Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La un pic peste 20 de ani, Irina V. Boca, proaspătă absolventă a Facultății de Construcții, lua drumul străinătății, imediat după căderea comunismului. Înainte de a părăsi țara, scriitoarea a publicat la „Revista Literară” și „Baricada”, pentru ca din Canada să realizeze o serie de corespondențe din diasporă, pentru „Contemporanul”. A urmat un doctorat în filozofie politică, obținut la Carleton University din Ottawa, pentru ca apoi Irina V. Boca să înceapă „o muncă de Sisif”: să scrie și să publice într-o altă limbă: engleza. Cea mai recentă carte a scriitoarei româno-canadiene oferă cititorilor o perspectivă șocantă asupra exilului. Liric și dur în măsuri egale, de o luciditate tăioasă contrabalansată de o sensibilitate copleșitoare, „Surghiun și Dame”, romanul lansat de curând la Editura Moft, explorează experiența înstrăinării nu numai de o geografie familiară, ci și de sine. Construită din perspective diferite, imaginea exilul se întregește cu o poveste senzorială, născută din amintirile evocate. Într-un interviu în exclusivitate pentru Jurnalul, Irina V. Boca - ea însăși întoarsă în țară după 30 de ani - vorbește despre perspectiva feminină asupra „surghiunului”, despre iluzia libertății, dar și despre rolul culturii, ca formă de ancorare în fața instabilității exilului.
Jurnalul: În roman, exilul este o formă de dezrădăcinare, dar și o confruntare cu propriul sine. Ce efecte are un astfel de proces dureros asupra celor care-l experimentează?
Irina V. Boca: Din experiența exilului am învățat, în primul rând, că nu putem vorbi despre o „dezrădăcinare” subită cum se întâmplă pe timp de război, în urma unui arest sau într-un lagăr de concentrare, când toate hărțile sociale străbătute până atunci dispar fără urmă. În exil, aceste hărți continuă să existe (dar) în altă parte. Cu alte cuvinte, „dezrădăcinarea” nu este bruscă, ci pur și simplu așa-zisele rădăcini individuale îmbrăcate în cutume și însemnătăți familiare dispar în timp, iar legătura cu pământul se pierde atât de strașnic încât ai senzația că ești suspendat într-o lume de mijloc sau no manʼs land în care susul și josul, dreapta și stânga, înainte și înapoi, se confundă fără rezerve. Tot ce ți se părea că știi nu mai are nicio valoare, adică nu mai există o rutină prestabilită pe care să o parcurgi și la capătul căreia să crezi în și chiar să obții ceva, nu mai trăiești cu senzația că există un mâine și un poimâine, nu mai ai prieteni decât de weekend prelungit și niciodată de cârciumă și absolut orice spațiu (că-i biserică, școală sau spital) îți devine ostil și așa, prin împrumut sau îndemn fie misionar, fie pedagogic ori bănesc, orice fel de instituție devine inamicală de la prima până la ultima (între)vedere. În al doilea rând, aș preciza că această topire sau dizolvare a rădăcinilor (repet, ele dispar în timp, nu pot fi smulse cum se întâmplă în cazul plantelor sau al arborilor) și suspendarea ce o urmează aproape ca un ceasornic, adică nicidecum idilic - ca o clepsidră sau un băț înfipt în țărână - duc în mod natural la uitare. Ai senzația că nu mai aparții niciunui loc, nu mai ești binevenit nicăieri (decât dacă ai de plătit pentru ceva) și nu îți mai amintești cine ești pentru că nu exiști decât pe post de buletin, angajat(ă) cu taxe de achitat, pion al industriilor de tot felul (orice se vinde trebuie neapărat să se și cumpere) și eventual un vot iluzoriu răsplătit cu și mai multe taxe și cărți noi de identitate și produse de infinit consum. Când înțelegi toate astea, începi să îți închizi casetele mentale care găzduiau amintiri, vise sau premoniții și, fără să-ți dai seama, devii ce sau cine ești. La celălalt capăt al acestui odgon metabolic sau ombilic social, exploatarea omului de către om devine fie o farsă, fie o glumă bună.
O legătură neverosimilă dintre scriitor și cititor
Ai trăit exilul în context nord-american, dar romanul aduce în discuție și tensiuni mai largi - între Est și Vest, Orientul Mijlociu și „adânc”. Cum ți-a influențat această geografie afectivă viziunea asupra lumii?
