar nu știu dacă de pericolul ăsta. Când eram studentă și jucam la Casandra la studioul nostru de teatru care nu mai există acum, și jucam Ioana Boiu, mă rog, nu era așa o mare transpunere, dar în sală a venit idolul meu, Gina Patrichi, și când am văzut-o în primul rând pur și simplu am pierdut contactul cu realitatea. Am jucat, s-a terminat spectacolul, dar eu nu știu ce am făcut în spectacolul ăla. Habar nu am. Nu îmi aduc aminte. De emoție. De emoția faptului că ea era în sală. Nu știu dacă a fost transpunere sau pur și simplu, nu știu cum se numește asta.

 

Sabina Iosub: Te-am văzut în roluri mari, extrem de serioase, te-am văzut însă și într-o comedie absolut nebună, povestea cu Flăcărica, cred că și acum mai sunt oameni care te strigă pe stradă Flăcărica.

Carmen Tănase: Absolut. Acolo a fost diferit față de teatru pentru că eu am jucat rolul ăla 4 ani. Și în 4 ani nu pot să spun că mi-a fost greu să intru, mi-a fost greu să ies după 4 ani din Flacăra. N-am ieșit total nici acuma, să-ți spun drept. Dar e adevărat că mi-a fost extraordinar de drag pentru că mi-a dat libertatea de a mă comporta așa cum vreau eu. Noi nu prea avem libertatea asta. Educația ne împiedică să facem ce simțim, să spunem ce gândim exact și să acționăm așa cum ne vine. Ori, în rolul ăla, eu nu am avut niciun fel de opreliște. Adică am putut să vorbesc agramat dacă am vrut și, știi, câteodată simți nevoia să te eliberezi așa de chingile astea în care ești prins zi de zi. Am avut libertatea să fac ce am vrut eu. Și a fost foarte relaxant, psihic, nu pentru un actor, pentru un om - foarte relaxant. Să poți câteva ore din zi, și, Slavă-Domnului erau multe, cam 12 pe zi, să poți să fii cum vrei tu, cum simți așa, pur și simplu, să poți să dai frâu liber temperamentului, orice.

Sabina Iosub: În roluri te inspiri și din ceea ce vezi în jurul tău, în societate?

Carmen Tănase: Sigur, întotdeauna. Pentru Flacăra, de exemplu, am avut și un model, care e o vecină de-a mea. Vecina mea, Lămâița. Aia este Flacăra, după părerea mea. Eu am făcut o copie a ei.

Sabina Iosub: O copie mai buna?

Carmen Tănase: Nu, întotdeauna originalul e mult mai bun. Dar am luat foarte multe de la ea. Și în general, așa. Și în domnișoara Nastasia am jucat Paraschiva și am avut un model clar, o femeie din Ploiești care mi-a bântuit mie copilăria, care era nebună și pur și simplu am copiat-o. Și cum se coafa, și cum se machia, foarte gros, cu ruj dat mult peste contur. Am luat foarte multe de la ea. Și în general, da, sigur că da, că sunt un foarte bun observator al mediului înconjurător.

 

Sabina Iosub: Mai faci năzbâtii?

Carmen Tănase: Mai fac, îmi iau libertatea să mai fac. Fac prostii, cât încape. Am mai cerut permisiunea vreo 5 ani așa să mă mai lase Dumnezeu să mai fac. Și mă lasă, văd că mă protejează, mă apără. De multe ori sunt pe marginea prăpastiei și nu cad. Mă ține.

Sabina Iosub: Apropos de marginea prăpastiei…rolul tău de soție s-a încheiat într-o zi de vară, în 2000…

Carmen Tănase: Da, în 4 august.

Sabina Iosub: Știu că soțul tău era, în afară de un om pe care îl iubeai foarte mult, era și un partener, un foarte mare critic al tău. Cum ți-l amintești acum, după atâția ani?

Carmen Tănase: Mi-l amintesc exact cum era atunci când trăia. El a fost în primul rând un mare prieten. Fiind mai mare decât mine cu niște ani buni, 17 chiar, Țucu a fost pentru mine și soț, și tată, și prieten, de toate. Faptul că noi comunicam foarte bine, asta ne-a legat mult. Comunicam extraordinar. Nu aș putea spune că era neapărat un critic al meu pentru că el din clipa în care s-a căsătorit cu mine a încetat să mai scrie despre mine, tocmai ca să nu fie subiectiv, ceea ce mi-a plăcut foarte mult și am respectat asta. Dar discutam, sigur, între noi, în particular, adică îmi spunea ce crede, îi spuneam ce cred…

Sabina Iosub: În acest sens am și zis, da…

Carmen Tănase: Nu mă lăsam influențată. Stai liniștită că de multe ori îmi spunea ceva și eu făceam total pe dos numai așa, pentru că îmi spunea el. Dar, da, am avut o comunicare foarte, foarte, foarte bună.

Sabina Iosub: Și nimeni nu și-a mai găsit de atunci loc lângă tine.

Carmen Tănase: Nu. Dar nici nu am căutat, și nici nu mi-am dorit.

 

Sabina Iosub: Fiul tău seamănă destul de mult cu el…

Carmen Tănase: La ochi seamănă cu mine, dar aerul, și în general așa, în rest, seamănă cu tatăl lui. Și la temperament, și la faptul că este așa, un pic mai introvertit. Nu, un pic mai mult el. El e mai introvertit decât tatăl lui.

Sabina Iosub: Anul ăsta i-ai urat fiului tău: Să-mi trăiești frumos, copilul meu…

Carmen Tănase: Ochiosule…

Sabina Iosub: Și te-aș întreba cum vine asta în lumea ciudată pe care o trăim?

