Ion Haiduc: “Uneori, îmi vine să iau de la bogați tot. Și să dau la săraci tot!”

Creativitate, curiozitate, dinamism, pasiune sunt atributele unui spirit tânăr. Așa cum este și actorul Ion Haiduc. Pe 3 decembrie 2015 a împlinit 68 de ani și, de un sfert de veac, joacă pe scena Teatrului Nottara - cea care acum “arată ca după bombardament” - și a jucat aproape încă pe-atât pe scenele altor teatre din țară. Are “față de bandit” și apucături de haiduc, dar asta nu l-a împiedicat să apară, atât pe scena teatrului, cât și în filme, în cele mai diverse ipostaze. A fost răsplătit cu Meritul Cultural (1984) şi Steaua României în Grad de Cavaler (2011) și are nu mai puțin de șase premii naționale. Locuiește în același imobil în care este și Teatrul Nottara, dar nu-l sperie “bulina” pentru că blocul are șine de tren în pereți.

M.C. – Se împlinesc trei luni de când activitatea Teatrului Nottara a fost suspendată, după promulgarea legii care interzice orice activitate publică în clădirile cu risc seismic ridicat. S-a găsit vreo rezolvare?


I.H. – Legea aia a fost o decizie impulsivă, dată sub imperiul emoțiilor create de “Colectiv”. Eu am propus să mergem la Guvern, să dea o Ordonanță de Urgență ca, în clădirile unde există instituții de interes public - cum e un muzeu, un teatru, un cinematograf - să se poată reabilita fără acordul locatarilor. În momentul de față, dacă vrei să reabilitezi, trebuie să iei acordul tuturor proprietarilor. Foarte mulți de aici din bloc, unde este şi Teatrul Nottara, sunt plecați prin America, Germania și le-au închiriat. Cele mai multe apartamente sunt în situația asta şi este o întreaga birocrație să iei delegări. Pe unii nu-i mai interesează şi, atunci, e la mâna unuia sau altuia. Primăria, de exemplu, care vrea să ne ajute - că vin alegerile și atunci toți s-au lipit de noi ca imagine, pentru că suntem vocali și vizibili - are bani și ne-ar ajuta acum, dar e o întreagă birocrație, care te omoară. Trebuie dată de urgență această OG.
Oricum, urmează o perioadă încâlcită, în care trebuie făcută licitație, mai apare o contestație, mai stai 3-4 ani în care se judecă cine să facă. În timpul ăsta, brandul Teatrului Nottara de duce dracului. E foarte greu să-și faci un drum, un nume, și dacă începi să dai cu picamerul în el…

Ne-ar trebui 3 ani să jucăm toate spectacolele la Cotroceni
Suntem ca țiganii cu cortul!

În acest moment, noi avem 33 de spectacole. Cotroceniul ne-a oferit sala – au fost foarte drăguți – au zis că o dată pe lună putem juca acolo. Am făcut o socoteală: 33, cu unul pe lună, ne trebuie vreo trei ani să le jucăm pe toate!
Cercul Militar, Institutul Cultural Maghiar au venit în întâmpinarea noastră. George Mihăiță, de la Teatrul de Comedie, a fost printre primii care ne-a sărit în ajutor. Dar, suntem ca țiganii cu cortul! Nu vă dați seama ce efort este să iei decorul de la o piesă, să-l duci chiar și în București de pe o stradă, pe alta. Săracii, cei mai hărțuiți sunt băieții de la tehnic. Acum nici în sală nu mai putem depozita decorul, că arată ca după bombardament.
Directoarea s-a ocupat și, în ultimii 2 ani, a reabilitat toată sala și arăta absolut superb. A comandat și scaune noi, sunt în țiplă, și când să le punem a venit nenorocirea: pe 25 noiembrie. Dar și asta, cu bulina, e o afacere.

CITAT
Eu n-aș pleca din clădire, pentru că e o tâmpenie! Știe cineva când vine un cutremur?! Putea să vină cu 2 zile înainte de Colectiv, poate să vină peste 10 ani sau mâine, nu știe nimeni.

