Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
50 de ani am așteptat americanii. 50 de ani românii visau să ajungă în America. Mulți vor asta și în ziua de azi. Pentru o viață mai bună, pentru bunăstare, pentru viitorul copiilor. În acest context pare exotic pentru noi ca un american să se stabilească de ani buni în țara noastră. Și nu este un om de afaceri care vrea să se îmbogățească aici. Nu. Shaun Williams a venit în România din alte motive: culturale. Studiază folclorul românesc pentru teza de doctorat și pentru că îi place atât de mult aici, de doi ani s-a stabilit la București, stă vizavi de Obor, a învățat foarte bine românește și nu intenționează să se întoarcă în SUA.
Reporter: Cum se face ca un american să se stabilească în România?
Shaun Williams: Am venit în România pentru a studia muzica tradițională. Sunt bursier Fulbright, îmi pregătesc doctoratul în muzică est-europeană. Am călătorit și studiat muzica din Ucraina, din Serbia, din Republica Moldova, din Bulgaria, din România... Când am venit aici, nu cunoșteam mare lucru despre muzica românească. În 2004 am început să studiez acordeonul și m-a interesat foarte mult rolul acordeonului în muzică. Mă fascinează acest instrument. Și, studiind acordeonul, am descoperit muzica veche lăutărească, din anii 20-30... am găsit discuri vechi Electrecord. Extraordinare! Iar acordeonul are un rol foarte important. Cel mai bine se vede asta la muzica lăutărească. Care-mi place tare mult.
Ți-a luat mult timp să prinzi nuanțele muzicii românești tradiționale? Fie că e folclor, fie că este muzică lăutărească.
S.W.: Tot timpul învăț. Tot timpul descopăr câte ceva și îmi place tot mai mult. Descopăr tot timpul diferențele de stiluri din zone ale României. Diferențe chiar în cadrul aceleiași zone. Și, cum spuneam, îmi place tot mai mult treaba asta. Este foarte frumos când descoperi lucruri minunate, mai ales când vii într-o cultură în care nu te-ai născut.
Citește pe Antena3.ro
Când ai luat prima oară contact cu muzica noastră?
S.W.: Eu am avut noroc. În anul 2000 am luat prima oară contact. Spun că am avut noroc pentru că atunci studiam la Facultatea de Arte a Universității din Michigan, iar acolo este un post de radio al campusului care avea o fonotecă extraordinară. Acolo am găsit discuri și casete vechi Electrecord și Balkanton din Bulgaria. Am început să fac voluntariat acolo la radio, cu programe legate de muzica din Europa de Est. Așa am descoperit lucruri foarte interesante, cum ar fi Fanfara „Ciocârlia” sau Taraful Haiducilor, Taraful din Clejani. Fanfara „Ciocârlia” a avut chiar spectacol la noi la facultate, în Michigan. Apoi am căutat și mai mult, am ascultat și mai atent armoniile și nuanțele. Am prelucrat chiar digital anumite piese pentru a le face mai rare la ritm, să pot descoase mai ușor nuanțe și note care la viteza normală nu le prea auzi dacă nu ești obișnuit. Am scos pe note. Așa am făcut diferența dintre armoniile acordeonului, pentru că asta m-a interesat în primul rând. Am observat diferențele dintre cum se cântă la acordeon în Serbia, în Bulgaria, în folclorul românesc și, mai ales, în muzica lăutărească românească. Acum pot să recunosc, de exemplu stiluri din anii 20, 30, 40...
Studiezi în continuare. Pe lângă lucrarea de doctorat, mai și cânți. Tot piese românești.
S.W.: Da, se spune în America, „Work in Progress”. Studiez și ascult tot timpul. Îmi place foarte mult. De asta în 2012 am ales să studiez la Facultatea de Etnomuzicologie la Universitatea din Indiana. Cu cântatul, totul a pornit dintr-o joacă. Am făcut într-o seară un fel de „jam session” într-o cafenea. Și a plăcut, așa că am mai fost invitați și în alte locuri. Am început să repetăm. Dar nu pentru bani. O facem din plăcere, pentru că ne place muzica asta.
