În rest, cu drag, Mircea Baniciu

Concertele folk în cluburi au prins rădăcini. Puţin înainte de 1 Mai, e-Folk Events şi club MoJo BritRoom au oferit iubitorilor muzicii folk, şi nu numai, o întâlnire de neuitat cu Mircea Baniciu, cel mai iubit artist folk român, şi Vlady Cnejevici.

La rândul lui, Mircea Baniciu i-a avut ca invitaţi pe Teo Boar, dar şi pe tinerele speranţe Iulia Mitrea şi Tituş Constantin, care au şi deschis concertul. De altfel, Mircea Baniciu a invitat pe scenă unul dintre cei prezenţi, care cânta atât de tare, că acoperea totul. A făcut faţă cu succes.

Frumuseţea cântecelor lui Mircea Baniciu, dar şi a celor pe care le cântă de atât de multă vreme nu oferă alternativă. Le fredonezi şi gata. Descoperi pe parcurs că ştii versurile, că or fi trecut peste tine câteva zăpezi, dar sufletul ţi-a rămas la vremea adolescenţei, iar acordurile sale de chitară sunt înălţări subite. "Cu tine în gând", "Tristeţi provinciale", "Scrisoare de bun rămas", "Eşarfă în dar", dar şi "Andrii Popa", "Vremuri", toate dezvăluie o personalitate de excepţie, care a creat un nou mod artistic de a fi, susţinut şi susţinând în permanenţă muzica valoroasă.

Pentru că diferenţele de opinie dintre Nicu Covaci şi Mircea Baniciu sunt binecunoscute, glumele pe marginea lor au condimentat concertul.

"Ce pot să spun după acest concert? Am preferat să-l invit eu pe scenă pe acel băiat care cânta mai tare ca toţi, dar şi pentru că Nicu Covaci nu l-a chemat. Am zis să-l scot din anonimat, pentru că şi-a dorit tare mult chestia asta. E un băiat tare drăguţ, mi-a plăcut tare mult de el, foarte talentat, total dezinteresat în sens material, interesat doar să cânte. «I-ai spus asta şi lui Covaci?», l-am întrebat. El a zis da, iar eu am completat: «De aceea nu mai cânţi cu el».

Atmosfera a fost formidabilă, mai ales că nu mă aşteptam. Mi-a fost puţin teamă, pentru că am avut cu puţin timp înainte un alt concert lângă MoJo, la alt club, Foaier. A fost plin. Faptul că fanii mei sunt la ora aceasta de toate vârstele mă face să am încredere, îmi aduce cumva în minte faptul că nu a fost de pomană ceea ce am făcut până acum şi continuu.

Să cânt. Să nu intru în conflicte. Nu mi-ar fi plăcut deloc să fac parte din nebunia ultimului concert Phoenix. Întotdeauna vinovaţi sunt cei de la sunet, dirijorul, mereu ceilalţi. Îmi aduc aminte de perioada când am început, era cam acelaşi spectacol. Eu cântam în deschidere, ca şi acum, cu o chitară de 12 corzi, şi pentru că nu aveam atâtea piese. Apoi cântam şi cu Phoenix.

Mă tot gândesc la concertul lui Chris Rea şi mereu mă întreb cum se poate ca sunetul să fie aşa curat, pentru că nu avea cine ştie câte boxe pe scenă. A sunat extraordinar. Cred că la mixer era omul lui. Acesta este probabil un lucru important. Să ai omul tău, nu astăzi cu unul, mâine cu altul. La fel şi pe scenă. Cu Vlady Cnejevici cânt de atât de mulţi ani, că nu mai ştiu să-i număr. Multe dintre piesele pe care le-am cântat în acest concert şi faptul că l-am invitat pe Teo Boar au contat enorm. A cântat minunat.

Mă gândesc ca în contextul acesta mai mic pe care îl abordez mai nou să fie şi Teo. Ne completăm minunat. Plus că sunt două voci în plus, e important să mai ai pe cineva care să te susţină atunci când trebuie. Sigur că am fost chemat la «Folk You». Cred că rezultatul acestor festivaluri gen «Folk You» şi «Folk fără vârstă» începe să se vadă. Văd tinerii ba la plajă, ba la munte, în diverse locuri unde îşi sărbătoresc diferite bucurii, din ce în ce mai mulţi cântând la chitară.

