EUGEN BEJINARIU / Din culisele unui Cabinet de prim-ministru

Deputatul PSD Eugen Bejinariu a fost pentru nouă zile prim-ministru interimar (21 decembrie-29 decembrie 2004). Experienţa pe care a trăit-o atunci a pus-o pe hârtie într-un volum intitulat “Cabinet de prim-ministru”.

• Jurnalul Naţional: Domnule Bejinariu, cum s-a născut ideea şi cât v-a luat să scrieţi cartea “Cabinet de prim-ministru”?

Eugen Bejinariu: Ideea de a scrie o carte mi-a venit, ca să fiu sincer, imediat după ce am terminat mandatul. Nu chiar atunci… Au trecut sărbătorile, mai aveam tot felul de notiţe, aveam agenda de lucru de la şefa de cabinet, de la secretară, de la băieţii ăia care erau pe acolo. Şi la un moment dat  mi-a venit ideea: ”Mă, ar trebui  să scriu o carte”. Pentru mine a fost onorant şi apăsător faptul că cineva s-a gândit şi, mai mult de atât, a semnat un decret de prim-ministru. Chiar dacă era interimar. Responsabilităţile ţării apăsau pe umerii tăi, că era o zi, că erau două. Până la urmă, în vara lui 2007 m-am gândit eu aşa, fiind şi vacanţe mai lungi la Parlament, şi mi-am zis hai să îmi reiau proiectul cu cartea. Bineînţeles că şi aici a fost mai greu până m-am mobilizat. Până la urmă, am început din nou să pun documentele cap la cap. La începutul anului trecut m-am apucat de scris şi am finalizat-o prin luna august.

• Este şi motivul pentru care aţi lansat-o înainte de campania electorală pentru alegerile parlamentare?

Da, şi până am găsit şi editura… Şi îi mulţumesc încă o dată lui Vali Nicolau, cu care am o relaţie foarte bună şi care era un pic sceptic la început, fiind vorba despre o carte politică.

• Câţi prieteni şi câţi duşmani v-aţi făcut după ce aţi lansat cartea?

Sigur că atunci când apelezi la nume, în momentul în care îţi descrii nişte colegi, şi sigur, prin prisma ta, îţi asumi această responsabilitate. Sunt convins că pe unii dintre prieteni ţi-i faci duşmani, dar mi-am asumat şi acest risc şi nu îmi pare rau. Oamenii ar trebui să vadă partea plină a paharului, şi nu partea goală a lui.

• Apropo de titlul cărţii, v-aţi dori să ajungeţi vreodată prim-ministru?

Am mai spus-o cu alte ocazii şi o spun şi acum. Eu sunt un om care a fost acolo unde s-a scris istoria, unde s-au elaborat documente şi mi-am pus semnătura pe documente importante pentru România. Ştiu ce înseamnă responsabilitatea de ministru, de prim-ministru. Nu ştiu, dacă mă întrebaţi acum foarte repede, aşa… Cred că nu mai am dorinţe de acest gen, în sensul că e o muncă foarte grea, foarte multe responsabilităţi. Sigur, este foarte onorantă şi, cum am spus şi în carte, este onorant să fii ministru în Cabinetul condus de Adrian Năstase. Din punctul meu de vedere, Adrian Năstase este o minte extraordinar de luminată, un foarte bun organizator, o minte sclipitoare, un om care ştie poate mai bine decât tine exact ce sarcini ţi-a trasat. Nu era omul care să accepte subterfugii sau lucruri din astea... motivaţii neplauzibile. Adică lui trebuia să îi spui da sau nu. Nu era omul care să se enerveze, se enerva foarte greu, dar era omul care voia răspunsuri tranşante de la tine. De aceea l-am admirat foarte mult şi mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu el.

• A fost greu, obositor să lucraţi în Cabinetul Năstase?

Erau şedinţe în care discutam o sută şi ceva de puncte care însemnau ore de muncă, ore de discuţii. Unii se plictiseau, unii plecau, dar toţi ne mai ridicam, mai plecam o dată, de două, de trei ori, de patru ori. În perioada cât am fost eu în Guvern, pe primul-ministru nu l-am văzut niciodată să se ridice de la masă. Şedinţa de Guvern începea dimineaţa la 8 sau la 9, era pauza la 12:00, pleca şi apoi revenea şi mai continua până la 4, 5, 6, 7 după-amiaza.

• Dar celor care se ridicau le spunea ceva premierul?

Da, câteodată avea felul lui de a zice ceva amuzant, le mai arunca câte o săgeată şi mai înţelegeau, dar nu dura mult, după o oră o luau de la capăt.

• Au fost nouă zile în care aţi ocupat funcţia de premier interimar. În aceste nouă zile a fost vreun moment în care să vă fi părut rău că aţi acceptat?

Nu, nu am avut nici un moment un asemenea gând, pentru că lucrurile se derulau cu o asemenea rapiditate… A fost o perioadă destul de agitată, mai era şi presa în jurul nostru, şi toate lucrurile erau sub presiune făcute, încât nici nu aveai timp să te gândeşti. De fapt, în perioada aia dormeam cam trei-patru ore pe noapte, dacă le dormeam şi pe alea, că oricum eram destul de agitat şi eram destul de emoţionat, şi destul de apăsat de importanţa funcţiei, de situaţia de moment, încât efectiv nu am avut timp să mă gândesc la lucrul acesta. Şi, în plus, situaţia nu se schimbase foarte mult. E adevărat că acum conduceai un Cabinet… Singurul semn de întrebare era că nu ştiai pe ce perioadă va fi… Ne gândeam că poate Parlamentul nu aprobă noul Guvern, majoritatea fiind foarte fragilă.

