Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimată doamnă Gabriela Adameșteanu! Sunteți pregătită pentru continuarea dialogului nostru?
- Gabriela Adameșteanu: Bine v-am regăsit! Să-i dăm drumul.
- Povesteați recent într-o intervenție la Radio România Cultural despre un iubit din liceu care, după ce v-a citit nu știu ce carte, v-a certat când l-ați întâlnit pe motiv că n-ați respectat adevărul (adevărul lui, cel mai probabil). Ha, ha, ha! - m-a amuzat această mărturisire. Înțeleg că literatura v-a rezervat și surprize neplăcute, inclusiv vise neplăcute, în care vă întâlneați cu oameni nemulțumiți, iscodiți în cărțile scrise…
- Singura lecție de română pe care am încercat s-o fac cu fiul meu a fost despre balada Meșterul Manole. A trebuit să renunț, pentru că el, copil de primară sau gimnaziu, avea doar un comentariu furios „Manole e un bou!”.
Furt pe hârtie
- Ha, ha, ha!
- Pe loc, ca absolventă de Litere (din fericire n-am ajuns profesoară, mi se pare o meserie foarte grea), m-am enervat și l-am lăsat baltă, să se descurce singur. Dar după un timp mi-am dat seama că era firesc ca un copil să fie indignat că un bărbat își zidește soția și viitorul copil, fie și ca să ridice o mănăstire „cum n-a mai fost alta”. Este evident un mit străvechi, precreștin, poate din timpurile sacrificiilor umane, îl au și sârbii, legat de construirea unui pod. Sper ca balada să nu mai apară decât în programa de liceu ori la studenții de la Litere, deși simbolul conține un adevăr artistic: să furi și să utilizezi imaginea unui apropiat, să utilizezi observațiile luate la rece despre ceilalți, toate acestea fac parte din metodologia acestei meserii. Sunt mirată cât de puțin s-au „deconspirat” scriitorii pentru acest „delict”, pe care dacă nu îl practici, ca scriitor, construiești personaje „de hârtie”. Cred că unora dintre colegii mei narcisismul le șterge vinovăția, altora, ca mine, li s-a tocit sentimentul vinovăției după ce au scris mai multe cărți. „O persoană creativă este periculoasă pentru ceilalți...” spune Slavenka Drakulici: citatul acesta, foarte dur, l-am dat ca motto înainte de partea a doua a „Meseriilor”, intulată „Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare”.
Ochi de copilă, ochi de studentă
- Altă provocare: cum s-a dezmeticit în Gabriela Adameșteanu pasiunea pentru istorie, pentru memorie, pentru trecut? S-a aprins această pasiune în biblioteca tatălui-profesor, la Pitești, bibliotecă doldora de cărți de istorie, documente, monografii - pe urmele Iliadei (și eu am ținut cu troienii și mi-am ros pumnii la moartea lui Hector), ale amintirilor lui George Panu despre „Junimea”?
- Înainte de cărți, au fost poveștile tatei, istoric pasionat. Și apoi istorisirile lui au întovărășit lectura cărților, mai toate conținând istorie (ale lui Mihail Sadoveanu și Walter Scott, de pildă), mai ales fiindcă în perioada copilăriei mele literatura străină se oprea la sfârșitul secolului XIX. Pe cea a secolului următor, contemporană cu mine, aveam s-o descopăr abia în facultate. Dar istoria ne întovărășea în excursii de familie, la biserici vechi, în casele memorialistice cum era cea a Goleștilor, și a altor pașoptiști. Mă plictiseam, firește, cum se vor plictisi și elevii dacă programa școlară va reveni la criteriul cronologic, dar mi-a prins foarte bine ca să am o harta ordonată în minte, istorică și culturală. Și ca să fie mai clar ce spun, apelez la o amintire a mea din studenție.
- Vă rog.
- Secolul XIX, mai ales prima parte a lui, mi se părea cea mai plicticoasă perioadă din istoria literaturii române. Doar că l-am făcut cu profesorul Paul Cornea care mi-a transmis cea mai atrăgătoare imagine a epocii și a literaturii acelui timp. Nu s-a comparat nici cu epoca marilor clasici, nici cu interbelicii, nici cu ceea ce numeam literatură actuală și cuprindea scriitori rămași și azi în programa școlară. Dar felul cum este prezentată literatura depinde într-o măsură enormă de calitățile profesorului, de capacitatea lui creativă. Să crezi că gustul pentru literatură se formează de la 15-16 ani îmi pare pură utopie. Cred că e un proces deja încheiat până la vârsta asta.