„Am un model de acordeon cu care a cântat și Fărâmiță Lambru”
Ți-am urmărit recitalul pe care l-ai susținut cu Corina Sîrghi. Piese ale Mariei Tănase. Te întreb cum percepi tu, ca nativ ame rican, nuanțele din cântecele românești. Cuvinte ca „dor”, „jale”, de exemplu.
S.W.: Da, le-am observat, și, desigur, nu înțeleg chiar tot. De asta nu cânt și cu vocea. O am colegă pe Corina Sîrghi, care nu este cântăreață profesionistă, dar are o voce minunată. Eu o acompaniez la acordeon. Când o să înțeleg toate arhaismele și regionalismele, cine știe, poate o să încerc și cu vocea. Dar îmi place acordeonul și îmi place și țambalul. Studiez și țambalul. Îmi place mult și țambalul.
Acordeonul pe care-l ai este vechi, pare o piesă de muzeu.
S.W.: Da, m-am bucurat că am reușit să cumpăr acest instrument. L-am cumpărat de aici, din România. Este făcut în 1938, dar sună excepțional de bine. Este modelul favorit pe care a cântat și Marcel Budală, marele acordeonist român, dar și Fărâmiță Lambru. Pe care îl ascult și-l studiez foarte mult. Asta caut și eu cu Corina, să promovăm piese vechi cu sonoritatea acelor vremuri. Acordeonul acesta sună ca pe vremuri. De exemplu, bașii de la acordeon, care au o rezonanță unică, în ziua de azi sunt tot mai puțin folosiți. Fie că este complicat să montezi un micro fon, fie că acum se folosesc mult orga, vioara electrică, sintetizatoarele... Acordeonul are însă farmecul lui, iar sunetul lui autentic este unic. Dar este un instrument greu. Trebuie să studiezi mult.
Studiezi și țambalul.
S.W.: Din 2007, când l-am cunoscut pe Nicolae Feraru, muzician român care s-a refugiat în America în 1988.
La țambal ai învățat să cânți în America? Acolo este un instrument exotic.
S.W.: Foarte exotic! Față de alte instrumente. Dar să știți că există foarte multe formații sau ansambluri care s-au orientat către muzica din estul Europei, și care folosesc foarte mult aceste instrumente „exotice”, ca să le zic așa. Am cunoscut mai multe astfel de formații care folosesc și țambalul, și acordeonul, și buhaiul, și taragotul. Care formații, atenție, nu sunt for mate din etnici români sau bul gari, sau sârbi, sau ucraineni. Nu! Sunt americani care au descoperit această muzică de departe, cărora le place și o cântă cu plăcere. Este posibil ca printre ei să fie și români sau sârbi care au fugit în America, sau descendenți ai unora care au venit din Europa de Est, nostalgici după meleagurile strămoșilor. Dar marea majoritate sunt americani.
...Americani care cântă doine, dansează hore...
S.W.: Din păcate, românii nu știu, dar muzica românească este apreciată în America. Este adevărat că nu vezi toată ziua la televizor, dar în cercuri mici este foarte apreciată. De către americani. Profesorii mei de la Universitate mi-au spus că în perioada Hippie foarte mulți studenți s-au orientat spre „departe”, cum se spune. Așa au ajuns să descopere cultura est-europeană, cea indiană, cea asiatică, cea arabă. Culturi interesante, pe care le-au și studiat la fața locului. Au colindat lumea pentru a descoperi și alte lucruri interesante. Nu ar fi făcut-o dacă nu le plăcea. S-a creat atunci o modă: „Dans internațional”, cu dansuri din toată lumea. Așa au pătruns și muzica românească, și dansul românesc. Din păcate, în România se vorbește puțin despre asta. Românii nu cunosc treaba asta.
Când te mai duci acasă, în SUA, le cânți?
S.W.: N-am mai fost acasă de anul trecut. Câteva zile de Crăciun. Atât. Nici nu am planuri să merg acasă. Pentru mine aici este acasă. Tot încerc să-mi aduc familia aici. Chiar și pe bunica mea, care are origini în Ardeal. E născută în SUA, dar strămoșii ei au origini aici. Probabil este ceva de ardelean în gena mea de m-am obișnuit așa repede și îmi și place. Doar că mama mea și bunica mea, care, iată, au rădăcini în Transilvania și nu au fost niciodată aici, și vreau să le aduc. Dar în America nu mă voi întoarce curând. Poate voi merge când îmi voi preda lucrarea de doctorat. Dar intenționez ca după ce termin treaba mea cu etnografia să-mi găsesc aici un job bun.