M.C. – Ce afacere?

I.H. – Păi una dintre instituțiile ceaușiste importante era Institutul de Proiectări București. Imediat după Revoluție, când toate macaralele rugineau, pentru că n-a mai mișcat nimeni o cărămidă, ăștia nu-și mai justificau salariile și atunci un domn ministru - căruia acum îi pare rău, săracul - a zis: “Ia, faceți voi o statistică, o expertizare a clădirilor cu probleme din București”. Un gest responsabil, spun eu. Numai că, după cum se întâmplă la noi, băieții deștepți au mirosit afacerea și au zis: “păi putem lua tot Bd. Magheru”. Mai ales că cei de la Institut nu s-au deplasat pe teren. De exemplu, aici, în bloc, unde stau și eu acum. Noi avem o bulină, dar nici Uniunea Juriștilor, nici altcineva din bloc nu-și amintește să fi venit cineva să-l expertizeze. Ce au făcut!? Au luat catastifele și au zis: “Tot ce-i făcut înainte de, sau în ‘40, troznește-i o bulină!” Foarte mare greșeală! Pentru că acest bloc a fost făcut de Emil Prager, marele constructor care a mai făcut și Academia Militară și Palatul Regal. Iar blocul de lângă noi a fost făcut de Ciulei. Or, acești doi mari oameni foloseau cea mai avansată tehnică a anilor ‘40, fuseseră în America și știau să construiască anti-seismic. Sigur, la nivelul acelor ani, dar au ținut cont că noi suntem pe o falie seismică. În blocul ăsta, în pereții lui sunt șine de tren, de oțel. Sigur, poate să cadă un perete, că e din cărămizi, dar blocul n-are cum să se ducă.

M.C. - Deci spectatorii n-ar fi fost în pericol?
I.H. - Spectatorii nu erau în pericol din mai multe motive: Sala Teatrului Nottara nu este într-o clădire. Este între clădiri, într-o curte interioară. Deasupra sălii este cerul. A, că poate să cadă un candelabru, dar și pe stradă poate să cadă ceva. Blocul ăsta este făcut în ‘40. In unele scripte scrie că 35, dar e modificată data.

M.C. - E un fel de modă, în ultimul timp, ca marilor actori să li se propună să intre în politică.Ţi s-au făcut astfel de propuneri?
I.H. - Da, mi s-au făcut vreo trei propuneri de-a lungul timpului. Eu am făcut Revoluția din '89 la Timișoara și imediat după, am fost numit în conducerea județului. Mi s-a dat Cultura pe mână dar, după două săptămâni, am realizat că n-am ce căuta eu într-un sistem d-ăsta politic-administrativ. A venit o circulară de la București (era FSN-ul atunci), în care s-a zis: “să faceți în toate întreprinderile, instituțiile, mici organizații FSN”. În momentul ăla m-am cutremurat. Am zis: “păi ce facem, reinventăm Partidul Comunist?!”. Am și scris un articol în care am spus că un artist, un actor, nu trebuie să fie aliniat politic. Atenție, n-am spus că nu trebuie să facă politică! Pentru că toată activitatea mea pe scenă are o mare conotație politică, piese scrise în toate timpurile s-au raportat și la momentul politic al locului. Dar, dacă eu mă aliniez la un partid, trebuie să fiu partizanul acelui partid și nu mai pot să înjur nimic, nu mai pot să critic. Păi, dacă sunt la putere, ce fac? Încep să scriu ode și osanale conducătorului iubit?! Acum un an am mai primit propuneri, am fost și declarat membru de onoare într-un partid, dar am ținut un speech că, pe urmă, au regretat.


M.C. – Pentru tine Teatrul Nottara înseamnă mai mult decât o clădire, înseamnă “acasă”. De câți ani pe această scenă?

De 25 de ani, anul ăsta fac 26. Am venit în '90 în Teatrul Nottara.

M.C. – Numele Haiduc nu e întâmplător. Ştiu că ai chiar sânge de haiduc.