Secretul scriiturii de calitate
- De ce credeți că scepticismul este o atitudine utilă prozatorilor?
- Cred că scepticismul asigură distanța prozatorului atât față de personajele cărții cât și față de întâmplările narate, reușind să creeze o aura de ambiguitate. Aceasta este condiția scrisului de calitate.
- De reținut. Au fost momente și situații grele în care v-ați salvat prin scris, în care ați putut s-o luați de la capăt cu puteri noi doar pentru că refugiul în scris v-a rezervat liniștea necesară unei reconstrucții interioare? Ce astfel de moment v-a amprentat definitiv? Moartea prematură a tatălui? Moartea mamei?
- Când a murit tatăl meu eram studentă în ultimul an, nu scriam literatură. „Drumul egal al fiecărei zile”, cartea în care tatăl meu este prototipul unui personaj, o voi publica abia peste un deceniu. Dar munca la volumul de povestiri „Dăruiește-ți o zi de vacanță” m-a susținut în depresia după moartea mamei, alături de responsabilitatea față de copilul rămas în responsabilitatea mea după divorț.
Cărți dure care i-au dat lectura peste cap
- Ce cărți v-au mers direct la suflet? Doar ați avut (și mai aveți, sper) ca viciu lectura. Oferiți-ne măcar trei titluri de suflet.
- Da, continui să fiu cu lectura la zi. Numai că, așa cum spuneam în „Meserii…”, după ce am devenit scriitoare, citesc altfel cărțile, cu un ochi de profesionist. Chiar dacă lectura „mă fură”, nu mai spun că „îmi merge la suflet”.
- Dar?
- Uneori, în cazul unor cărți foarte dure, foarte impresionante, întrerup lectura un timp. Mi s-a întâmplat asta cu două autoare: Tatiana Țîbuleac („Vara în care mama a avut ochii verzi”) și Han Kang, laureata Nobel pe 2024 (cu „Disecție”). N-aș spune că aceste cărți mi-au mers direct la suflet, ci că le-am apreciat, m-au interesat. Dar pe acelea le-am citit mai demult, așa că vă dau și cele mai recente lecturi: Marc Weitzmann - „La part sauvage”, premiul Femina pentru eseu, 2025, despre scriitorul american Philip Roth și modul cum s-a schimbat lumea de azi; Nina Allan, „Les bons voisins”, premiul Medicis pentru literatura străină, 2025, un thriller inedit prin subtilitatea psihologică. Pe ambele le-am cumpărat când am fost în noiembrie la festivalul „Un weekend à l’Est”.
- Scrieți la un moment dat în „Meserii…”: „Nu agreez dărâmarea statuilor, am trăit în orașe cu socluri goale” - și faceți referire, cred, la compromisurile pe care le făceau oamenii de cultură în comunism, la împletirea dintre bine și rău, la viața așa cum a fost, până la urmă. Acum, mirarea: sunt mai sănătoase moral modelele societății de astăzi? Simplificat: avem în prezent suficiente modele bune de urmat în cultură, în educație, în politică?
- De fapt, fraza mea nu se referă la statuile dărâmate în comunism decât prin ricoșeu, prin comparație. M-am referit de fapt la excesele la care au dus politicile identitare și de dreptate sociale, ivite după protestele „Black Lives Matter”. La mișcarea „woke” și la tot ce mi-a amintit cenzura din timpul comunismului, în forme, din păcate, similare.
Șocul Piteștiului nevăzut
- Modele, ioc, înțeleg… În fine, alt fir: ați fost născută la Târgu Ocna, ați copilărit și v-ați petrecut adolescența la Pitești, pentru ca ulterior să studiați, să vă căsătoriți (foarte devreme), să faceți carieră și să locuiți în București (un oraș de câmpie pe care nu-l agreați). Cum simțiți astăzi, acum, Piteștiul intim, Piteștiul de pe strada Fântânii, Piteștiul acela pe care-l considerați odată plictisitor doar pentru că nu aveați habar, de pildă, că în temnițele lui se consuma experimentul Pitești? A treia parte a cărții „Meserii nerecomandate femeilor” evocă tocmai această lume subterană a Piteștiului, dosarul instrumentat de Securitate propriului tată… V-a șocat descoperirea, nu?
