Jucând căluşarii cu Nicolas Simion. “Cineva acolo sus are grijă de tine dacă tu crezi în ceea ce faci şi ai ceva de spus”.

J.N.: Cum sunteţi văzut în Germania?

Ca orice străin care locuieşte în străinătate, nu vorbesc numai de Germania. Sunt văzut ca orice artist - muzician care trăieşte în exil. Te integrezi cât poţi de bine în scena respectivă, în cultura respectivă, însă nu eşti de-al lor, oriunde ai fi. Dar şi la noi contează că nu eşti de-al nostru, dacă am avea nişte muzicieni care şi-ar desfăşura activitatea în România, de exemplu …

J.N.: Este vorba despre o împuţinare a şanselor pentru străini?

N. S. : Te acceptă, te respectă pentru că e civilizat neamţul, însă mi-am dat seama după vreo 20 de ani de stat prin străinătate că nu avem aceeaşi şansă, aceleaşi posibilităţi. Trebuie să trăieşti printre ei, să faci şcoala cu ei…

JN: Ca străin eşti considerat un om de categoria a doua?

N.S.:Nu neapărat, deşi de multe ori se uită la tine de unde vii şi cine eşti…Oricât de talentat ar fi românul nu prea are şanse în Germania…Nu ajunge doar să fii talentat. E un lucru special. Trebuie să fii şi muncitor, să ai şi viziunea aceasta de a te putea vinde. Nu e suficient să produci ceva, trebuie să ai nişte oameni care să te susţină.

J.N.: Cum vă percep nemţii ca artist?

N.S.: Ei mă apreciază. Stau acolo de vreo câţiva ani, am făcut multe CD-uri , concerte, turnee. Sunt o persoană “exotică” pentru că nu au mulţi din Europa de est şi atunci eu prin muzica pe care o fac le ofer ceva original. Ceea ce ei nu prea pot să facă. Neamţul are o cu totul altă viziune. La ei e respectat jazzul, au numeroase case de discuri,  festivaluri, agenţii.…există un public fidel.

J.N.: Ce ştiu ei despre România?

N.S.: Mulţi nu ştiu mare lucru despre România. Cel care se uită la tv ştie ce se printează în general în mass-media: hoţiile, furtul, ţigăniile şi ceea ce se întâmplă la nivel politic, cu circul ăsta fără sfârşit, asta se vede. Că mai vin alţii şi vizitează românii, unii îşi schimbă părerea dar alţii şi-o înrăutăţesc. Însă există europeni care ştiu foarte bine că România nu e numai ţigănie, ci există şi cultură…

J.N: Sunteţi singurul român care aţi fost invitat la London Jazz Festival?

N.S.: E adevărat că puţini români ajung la London Jazz Festival şi alte mari manifestări asemănătoare. Sau la cluburi, ori în străinbtate pentru că nu sunt cunoscuţi. Şi nu sunt suficient de susţinuţi şi promovaţi. N-au discuri în străinătate, apar foarte rar. N-au şansa să cânte cu oameni buni şi atunci e greu de pătruns. E prea puţină publicitate.

JN: Jazzmeni români de valoare?

Îl avem pe Ţunţu, un ieşean, pianist de mare talent. Ion Baciu jr. care trăieşte în Suedia de nişte ani şi e puţin cam retras pentru că nu s-a putut integra în scena din Suedia. A cântat la câteva festivaluri, a cântat cu muzicieni buni, a făcut imprimări. Apoi mai e Aura Urziceanu, Goldiş, dintre cei care au plecat, Decebal Bădilă a făcut nişte lucruri frumoase în Germania, se descurcă  foarte bine ca contrabasist. Mândrilă a fost un mare artist, dar a murit în ‘91-92.

JN: De ce nu reuşesc mai mulţi români să se afirme în străinătate?

N.S.: Nu reuşesc pentru că nu au promovare şi nu au ştiut să rămână pe o direcţie. Noi facem mai mult din plăcere…Cheia succesului: munca, perseverenţa. Să crezi într-o idee şi să ai răbdare…

Locuiesc într-o garsonieră în Koln şi îmi ajunge!

JN: Faceţi un scurt parcurs în cariera dvs?
 