Dacă trebuie să vorbim despre o geografie afectivă, existența diasporei române s-ar putea închipui din punct de vedere experimental ca un fel de mic dispozitiv sau dronă sferică aruncată într-un taifun din care trebuie să iasă cu ceva, în speță, cu o citire cât mai exactă a datelor atmosferice și eventual cu un raport (in)conștient, benevol (dacă nu chiar lipsă) a scopului și funcționării mecanismelor naturale supuse crizelor concrete, altitudinilor nebănuite și vertijurilor critice. Cred că pot spune cu mâna pe inimă că experiența vestică, estică, orient mijlocie sau adâncă a românilor „de pretutindeni” se poate califica afectiv nu ca o viziune festivă sau imatură asupra lumii, ci ca un bilanț sumbru de hilar al propriilor noastre obiceiuri. De asemenea, pot spune fără să stau pe gânduri că „Surghiun și Dame” nu este numai despre experiența mea sau despre geopolitica învățată cu polonicul de lemn sau cu lingurița de alpaca, de la o știre la alta, într-o sală de cinema, la o bârfă obișnuită, sau pe fire roșii (de telefon kitsch), ci este, desigur, despre legătura neverosimilă dintre scriitor și cititor. Amândoi: (ne)vinovați în egală măsură.
Românul se complace în a se crede când învins, când pierdut, când răsfățat
Există vreo formă de libertate în exil? Sau doar o iluzie a libertății, care vine cu un preț ridicat, adesea cel al alienării?
Citește pe Antena3.ro
Libertatea este un „brand” artificial, dar nu și inteligent. Mă simt liber(ă) să fac sau să gândesc ce? Nimic. Înstrăinarea de la un nimic la altul nu face altceva decât să prelungească ridicolul, agonia sau suspansul (dacă nu chiar dispariția) unei penitente eliberări trăite pe șoptite, prin jocuri de-a mim(ic)a și în sărăcii infinite caligrafiate pe garduri, în porturi șmechere sau pe punțile de aer aruncate între ieri-azi sau azi-mâine și revopsite ca niște puzzle-uri ale ironiei ce mărunțește timpul în vocabule fricos-fruntașe, senzații urgent libertine sau doar fantezii de-a fi altceva decât om. Românul, care nu reprezintă decât a douăzecea economie inedită a lumii globalizate în care trăiește, se complace în a se crede când învins, când pierdut, când răsfățat de-o soartă inegalabil de valabilă, împărtășită uni- și multilateral și, deci, dreaptă sau strâmbă ca o istorie deja parvenită, deja accidentală (ca în istorisirile lui Tacitus), sau deja la voia întâmplării. Viziunea, deși își are rădăcinile în afectiv, ne învață Platon, nu are nimic de-a face cu sentimentalitatea de creuzet politic, edict economic sau scenetă publică (în care până și Socrate a băut otrava neștiinței ca să se degreveze de orice fel de vină). Iluzia libertății nu-i decât o icoană la care ne închinăm când scăpăm teferi/e și, deci, nu în lacrimi (cel puțin noi, femeile). Pentru că această iluzie se plasează câș între autoritate și slugărnicie, oricât de infinitezimale, nu ne mai rămâne decât să ne încredem în ea. Poate nu chiar ca în relativitatea einsteineană sau în fizica cuantică și nici ca în (ne)priceperea noastră când orientală, când neo, când altfel, când cu alții (vestici sau nu), când cu niciunii, în timp ce harta geopolitică pare să nu se schimbe niciodată sau, oh!, doar din patru în patru ani (republiciști, progresiști sau doar moraliști) și atunci trebuie să ne întrebăm din nou: cine-i tiranul, cine iubitul, cine cerșetorul.
Feminitatea din roman e departe de clișee. Este vulnerabilă, dar și extrem de lucidă. Cum te-ai raportat la ideea de „feminitate” când ai construit personajele?
Feminitatea nu suferă de clișee decât în oglinda (pre)istorică în care i se arată a fi feminitate de un fel sau altul. În acerbul capitalism izolaționist-egalitar în care ne regăsim azi ca într-o fabulă sau oglindă mată a eternității de castel versus cătun, cuplu sau interlopă rațiune dictată de necesitate ca de un orologiu divin și nu mai puțin uman, dacă nu chiar aventurier și, deci, oarecum vizionar, feminitatea ne devine o umbră, un deces și, în cel mai bun caz, o apariție fictivă, blondă, zdruncinătoare și eficientă mai deloc dacă nu se și maimuțărește ostentativ, lingvistic sau măcar statistic. Vulnerabilitatea și luciditatea sunt cele două fețe ale unei monezi literare care nu există. Personajele au fost extrase din întunericul deplin al prestanței minime dintre „a fi” și „nu” pe care o impune conștiința precară a unui prezent suprem numai prin a arăta, a alege sau a culege ce nu există, nu e aici, nici real, nici ireal, ci doar tranzitoriu ca un gând exilat între ridicarea la putere și radicalizarea lui. „Gândul” ca substantiv nu este feminin din câte îmi aduc aminte, nu? Să credem că feminitatea este incapabilă de gândire sau că, mai degrabă, este fie mimetică, fie minimal(izat)ă prin grade de împrumut sofistic și deci neapărat artistic? Scriind „Surghiun și Dame” cred că m-am raportat în permanență la oglinda dorică prin care inexistența feminină devine o prezență și invers, lăsând caracterele să prindă sau să piardă o viață fictivă de moment, în primul rând și abia pe urmă în relație cu ce a fost sau ce urmează ca replică sau copie interimară a întâlnirii dintre „aici” și neantul din spatele fiecărei litere sau dintre „acum” și acel neimportant „niciodată” grefat pe fața pretențios de modestă a vocabularului din care provin toate literele (și nu neapărat de la „a” la „z”).