- Da, m-a șocat. Nedreptatea făcută tatei, urmărit fără vină și după moarte, mi-a dat o imagine atât de absurdă a societății în care am trăit 40 de ani, încât m-a uluit destinul meu. Aș spune fericit, față de cât de nefericit putea să fie, dacă tatăl meu nu ar fi fost deja mort de 3 ani, când echipa de ofițeri de Securitate piteșteni l-au declarat autorul unor manifeste pe care sigur nu le făcuse, nici nu le difuzase el. E ca și când am văzut cum am mers cu nonșalanță, vreme îndelungată, pe marginea unei prăpăstii fără fund, unde puteam oricând să cad. Și mama, și fratele meu, la fel. Orașele au mult mai multe vieți și înfățișări decât oamenii. Ori de câte ori mai merg acolo eu trăiesc mereu mai mult în anii ’50-’67, decât în prezent.
Iubiri
- Dar dinspre Toporu, reședința (de vară) giurgiuveană a clanului Adameșteanu, ce amintiri păstrați? Ați mai vizitat satul?
- Prea puțin. Locul, casa au șansa unor urmași care doresc să păstreze amintirea acelui loc magic. Cu firea mea urbană, îndrăgostită de orașe mari, eu am fost doar o vizitatoare, chiar aș zice, cu umilință, o beneficiară a celor ce au întreținut acolo flacăra familiei, adică unchiul meu Petre și soția lui Lita, împreună cu Ion, vărul meu și cu soția lui, Lena, din păcate plecată și ea din această lume.
- Ce iubiți cel mai mult în viața aceasta, stimată doamnă Gabriela Adameșteanu?
- Oamenii, în general. Și oamenii dragi, în special. Mai iubesc, cum s-a dedus, deja, cărțile. Și natura. Dealurile din jurul Piteștiului, lanțul Bucegilor văzut de la Bușteni, marea, fără turiști, călătoriile, oriunde.
Dinspre capătul vieții
- Vă este frică de moarte? Cum v-o închipuiți? Cum ați (de)scri-o?
- Am început să fac interviuri fiindcă îmi plăcea să-i ascult pe oameni, și credeam că asta este de ajuns. Dar mă înșelam. După un timp, răsfoind un manual de jurnalism, am văzut expuse treptele pregătirii interviului, de la documentare până la strategie, cu întrebările grele din final, care iau pe nepregătite personalitatea intervievată, fie mai obosită, fie mai relaxată decât la început. Întrebările dumneavoastră incitante m-au făcut și pe mine să vorbesc mult, dar ce idee să-i întristăm ori să-i speriem pe cititori cu subiectul morții!
- Face parte din viață, nu?
- Trebuie să vă dezamăgesc: nu-mi este frică de moarte, pentru că nu mă gândesc chiar deloc la ea. Mă gândesc numai la ce am de făcut. Mâine. Poimâine. Săptămâna asta. Și tot așa. Cred că nu sunt mulți vârstnicii care-și pierd timpul care le-a mai rămas gândindu-se cum vor trece în altă lume, în altă stare de agregare a materiei, în altă lume spirituală etc. Luați-o cum vreți. Eu m-am gândit o singură dată la moarte, ca preșcolară. Atunci am imaginat lumea, cu ritmurile ei liniștite, dar din care eu lipseam. După asta n-am mai avut interes, rezolvasem, știam. Episodul e povestit în „Meserii nerecomandate femeilor”, chiar pe la început, îl găsiți acolo. Moartea o privesc medical (regret și acum că n-am fost doctor de familie). Am o singură scenă de agonie, foarte scurtă în „Dimineață pierdută”, de câteva rânduri, sper s-o găsiți. O colegă de literatură mi-a spus că citise un tratat medical ca să vadă simptomele unei spânzurate, pe care le-a și descris. N-am fost niciodată interesată de-așa ceva. Așa cum o văd eu, moartea oricui există doar pentru cei apropiați, cei care rămân fără cei dragi și lumea lor se restrânge, devine brusc mai săracă, mai neprietenoasă. Din păcate, viața ne rănește pe toți în acest fel.
Mici puseuri de fericire
- Ce-i iubirea, stimată doamnă?
- Eu nu am fost niciodată bună la reprodus definiții și cu atât mai mult la formulat. Și sunt atâtea feluri de a iubi încât ne-ar trebui o carte, nu doar câteva rânduri. Sper să fiți de acord cu mine că iubirea se trăiește, nu se vorbește.
- Mi-a plăcut cum ați spus-o. Ați trăit răspunsul. Și asta grație întrebării... Mai aveți puseuri de fericire când treceți pe lângă copacii bătrâni din grădina Academiei?