„Iubesc Piața Obor! Are un pitoresc unic în lume”
Îți place așa mult România?
S.W.: Da. Mă simt bine aici. Am prieteni, îmi place viața de aici. În America, prietenii s-au risipit peste tot. Fie pentru joburi, fie la studii, ca și mine. Aici, însă, am toți prietenii aproape. Și ne distrăm cum eu nu aș face-o în America. În doar doi ani mi-am făcut o mulțime de prieteni aici și ne distrăm minunat. În România viața se trăiește altfel și asta îmi place. Cunosc mulți români care s-au dus în plimbare sau au stat o vreme în America și mi s-au plâns că nu s-au distrat ca în țară. Am cunoscut și români, din Chicago, de exemplu, unde este o mare comunitate românească, și care mi-au spus așa: „Degeaba avem bani, 2-3 joburi bune, dacă nu avem timp să ne întâlnim și să ne distrăm așa cum o făceam acasă”. Eu asta am descoperit aici. Trăiesc altfel și îmi place viața asta. Nu sunt un om bogat. Am doar susținerea bursei Fulbright, deci nu-mi permit vacanțe sau lucruri scumpe. Am fost o dată la mare în Bulgaria. Am călătorit însă mult pentru studiu. Și proiectele mele muzicale sunt nepatrimoniale. Cântăm de plăcere. Fără nicio recompensă. Ne simțim bine, ne distrăm, iar dacă celor care ne ascultă le și place, atunci sunt și mai bucuros.
Ce-ți place cel mai mult la România, dincolo de muzică, de folclor?
S.W.: Piața Obor. Mă fascinează. Terasa cu mici pe carton, cu berea în pahar de plastic... Sunt fascinat pur și simplu. Privesc oamenii care stau la masă, comunică, și chiar dacă nu sunt niște oameni bogați, sunt fericiți. Îmi place muzica populară care se aude în difuzoare, îmi place atmosfera. Când mai vin prieteni sau cunoștințe din America, nu-i duc în Centrul Istoric sau la mall-uri. Îi aduc aici, în Piața Obor, la terasa cu mici și bere, și, credeți-mă, le place și lor. Le sunt ghid, le arăt, le explic. Da! Cel mai mult îmi place Piața Obor. Puțeți scrie asta cu litere mari.
Călătorești prin România?
S.W.: Merg foarte des în Maramureș. Acolo fac cercetarea mea științifică cu Elvis Rromano, care este un activist, muzicant și profesor în Șomcuța Mare. El este una dintre figurile principale în teza mea de doctorat.
„N-am venit în România să devin artist”
Cum te-ai apucat să și cânți muzică românească?
S.W.: Nu a fost deloc intenția mea să fac asta. Eu, când am venit aici, am venit doar în scop științific. Nu mi-am adus instrumente, am venit doar cu documente și cărți. Dar m-am apropiat foarte mult de muzica tradițională românească și, ușor-ușor, din joacă sau din curiozitate, ne-am apucat să și cântăm. A plăcut celor care ne-au auzit și ne-am zis să continuăm, ca pe o distracție, și dacă distrăm și pe alții... cu atât mai bine. Dar scopul meu este popularizarea muzicii tradiționale așa cum se cânta ea la origini. Desigur, există modernismul, au evoluat și instrumentele, dar vreau să păstrăm și ceva din autenticitatea acelor cântece.
Ai două proiecte muzicale
S.W.: Putem să le spunem și proiecte, deși este prea mult spus. Însă au prins. A plăcut ce facem. Unul este cel cu profesorul Elvis Rromano și cu Stelian Frunză, un lăutar din Buzău, în care cânt la țambal, și se numește „Rock ’n’ Rrom”, iar al doilea este cel în care eu cânt la acordeon, cu Corina Sîrghi la voce și încă câțiva prieteni, în care cântăm muzică tradițională românească.
„Rock ’n’ Rrom”? Adică muzică lăutărească rock?
S.W.: Cam așa. Am cântat, în joacă, o sârbă în stil rock. A ieșit foarte interesant și ne-am zis că trebuie să continuăm.