N.S.: Am început în clasa a V-a cu clarinetul şi pianul la Şcoala de muzică. Şi jazzul l-am descoperit pe la 19-20 de ani. Mi-am dat seama că e o muzică care îmi place prin care mă pot exprima direct…
Dacă e nevoie aş putea cânta şi altceva dar m-aş simţi ca şi cum ai renunţa la un vis în care crezi. Viaţa te duce automat într-o parte sau alta. Există un echilibru şi nişte legi nescrise, când lucrurile se întâmplă natural, de la sine. Numai a vrea nu e sufficient, trebuie să şi poţi. Nu provin dintr-o familie de muzicieni.  Era în sat la Dumbrăviţa o formaţie de lăutari care cântau la nunţI, aniversări, ascultam cu mare plăcere şi eram fascinat. Aşa am ajuns la şcoala de muzică şi de acolo la Conservator, la Bucureşti. După care mi-am dat seama că mai bine mă concentrez pe muzica de jazz şi rămân în această direcţie. Am dat puţin cu nasul prin muzica clasică, am luat lecţii de compoziţie câţiva ani, de dirijat, şi atunci mi-am dat seama că muzica de jazz e mult mai serioasă decât alte genuri. Mulţi au impresia că improvizaţia e, aşa, o chestie întâmplătoare. Oricine poate să facă orice, ceea ce nu e adevărat. Eu am intrat pe un drum şi am stat pe drumul ăsta de la 11 ani. Şi îl continui. Talentul e important, dar nu e totul, cu cât eşti mai talentat cu atât pericolul e mai mare. Că faci lucrurile cu uşurinţă şi nu mai ai voinţa, tenacitate, toate lucrurile sunt simple, dar cum dai de greutăţi ai tendinţa să te opreşti. Avem talente extraordinare, care improvizează extraodinar, chiar la Iaşi. De exemplu Ion Leonte. Cântă cu trompeta şi cu saxofonul, săracul de el trebuie să cânte la nunţi şi botezuri şi la paranghelii ca să-şi câştige existenţa când el putea să-şi facă o carieră extraordinară internaţională la talentul lui. Din păcate, n-a făcut o şcoală de muzică, nu ştie note. Nu citeşte note. Şi n-a ştiut să rămână în scena asta de jazz şi să recupereze. Nu ştiu de ce, fiecare vede viaţa aşa cum consideră el. Poate nu l-a interesat să facă o carieră de jazzmen. Apoi Huideş este un alt talent pierdut al Iaşiului. Trompetist care este la Filarmonica din Ploieşti. Foarte talentat. Eram studenţi, eram colegi, l-am auzit la câteva concerte şi am rămas cu gura căscată. Am zis, uite în sfârşit un trompetist român care cântă modern, ca Freddie Hubbard, ca Miles Davis. S-a căsătorit, a făcut copii, nu se putea trăi din jazz pe vremuri, nici acum nu prea se poate trăi aici din muzică. Şi atunci te gândeşti care sunt priorităţile.

“Nu m-a interesat niciodată bogăţia!”

J.N: Apropo, de ce nu se poate trăi din jazz?

N.S.: Ca să trăieşti din jazz trebuie să mergi în străinătate. Artiştii suferă, pentru că fără suferinţă e mai greu să te exprimi. Dacă duci o viaţă foarte normală, foarte uşoară, nu-ţi prea vine să vorbeşti de lucruri care te mişcă. Eu trăiesc modest în Koln. Nu m-a interesat niciodată bogăţia. Nu m-am dus în străinătate să fac bani, să-mi cumpăr maşini, aşa cum văd în România, maşini pe care nemţii sau străinii nu şi le pot permite. Nu mă interesează să-mi fac vilă în Majorca sau la Paris. Locuiesc într-o garsonieră în Koln. Îmi ajunge, nu-mi trebuie mai mult. M-a interesat să mă ocup de muzică . Am o maşină în România, una în străinătate, dar ce-i maşina? E un obiect.
Cineva acolo sus are grijă de tine dacă tu crezi în ceea ce faci şi ai ceva de spus. Şi ca să continui firul legat de carieră. Am ajuns la Bucureşti la Conservator şi după aceea am rămas liber profesionist din ‘83 până-n ‘88, când am plecat în străinătate. Am cântat cu Mircea Tiberian, aveam o formaţie pe care eu am pus-o pe picior “Opus 4”. Din ‘84 am cântat si cu Mândrilă. În ultimii doi ani ai săi am cântat cu el. De la el am învăţat foarte multe lucruri. Era un fel de laborator, de atelier. Am studiat câţiva ani, m-am pus la punct cu repertoriul jazzului. Apropo de mari jazzmeni: mi-am amintit de Jancsi Korosi, care e în vârstă şi a suferit săracul în ultima perioadă. A suportat o operaţie la colon, a stat în spital, n-a avut asigurări medicale din cauză că are cetăţenie americană şi nu mai are cetăţenie română. Şi un concurs de împrejurări foarte neplăcut a făcut ca el să trebuiască să-şi plătească spitalul. Câteva săptămâni de spital, cu tot ce ţine, intervenţia chirurgicală, medicamentele. El primeşte pensie din străinătate dar este neîndestulător. Am programat mai multe concerte de binefacere ca să-l ajutăm.