Ori piesele noastre, ori ale lor. Important este că generaţia tânără se întoarce la ceea ce am făcut noi în perioada noastră de studenţie. Fără computere, fără stuff stock, fără discoteci cu gagici dezbrăcate, căutând subterfugii în literatură. În muzica adevărată, în ceea ce are valoare peste ani. Mulţi care compun piese extraordinare merită băgaţi în seamă. Nu nebunia aceea numai house. Înnebunesc când merg în magazine şi dau de aşa ceva la refuz. Cine v-a pus să daţi muzica aşa tare? Şefu, mi se răspunde de cele mai multe ori...





Trend... Mai vezi la televizor câte unul care ştie tot despre pregătirea managementului, de lansare, vânzări-cumpărări, trend şi aşa mai departe. Iar dacă a fost întrebat câte piese are, spune una. Sunt pregătiţi să ia banii producătorilor. Noi ne-am chinuit până am ajuns la un album."

Când scrii despre Mircea Baniciu îţi este imposibil să rămâi indiferent. Cu atât mai mult cu cât faci parte dintre acele adolescente îndrăgostite de el. Este romantic. La fel şi cântecele lui. Generos, precum versurile sale. Încrezător şi bun. Are o coloană vertebrală muzicală perfectă, logică şi respectuoasă pe care a menţinut-o în permanenţă vertical. Nu s-a atins de valurile râului în care alţii şi-au spălat mâinile, dar şi rufele murdare. Atunci când păşeşte pe scenă e fericit, şi această fericire care-l inundă el o transmite mai departe.

Îţi face plăcere să-l vezi şi să-l asculţi. Mircea Baniciu a fost, este şi va fi mereu iubit. E firesc, normal. Luat cu asalt după fiecare concert, primea saci cu scrisori de la admiratoare. Are şi astăzi scrisori pe care nu a găsit răgazul să le deschidă. Comori nepreţuite! "Liceenii de azi sunt cu siguranţă mult mai evoluaţi...

Azi mi-aduc aminte de mine, un puşti timid care aştepta ceva senzaţional! Mă visam atunci, fără să ştiu cum, cântând pe scena unei mari săli de spectacol, iar când visul se termina mă gândeam la cât de departe am nesocotinţa să visez. N-a trecut mult şi făceam parte din trupa cea mai titrată a vremii... Să te ţii! Din băiatul uitat uneori în ultima bancă, am devenit idolul disputat. Primeam scrisori într-o veselie! Nesperat pentru mine, fan convins al trupei Phoenix, pe care o idolatrizam, şi nici în cele mai nebuneşti vise nu credeam că voi ajunge să cânt pe scenă."

Rămâi uluit văzând câtă dragoste îţi poate oferi celebritatea. "M-am străduit să răspund scrisorilor primite de-a lungul vremii chiar de la început", a răspuns Mircea Baniciu întrebării legate de scrisorile de dragoste primite de la fane. "Ieşeam cu greu din sală, încărcaţi de flori şi de aplauze... Se mai întâmplă şi azi, dar parcă nu mai e ca atunci.

Mă bucură să văd că multe chestii rămân aceleaşi şi îmi aduc aminte cu emoţie de tot ce mi s-a întâmplat mie în anii aceia. Astăzi nu am o bucurie mai mare decât aceea de a vedea trei generaţii sau poate chiar mai multe cântând o dată cu mine multe dintre cântecele mele. Sunt mai bine de 30 de ani de când sunt pe scenă, dar nu-i simt. De fiecare dată am sentimentul că sunt la început", a încheiat Mircea Baniciu.


Vremuri
Despre începuturile muzicale, Mircea Baniciu îşi aminteşte: "Aveam o vecină simpatică, fosta proprietară a casei în demisolul căreia locuiam împreună cu mama. Vecina făcuse o şcoală de muzică la Viena şi m-a auzit în curtea casei cântând. M-a luat sus, pe vremea aceea avea un vechi patefon pe care asculta operă, Enrico Caruso şi Mario Lanza erau soliştii ei preferaţi. Avea o groază de discuri cu muzică de operă şi îmi povestea mama că, mergând spre grădiniţă, în tramvai, începusem şi eu să cânt arii din opere.

Într-o bună zi, vecina i-a spus mamei că am talent şi m-a dat pe mâna unei prietene, profesoară de pian. Aşa am fost luat prin surprindere, pe la 8 ani, de o doamnă (ale cărei mâini frumoase pe pian nu am să le uit niciodată) care îmi striga tot timpul: «Uită-te la note, citeşte, nu cânta după ureche!». N-am fost un elev prea sârguincios. Uneori mai şi chiuleam, şi atunci mama era destul de supărată, pentru că plătea 25 de lei pe oră la vremea aceea, iar salariul ei era de 700 de lei pe lună".