I.H. – E o mică speculaţie, pentru că Haiduc mă cheamă după tată. Dar în familia mea a existat, într-adevăr, un haiduc, prin anii 1800, în zona Bihorului, pe filiera mamei, care s-a numit Novac. Bunica se numea Novac și nu știu dacă n-a fost chiar bunicul ei. Apucăturile. le-am păstrat doar pe cele bune. De tâlhărit, nu știu să tâlhăresc, dar, uneori, îmi vine să iau de la bogați tot și să dau la săraci tot!

M.C. – Visai să ajungi medic. Chirurg, chiar.

I.H. – Da, toată copilăria mea m-am pregătit. Datorită mamei mele, scumpa de ea, care și-a dorit foarte tare să fiu medic. Și datorită unei întâmplări de la grădiniță, haioasă: a venit o doctoriță să ne facă un vaccin și m-a durut foarte tare. Și am zis: “Lasă, că mă fac eu mare, mă fac doctor și o să-i fac ei o injecție, în ochi, să vadă cum e!”Am ținut-o așa până în clasa a X-a, când am cotit-o către actorie. Totul s-a schimbat de la un afiș cu Școala Populară de Artă din Timișoara, unde era o mare actriță, Geta Angheluță. Ea mi-a inoculat microbul cu teatrul.

M.C. – Dar acum, privind în urmă, crezi că ai fi putut să faci altceva?

I.H. – Da, puteam să fiu un medic foarte bun, pentru că, structural, sunt un tip foarte curios. Şi acum, când merg cu mașina la mecanic, stau acolo ore în șir, mă mânjesc până-n ochi, pentru că trebuie să văd eu cum e făcut și de ce așa. Așa și cu omul: aș fi fost un bun mecanic de oameni. Am avut și o dexteritate deosebită. Bunicul meu era tâmplar și stăteam ore în șir lângă el. Îmi place și azi foarte mult mirosul de lemn, de la rindea, de rumeguș.

CITAT
Mă impresionează foarte tare sărăcia, nedreptatea. Sunt foarte receptiv la aceste două aspecte ale vieții. În copilărie, mergeam des la bunici - ardeleni dintr-un sat de lângă Oradea - și mi-au insuflat profund sentimentul de milă creștină. M-am călăuzit tot timpul după un concept: “Ce ție nu-ți place, altuia nu face”.

M.C. – De ce îţi este frică?

I.H – Mi-e frică de… o să râzi. Mă îngrijorează, de fapt, destinul țării mele. Foarte tare. Când văd câtă vânzoleală, câtă ură e în jurul țării mele. Şi mi-e frică de faptul că nu s-au născut conducătorii români care să pună piciorul în prag, care să se mândrească și să afirme cu curaj că suntem aici de 2000 de ani. Să nu-i lăsăm pe alții să spună că sunt de 100 sau de 200. Nu sunt un nostalgic de-al lui Ceaușescu, dar n-a fost prost deloc când a defilat cu lozinca: suntem aici de 2000 de ani, chiar 2050! Or, nu înțeleg de ce manualele de istorie, după care învață copiii, românii mei, nu spun că dacii și Dacia înseamnă mult mai mult decât alte origini și sorginți.

M.C. - Ai multe premii aici, pe perete, printre care și unul semnat de Ceaușescu, pentru că tot ai pomenit de el.

I.H. – Da, întotdeauna există un început. În '84, când se împlineau 40 de ani de la 23 august '44, s-au dat mai multe distincții în județe, cum se făcea atunci. Cei de la Timișoara au considerat că semnificativ pentru cultura județului, din acel moment, am fost eu. Drept urmare, am această diplomă, un fel de Merit Cultural semnat de Ceaușescu. Nu l-am cunoscut personal și nu mi-a dat-o pe ochi frumoși și nici pentru că aș fi jucat vreun secretar de partid. Era și greu, la ce față de bandit aveam, să joc pozitivii păcii!
De-a lungul timpului, am mai luat... Am șase premii naționale, ultimul chiar acum doi ani. Am și “Steaua României”, în grad de cavaler, una din cele mai mari distincții ale țării mele, primită în perioada Băsescu. N-am avut nicio problemă că mi-a dat-o Băsescu, nu mă cunosc cu el personal.