Carmen Tănase: Greu. Știu că i-am făcut o urare grea, dar văd că o duce cu stoicism aș putea spune, nu pot spune cu brio pentru că suferă foarte mult. Eu i-am spus așa, nu știu dacă am făcut bine sau rău în vremurile pe care le trăim noi, Să nu apleci niciodată coloana, să o ții dreaptă. Și dacă ai dreptate, și crezi că ai dreptate, să nu te iei niciodată după ce spun ceilalți. Dacă tu crezi în dreptatea ta, mergi cu ea până la capăt. A avut de suferit de fiecare dată. Nu înțelege multe lucruri. El a și plecat la 18 ani și jumătate în Olanda și a făcut facultatea acolo. Și într-un fel formarea ca și meseria și-a făcut-o acolo. Și când s-a întors aici, să-ți spun drept nu știu de ce a făcut-o, dar a făcut-o, când s-a întors aici n-a înțeles nimic prima dată. A doua oară a început să se revolte. A treia oară a început să fie agresiv, neînțelegând neseriozitatea, lipsa de fair play, faptul că ești dus în derizoriu dacă vii cu o idee bună pentru toată lumea și așa mai departe. Și nu înțelege în continuare. Din păcate, dacă mai rămâne pe aici, va mai avea multe de tras până se va adapta junglei ăsteia. Dar cred că totuși până la urmă e o lecție bună de viață, adică după ce stai aici, oriunde în altă parte îți este ușor.

Sabina Iosub: Știu că iubești animalele, cu disperare chiar, marea, oamenii… În ce ordine?

Carmen Tănase: Animalele, marea, oamenii. (râde)

Sabina Iosub: Trebuie să-mi explici…

Carmen Tănase: Iubesc animalele pentru că animalele sunt cinstite. Pentru că nu mint, pentru că nu înșeală, pentru că te suportă așa cum esti. Un gest de mulțumire a unui animal nu seamănă niciodată cu un gest de mulțumire al unui om. Și pentru că te iubesc necondiționat. Și pentru că sunt loiale până la capăt orice ar fi. Iubesc marea pentru că nu iubesc muntele. Nu-mi place să-mi taie nimic orizontul și vreau să-l am liber să văd până hăt departe, pentru că-mi place caldura la nebunie și urăsc frigul din răsputeri. Iubesc și oamenii care sunt cum trebuie. Îi accept și pe cei care greșesc - greșesc și eu Slavă Domnului cât încape - ideea este să nu o facă premeditat. Detesc oamenii răi și ipocriți!

 

 

Sabina Iosub: Ai sadit un pom?

Carmen Tănase: Da, am sădit un pom, am facut și casă, dar nu am făcut o fântână și nici nu cred că o să am ocazia să o fac vreodată.

Sabina Iosub: Te vad un om realizat. Ce crezi ca ar trebui să se întâmple ca să te simți împlinită și mai mult?

Carmen Tănase: Ceva ce nu o să se intample niciodată! Să văd și eu țara asta într-o stare de normalitate.

Sabina Iosub: E foarte dur “niciodată”…

Carmen Tănase: Eu nu cred ca mai apuc, dar dacă apucă copiii noștri e bine și așa.

Sabina Iosub: Dacă ar fi pe alese unde te-ai naște a doua oară?

Carmen Tănase: Nu mai am nicio șansă! România, așa cum este ea, sunt condamnată să o iubesc.

Sabina Iosub: Ce înseamnă pentru tine viitorul? Știi, în funcție de vârstă sunt definitii diferite…

Carmen Tănase: Viitorul meu înseamnă copilul meu. În momentul în care eu o să-l vad pe un drum clar, mergând pe el și nehoinărind de colo-colo cautându-și drumul, atunci pot sa spun “ok, se poate termina acum”. Până atunci mai am treaba. Ăsta e viitorul meu!

Sabina Iosub: Ce crezi că urmeaza “După”?

Carmen Tănase: Sabina, o vreme am crezut că nimic. Pe urmă, înainte de a se duce Țucu în alte lumi am avut o discutie cu el, chiar înainte cu două zile, și vorbeam despre asta. I-am spus că eu cred că nu mai e nimic după aceea pentru că, mă rog, am dat eu niște argumente. El mi-a zis Nu știu, o să-ți dau eu un semn dacă e ceva. Și la înmormântare a fost un semn. Bine, că a fost o întâmplare, că a fost un semn, habar nu am. Eu am luat-o ca pe un semn că prea a fost așa, evident.

Sabina Iosub: Ce semn?

Carmen Tănase: Era 4 august, o căldură absolut năucitoare. În timpul slujbei s-au adunat în câteva minute nori negri grei pe cer, s-a facut un frig cumplit, a început să plouă cu gheață vreo 10 minute timp în care dârdâiam cu toții de muream acolo. După 10 minute, cum au venit așa s-au risipit, a ieșit soarele și caldura a revenit. A fost un fenomen meteo foarte ciudat.

Sabina Iosub: Așa închei cu fiecare dintre oamenii cu care am vorbit pentru Jurnalul. Un mesaj doar pentru cititorii acestui ziar…

Carmen Tănase: Să-l citească în continuare că-i tare bun și adevărat ziarul asta. Să nu-l lase!

Sabina Iosub: Ai o dorință?

Carmen Tănase: Eu vreau sa fiu sănătoasă și prietenii mei și mama mea, să fie sănătoși să ne bucuram toți unii de alții.