J.N. Artiştii nu sunt suficient protejaţi în România?

N.S. : Muzica e ca şi viaţa, într-o continuă schimbare. Din păcate la noi nu există aşa un respect pentru ei. Ne lipseşte şi o infrastructură. Nu numai muzicienii de jazz sunt în pericolul acesta, ci şi scriitorii, pictorii, chiar şi sportivii. Toţi cei care la un moment dat au însemnat ceva pentru Romania de multe ori sunt daţi uitării.

J.N. Ajung românii să cânte pe stradă în străinătate?

N.S.: Nu e o ruşine să cânţi pe stradă! Aş prefera să ştiu că lumea merge şi cântă pe stradă decât să fure. Din păcate în fiecare zi sunt ştiri negative în media în acest sens.

J.N.: A fost greu pentru dvs să ajungeţi cunoscut?

N.S.: În ‘88 am avut o invitaţie la Varşovia. Cu chiu, cu vai, am plecat cu viză de turist. Şi am rămas două-trei săptămâni. Am vrut să ajung în Austria, dar am fost oprit la graniţa, la Bratislava şi am fost trimis la Bucureşti prin Budapesta. Am rămas la Budapesta două luni după care la începutul lui ianuarie 1989 am ajuns la Viena şi am rămas acolo. De atunci am rămas în străinătate, am primit cetăţenie austriacă în ‘95. Nu a fost uşor. Cum m-am descurcat financiar? Am trăit din aer şi din apă şi din soare (râde). Hrana sufletească m-a ajutat. Am avut oameni care m-au ajutat, a fost greu, n-am avut bani. Nici nu ştiam ce vreau să fac, dacă să mă întorc, să mă ţin mai departe de muzică şi am zis: Eu trebuie să-mi ofer o şansă mie însumi. Şi să încerc să fac ce pot.

J.N.: Ce vă lipseşte din România acolo unde locuiţi, în Germania?

N.S.: Îmi lipsesc mai multe lucruri. Consider că la 30 de ani, la vârsta la care am plecat, eşti deja un om format, ai personalitate, ştii ce vrei. Eu am luat o parte din România cu mine, e peste tot pe unde mă aflu, prin muzică. Şi chiar prin mentalitate, gândire, caracterul meu este şi structura mea interioară…Evident că îmi lipsesc familia şi prietenii (oftează - n. red). România are farmecul ei. De aceea trebuie văzută şi partea pozitivă. Partea economică, banii, sunt una, dar văzând lucrurile în mod obiectiv este o ţară frumoasă care are şi părţi bune şi părţi rele.

J.N.: Credeţi în viitorul ei muzical?

N.S.: E greu de spus. Tristeţea este că în ultimii 20 de ani lucrurile au mers destul de neclar, în ceaţă. Şi criza ecomomică mondială i-a afectat foarte mult pe români şi greşelile politicienilor au sărăcit ţara.

J.N.: Ce lux vă permiteţi?