M.C. - Îţi aminteşti vreun moment foarte greu din viaţa ta? Sau, poate, un moment de cumpănă?
I.H. - Am avut multe momente grele în viaţă, începând de la 10 ani, când părinţii mei au divorţat şi mama a suferit foarte mult. Eu eram suficient de matur, îmi amintesc, ca să-mi dau seama câtă suferinţă i-a pricinuit acea despărţire. Drept pentru care am fost foarte ataşat de ea. Poate de aceea nici n-am apucat să fac lucruri grave în tinereţe: ca să n-o supăr. Am mai avut momente grele: şi de sănătate, şi de cumpănă în profesie, mi s-a întâmplat să fiu “lucrat”. Dar, “o luptă-i viaţa, deci te luptă!”, zice poetul.

M.C. - Ce-şi doreşte cel mai mult acum actorul Ion Haiduc?

I.H. - Îşi doreşte să fie sănătos, în primul rând. Am 10 titluri de spectacole în care joc acum, ca pensionar. Şi joc mult. Sigur, în momentul de faţă sunt foarte trist că jucăm aşa, azi aici, mâine – colea.
Şi prietena mea, Alexandra, să mă suporte în continuare, cât poate ea de mult. Îmi spune mereu că ea consideră că eu ştiu foarte multe, că viaţa mea este deosebit de spectaculoasă și că ar trebui să scriu o carte. Dacă mă uit în jur, la câțiva confraţi care au îndrăznit să scrie despre ce le place femeilor, ce își doresc, mă gândesc că la asta aş putea să răspund mai competent.

Spectacolul merge mai departe


M.C. - Ai rolul principal în “Soţul păcălit”, o piesă a lui Moliere care s-a jucat mulţi ani cu casa închisă.
I.H. - Şi acum se joacă cu casa închisă.“Soţul păcălit” este cel mai longeviv spectacol din ţară, am intrat în al 17-lea an de la premieră (în '99). Iubesc foarte mult acest spectacol, poate şi dintr-o ambiţie, pentru că un coleg, care vremelnic a fost şi director, a zis: “A, ăsta e un spectacol prost, îl scot eu, e de amatori”. Iată, i-am demonstrat că nu este deloc de amatori! Regia este semnată de Mircea Cornişteanu, un mare regizor de teatru, distribuţia este foarte sus. Este adevărat că, între timp, ne-au părăsit câţiva actori. Am pornit la drum cu Ştefan Radof, care s-a prăpădit. Ultima pierdere a fost George Alexandru, care ne-a părăsit în ianuarie şi care a jucat 16 ani alături de mine. Dar spectacolul merge mai departe! Îl vom juca, în situaţia de acum, la mall-ul din Băneasa.

M.C. - Ai jucat şi în viaţa reală acest rol?

I.H. - De soţ păcălit? Da! Fac parte din cei 99% dintre bărbaţii cărora li s-au pus coarne. Adică au fost înşelaţi. Dar, în acelaşi timp, fac parte şi din cei 1% care ar recunoaşte acest lucru. Dar, asta-i viaţa: înşeli, eşti înşelat, trădezi, eşti trădat. În general, până la coadă, dacă tragi linie, este un echilibru.

M.C.: Ştiu că ai un desen, un fel de autograf, pe care l-ai făcut în foarte multe locuri.
I.H.: E un profil uman, simbolizează un Iisus, un Christ trist, cu lacrimi, care plânge pentru noi. Este un desen pe care îl găseşti aproape în toată lumea, pe unde am umblat eu: la Teatrul din Ankara, undeva pe Misissippi, la o doamnă care ne-a primit foarte frumos când eram în turneu, la un român din Chicago, care l-a pus în ramă, la Ambasada din Paris, la Washington la Ambasadă, la mari medici, l-am făcut pe uşi, pe ziduri, pe hârtie, pe farfurii, l-am făcut cadou. Am zis că, dacă la înmormântarea mea or să vină toţi cei cu desenul ăsta, o să fie o colecţie frumoasă.