• Cam care e atmosfera, din punct de vedere al factorului uman mai ales, la predarea ştafetei de către vechiul Guvern?  

Într-un moment de genul acesta, atmosfera nu e relaxantă. Într-un moment de genul acesta deja apare frica. Vine cineva, o să aducă pe altcineva...  Sunt oameni care sunt paralizaţi, care nu mai pot să lucreze, nu mai pot să facă performanţă, sunt oameni obligaţi de situaţia de moment să lucreze mai mult. Nu ştiu, cum ar fi la Guvern şeful de personal, care în toată perioada asta trebuie să facă decizii de eliberare din funcţii. Sunt foarte aglomeraţi, de aceea nici nu prea au timp să se gândească la ce se întâmplă. Ei îşi fac treaba.

• Aţi observat foarte bine oamenii din jur şi spuneţi la un moment dat în carte cum apar oportuniştii. Există un manual de supravieţuire pentru cei care se întâlnesc cu astfel de oameni?

Nu. Aceşti oameni, din punctul meu de vedere, fac lucrul ăsta instinctual. Aşa e conformaţia lor, structura lor. Exact cum am spus şi în carte.

• Sunt oameni care urmăresc să obţină ceva sau pur şi simplu aşa sunt ei făcuţi?

Cred că sunt două categorii. Unii aşa sunt structural formaţi, pentru unii e un mod de a ajunge. El zice, dom’le, dacă l-am periat bine, sunt sub pielea lui… Şi am avut şi experienţa când au venit oameni să mă roage anumite lucruri… Uneori nu am vrut, alteori i-am repezit. Uneori fac lucrul ăsta când văd că urmăresc cu totul şi cu totul altceva, poate o prietenie sinceră.

• În carte povestiţi momentul când seaşteptau exit-poll-urile la alegerile din 2004 şi pomeniţi de nişte oameni pe acolo, care încercau să se facă văzuţi...

Sunt cei care intră în categoria celor care aşa sunt formaţi. Ei vor să fie întotdeauna unde-i puterea. Important pentru ei e să fie văzuţi. Şi ne uităm şi la televizor, şi ne uităm şi la oameni care dau interviuri, dar în spatele lor sunt alţii care vor numai să fie văzuţi acolo. Lucrurile astea se întâmplă în toate timpurile şi la toate categoriile de oameni.

• E un mod de a face regulile? Ajută chestia asta?

Eu cred că în mintea lor există acest lucru, adică pentru faptul că el a fost văzut acolo lumea îl priveşte altfel, lumea îl analizează altfel… domnule, ăla era acolo lângă ăla… lângă putere… Îi dă credibilitate, şi oamenii aceştia vorbesc şi mult, vorbesc şi lucruri care nu sunt adevărate. De fapt, din punctul meu de vedere, oameni de acest gen îţi fac deservicii pe tot parcursul mandatului. Sunt oameni pe care nu ai cum să îi controlezi, dar totodată nu ai cum să îi alungi de lângă tine. În general, politicienii sunt înconjuraţi de oameni şi trebuie să se lase înconjuraţi de oameni. Că acei oameni sunt de calitate sau nu, deja nu mai e vina politicianului. E felul de a fi, fiecare cum dă mai bine din coate să fie mai aproape.

• Aţi observat şi la noua putere oameni din aceştia?

Sigur, aceiaşi oameni care erau la noi, şi ne făceau temenele, şi ne descriau în cele mai frumoase ipostaze, aceiaşi oameni s-au dus în partea cealaltă.

• Îndrăzniţi un exemplu?

Nu aş mai vrea să îndrăznesc. Nu aş vrea să mi-i fac chiar pe toţi duşmani. Dar, dacă urmărim acest aspect, îi putem depista foarte uşor şi foarte simplu. Adică nu îţi trebuie nici prea multă muncă, nici o perioadă prea mare de observaţie.

• Sunt lucruri nespuse în carte? Aveţi de gând să faceţi o continuare?

Nu m-am gândit că va exista un “va urma” la această carte. Poate va urma un alt titlu sau un alt lucru, şi m-am gândit la lucrul ăsta în toamnă, în perioada alegerilor. Am umblat, am muncit foarte mult şi chiar am avut pe cineva cu mine, a făcut foarte multe poze, unele chiar le-am pus pe site, şi chiar m-am gândit că, poate, mai scriu o carte… m-am gândit şi la titlu… M-am gândit să îi spun Jurnal de campanie. Este important să vezi oamenii, să stai de vorbă cu ei, să te duci la poarta lor… să vezi oameni care sunt necăjiţi, oameni care au probleme, oameni care nu se mai gândesc nici la criză… Se gândesc numai la ziua de azi şi la ziua de mâine. Şi am aflat lucrul acesta în calitate de deputat. În fiecare lună, de cel puţin două ori eu eram în judeţ, în circumscripţie. Eu sunt, de acolo, eu sunt om al locului, născut, crescut în Suceava…

• Este un lucru pe care îl subliniaţi şi în carte. Sunt prea puţini cei care, odată ajunşi undeva, îşi mai aduc aminte de unde au plecat.

Da… e păcat, pentru că oamenii îşi pun speranţe în tine, mai ales că sunt mândri. Eu am văzut chiar în campanie lucrul ăsta. Oamenii sunt mândri când au un om din zona lor, din localitatea lor, care a ajuns undeva… La alegerile parlamentare, în comuna mea au fost aproape 80% voturi pentru mine şi mi s-a părut pe undeva normal, să nu o luaţi ca pe o aroganţă, dar oamenii au zis: “Bă, un om din comuna noastră, de aici, e acolo”.