N.S.: Ce înseamnă distracţie? Să te duci la restaurant, să mergi să faci concedii la Miami. La Honolulu şi în Africa? E aiurea, omul poate să se mulţumească şi cu mai puţin şi poate să realizeze mult mai mult. Goana asta după bani este o chestie măruntă. E bine să ai o rezervă, o siguranţă, în caz de boală, pentru doctor şi altele. Dar doar atât. Într-adevăr cu pensia de astăzi n-ajungi să plăteşti nici întreţinerea. Şi ce să facă oamenii? Se chinuiesc. Muzicienii n-o duc pe roze. Trebuie să meargă pe la party-uri, pe la televiziuni, să facă compromisuri. Dar trebuie să arate mai mult interes, să facă ceva. Statul ar putea ajuta cu burse, bani, concerte, emisiuni la radio şi televiziuni.

J.N.: V-aţi propus să-l editaţi pe marele jazzmen român Richard Oschanitsky şi aţi făcut-o.

N.S.: L-am editat pe Oschanitsky pentru că este unul dintre marii noştri muzicieni de jazz. Şi e necunoscut. Acest disc l-am plătit eu din banii mei. Şi nu a fost puţin dar am făcut-o pentru că apreciez muzica lui. Şi am făcut-o pentru memoria lui. I-am promovat muzica pentru că este de calitate.

Prenumele de Nicolae era acelaşi cu al lui Ceauşescu, iar Nicolas are şi o sonoritate grecească

J.N.: De ce v-aţi schimbat numele, Nicolas şi nu Nicolae?

N.S.: Am avut un sentiment neplăcut după nebunia anilor ’90. Şi asta a fost o chestie. Şi pe Ceaupescu îl chema Nicolae. Nicolas e puţin mai sonor, sună mai universal. Îmi place mai mult şi din raţiuni de promovare dacă vrei. Sună mai franţuzeşte, unii cred că sunt grec, alţii că sunt italian. Dar nu contează asta. Nu am vrut neapărat să îmi ascund identitatea românească! Am vrut doar să scap de gândul, de teroarea asta comunistă.

J.N.: Se ştie că aveţi o cultură muzicală deosebită.  

N.S.: Nu o spun eu. Ascult cu mare plăcere orice muzică serioasă, de la clasică până la….Şi am interes în general pentru muzica nouă. Bineînţeles că asta mă influenţează la compoziţie. De altfel tot ce se învârte în jurul nostru, tot ce citeşti, orice experienţă se reflectă în ceea ce faci, în compoziţie. Trebuie să simţi şi să trăieşti ceea ce cânţi.

J.N. : Cum aţi ajuns să valorificaţi filonul popular românesc?

N.S.: Spaţiul muzical românesc are resurse foarte mari numai că trebuiesc folosite mult mai bine. Folosesc în cântecele mele vechi melodii populare. De exemplu un cântec cules de Brăiloiu de la Drăguş prin anii ‘30 ‘40. Am compus şi cântecul omagiu - Hommage a mrs Brăiloiu. Am dedicaţii şi pentru Enescu, Bartok. Am o prelucrare şi după o piesă a lui Marin Chisăr.  Constantin Brăiloiu, marele etnomuzicolog a făcut foarte multe pentru România. Pot să merg să mă inspir să ascult la arhivele româneşti din cântecele lui neştiute. De aici pot ajunge la anumite prelucrări. Am de gând să mă ocup de ideea aceasta. Însă eu nu sunt etnomuzicolog, sunt mai mult instrumentist. Cânt sonate, concerte jazz, free-jazz, jazz simfonic. Împreună cu tinerii muzicieni, în trio, duo, diferite formaţii. Pentru că sunt improvizator, îmi ajunge să ascult o baladă cântată de cineva cu mult suflet ca să pot realiza un cântec.

J.N.: Există şi altfel de muzică românească de success - fanfare, tarafuri!

N.S.: Succesul nu înseamnă şi calitate. Dacă Fanfara Ciocârlia este cunoscută în străinătate nu e neapărat un lucru frumos. Este mai mult o chestie de marketing. Ei vând foarte bine pentru că au un manager foarte bun ce îi ţine ca pe nişte sclavi.
Pe mine nu m-a interesat atât de mult succesul în sine cât m-a interesat să fiu eu mulţumit, să fac o muzică care să mă reprezinte şi care să rămână cumva de referinţă. Apariţii TV importante? Pe ici, pe colo, nu foarte multe, însă contează şi ele pentru carieră, pentru că fără mass-media nu mai e de conceput o carieră…

JN: Proiecte de vis?