Iubirea, un refugiu? Să nu ne facem iluzii deșarte
Cum se schimbă noțiunea de iubire în exil? Este sentimentul - așa haotic și incert cum e în roman - un refugiu sau doar o altă formă de supraviețuire?
Depinde de ce iubim, nu? Dacă ne gândim bine, până și iubirea pare a fi o formulă (să nu zicem o poțiune și deja să facem comerț cu ea) a înstrăinării omniprezente din noi înșine spre sau printre alții sau a altora prin(tre) noi, în timp ce haosul sau incertitudinea acestor trecătoare sau moderat(oar)e memento-uri sentimentale devine - părelnic, vremelnic - un refugiu al îndrăgostiților de c(in)eva. Ca formă de supraviețuire, iubirea pare a-și (s)toarce veninul în cupa misterioasă a cunoașterii sau măcar a curiozității, pe care o bea mai întâi sinele și abia pe urmă o sorb egourile mai mult sau mai puțin clandestine ale victoriilor și înfrângerilor de ordin sentimental (sau nu). Iubind, nu mai știm cu rigurozitate sau convingere dacă iubim un obiect (de cult sau nu), un țel nenecesar și trecător sau o amăgire util-nefolositoare, putem doar arăta ce ne place și ce nu, cât venin am băut sau vom bea sau cât am înțeles din acest mister numit „înveninată iubire”. În ce măsură poate iubirea să devină un refugiu rămâne de văzut, dar cred că este mai înțelept să nu ne facem iluzii deșarte. Până la urmă, nu sentimentele ne spun cine suntem, ce avem de făcut, unde să ne ascundem sau unde să ridicăm o baricadă în caz de pericol. Zarva hazardului este caracteristică începuturilor și, ca începuturi, promit ceva sau nu.
Filozoful, când geniu neînțeles, când cerșetor
Ai folosit în roman multe referințe culturale - de la filozofie, la literatură și artă. A fost aceasta o formă de ancorare în fața instabilității exilului?
Filozofia a fost pentru mine o formă de supraviețuire. Și am și o teorie foarte simplă despre de ce a fost așa și nu altfel. Dacă ne permitem sau preferăm să ne cumpărăm o hanță arătoasă, să cinăm sofisticat sau să înghițim pilule (și nu onomatopeice, ci reale), în loc să citim despre toate minunățiile astea și să ne formăm o opinie înainte de a ne arunca cu capul înainte după primul sau ultimul fleac, atunci nu ne mai putem numi intelectuali, ci suntem, fără urmă de dubiu, doar oameni obișnuiți. Filozoful, scriitorul sau artistul (din noi) ocupă un loc secund și poate nici atât pe vasta panoplie a unei realități ce-l portretează când drept savant (dacă nu s-au mituit toate posturile), când geniu neînțeles (dacă nu s-a epuizat toată vlaga cunoașterii) sau cerșetor (dacă mai sunt bani pentru distribuții cu roluri mistice) al unei lumi de dincolo de simțuri și gânduri ce pare a fi aici și parcă nu, acolo și parcă da, eludându-ne buna creștere sau bunul simț. Pentru că prin înstrăinare uită că există ancore, intelectualul ar trebui să se simtă la el acasă (dacă ar avea o casă și nu numai o lume sau un univers întreg de gândit pentru alții și, în cele din urmă, poate și pentru el), instabilitatea ar trebui să-i devină a doua natură, iar referințele - un soi de busolă orientativă a lipsei totale de gravitație.
Muncă de titan și mai nimic în buzunar
Crezi că stilul tău literar este în sine o formă de rezistență la superficialitate și grabă - o invitație la lectură profundă?
La stil se ajunge foarte târziu (sau poate niciodată), după o muncă de titan și mai nimic în buzunar, sub saltea sau la bancă, unde-și face cuib rezistența nejovială a supraviețuirii prin împrumut sau transplant de realități (care mai de care mai năucitoare), ifose sau mai știu eu ce, dar în nici un caz de o cunoaștere imparțială, decentă sau măcar temeinică. Lecturile profunde sunt rare deși nu ar trebui să fie așa într-o societate modernă, al cărei sine este obișnuit să fie măcar curios atunci când nu deține deja o inteligență nativă.
Ce reacții ți-ai dori de la cititorii care trăiesc sau au trăit exilul pe pielea lor?
Să întărim rândurile și nu de mântuială și nici pentru că așa se poartă sau se întâmplă să avem chef și, bineînțeles, nici pentru că așa trebuie.
La stil se ajunge foarte târziu (sau poate niciodată), după o muncă de titan și mai nimic în buzunar, sub saltea sau la bancă, unde-și face cuib rezistența nejovială a supraviețuirii prin împrumut sau transplant de realități