- Ca adolescentă, am fost foarte nostalgică. M-am maturizat apoi repede și n-am mai avut niciun fel de nostalgii - nici legate de școli, nici de locuri, locuințe, ori localități. Rutina afectează totul, așa că și puseurile de fericire când privesc copacii din grădina Academiei sunt tot mai slabe. Mă mișcă, dar tot mai puțin.
Fotografia-trenuleț și escaladarea Făgărașului
- Înapoi la literatură, înapoi la „Meserii nerecomandate femeilor” - un titlu agățător, dar nu știu cât de bine se (mai) suprapune el textului propriu-zis, cărții, care-mi pare că exprimă mult mai mult decât sugerează titlul. Oricum, am devorat această carte ca pe un soi de istorie (subiectivă) a unor ani nu tocmai îndepărtați. Mi-a plăcut. Deschide culise (inclusiv mondene scriitoricești), dar păstrează tonul dezinteresat, egal, echilibrat, lucid, (auto)ironic, tăios. Mai am două mirări și închei: care-i povestea fotografiei-trenuleț de pe coperta cărții? Și-a doua: ați fost (și) o montaniardă în tinerețe, urcați cu cortul în Făgăraș… - ce-ați învățat pe munte, ce v-a învățat muntele demn de a fi reținut până la adânci bătrâneți?
- Fotografia-trenuleț exista în locuința părinților de când mă știu, lipsește din ea doar cel mai mare dintre copiii bunicilor mei, unchiul Cornel, atunci aflat la specializări de medicină în Franța. Așa că cel mai de sus este tatăl meu. Cel mai mic copil al bunicilor nu a fost fata, Letiția (de la care am luat numele personajului meu), ci Petre. Dar orgoliul masculin i-a așezat pe băieți într-un șir neîntrerupt, și ultima a fost așezată Letiția pe care însă frații au iubit-o mult. S-au străduit foarte tare, dar în zadar, s-o salveze de tuberculoza care făcea ravagii. A murit la 24 de ani. Eu țin fotografia pe perete în apartamentul meu și, în timp ce terminam cartea și mă întrebam ce copertă o să fac la carte (îmi plac mult coperțile cărților mele), mi-a venit ideea s-o folosesc.
- O idee bună. Făgărașul?
- Adevăratul muntist a fost soțul meu, el m-a dus pe munte, pe trasee nemarcate, cu un rucsac de 20 kg ca să ne izolăm cât mai sus, cu cortul. Doar aceea a fost adevărata experiență a muntelui, pe care nu o pot povesti, atât este de specială, și muntele, și relația noastră atunci. El a rămas muntist, la mine a fost doar o perioadă de 7 ani, când am mers împreună cu el. Nu sunt o fire sportivă, spartană, era o încercare dură, la care am rezistat doar prin voință, până am avut copilul, apoi scrisul… Prioritățile se schimbă în viață, oricum, mie așa mi s-a întâmplat. Nu le poți avea pe toate, viața înseamnă alegeri.
- Mulțumesc. Sărut mâna cu care scrieți.
- Eu mulțumesc pentru întrebările care timp de o săptămână au plutit în jurul meu și ne-au făcut să petrecem atâtea zile împreună, fără măcar să știți.
Biobibliografie
Gabriela Adameșteanu s-a născut în 2 aprilie 1942 la Târgu Ocna, într-o familie de intelectuali (Ion Adameşteanu, creator al şcolii româneşti de patologie medicală veterinară, reputatul arheolog italian Dinu Adameşteanu, cunoscutul chirurg Cornel Adameșteanu sunt unchii săi). Tatăl, un pasionat profesor de istorie, i-a orientat interesul spre disciplinele umaniste. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, în 1965. A fost redactor la Editura Enciclopedică (1965-1984) şi lector la Cartea Românească (1985-1989). A condus revista 22 a Grupului pentru Dialog Social (1991-2005) şi apoi suplimentul ei literar, Bucureştiul Cultural (2005-2013). A primit Premiul Hellman-Hammett pentru curaj în jurnalism atribuit de Human Rights Watch (2002) şi titlul Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2013). A fost vicepreşedintă (2000-2004) şi preşedintă (2004-2006) a Centrului PEN Român. Operele ei literare au fost distinse cu numeroase premii, au fost publicate la edituri străine prestigioase (Gallimard, Acantilado, Penguin Random House, Aufbau etc.) din 18 ţări și au primit cronici elogioase în mari publicații internaționale (Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, El País etc.).
Citește pe Antena3.ro