N.S.: Să fac la New York un disc cu muzicieni de jazz din prima categorie. De exemplu cu Herbie Hancock. Ideea există, nu am propus încă acest lucru pentru că nu m-am simţit încă pregătit şi e şi o chestie materială. Trebuie să ai nişte sponsori, îţi trebuie nişte bani. Nu mă mai grăbesc, toate lucrurile la timpul lor. Acum 20 de ani mă grăbeam şi mă aşteptam ca lucrurile să meargă...S-ar putea să găsesc un producător şi o să zic…

JN: De ce cu Hancock?

N.S.: Pentru că este unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, muzician genial şi sunt convins că din punct de vedere muzical m-aş înţelege foarte bine cu el. Totul se leagă de muzică, de comunicare. E suficient să-l ascult pe unul cântând 2-3 note şi dacă eu rezonez cu acel om din punct de vedere muzical e ok. Am cunoscut oameni care l-au întâlnit pe marele saxofonist Charlie Parker, care au cântat cu el. Dacă se droga? Da, pentru că fără acele droguri nu putea cânta…Însă era un extraterestru.

JN: Ce satisfacţii vă aduce jazzul?

N.S.: Îmi dă sentimentul că nu trăiesc degeaba, că fac ceva care sper să rămână pentru cultura românească, pentru jazzul românesc. Ideea este să faci ceea ce poţi să faci. Să nu stai cu laurii pe cap şi să zici -mi-am făcut datoria! Trebuie să munceşti în continuare, să fii pe baricade şi să vrei să evoluezi, să te schimbi. Şi acum generaţia tânără duce arta intepretativă mai departe. Sunt mulţi, n-aş putea să dau nume….

JN: Lucrurile care fac cel mai mult rău României astăzi?

N.S.: Imaginea falsă pe care o avem în ochi străinilor, percepţie care provine de la cei care fac prostii în străinătate, de la politicienii care şi ei fac prostii. De la cei care vin în România şi au experienţe neplăcute şi se duc şi din vorbă în vorbă răspândesc această imagine negativă.

JN: Ce s-ar putea face?

N.S.: Să punem o bombă atomică la Parlament (râde - n.red) şi să o luăm de la zero, altfel nu avem nicio şansă. Ne ducem în jos! Dar fiecare vede lucrurile în felul lui. Un om de jazz e creativ, el improvizează 24 din 24. Eu cânt la saxofon tenor, soprano, clarinet bass şi diverse alte instrumente de suflat.

JN: Ce aţi face într-o altă viaţă? 

N.S.: În altă viaţă aş lua-o de la început. Mi-ar fi plăcut să îl întâlnesc pe Charlie Parker. Iar dacă ar fi să plec undeva nu aş renunţa la instrument în primul rând, la cărţi, discuri, albume de artă. Şi ceva hârtie de muzică, ca să compun…Aş compune ceea ce m-ar inspira în acel loc. Aş transpune în note ce aş simţi în locul în care m-aş afla.

JN: Când aţi compus ultima oară?

N.S.: Ultima oară acum vreo zece zile, înainte să plec în turneu. Sunt schiţe, idei pe care le notez şi apoi le dezvolt. Lucrez la o piesă pentru instrumente de suflat pentru un concert cu orchestra radio programată pentru aprilie 2013. Eu o să cânt atunci cu trioul meu.

JN: Ce muzică visaţi?

N.S.: Visez muzica sferelor. Jazzul este o muzică elitistă, pentru un public restrâns, pentru oameni care citesc filosofie, poezie, care sunt interesaţi de cultură la un nivel foarte înalt şi atunci nu poţi să ai un public mare.

JN: Ce-ar trebui să se întâmple pentru ca lucrurile să funcţioneze cum trebuie?

N.S.: Pentru ca lucrurile să meargă ar trebui ca oamenii să-şi schimbe puţin mentalitatea şi felul de a gândi, de a vedea lucrurile, să se ajute între ei ceva mai mult. Să nu se lovească unii pe alţii, să dispară acea - să moară şi capra vecinului. Oamenii nu prea se ajută astăzi, nu colaborează, nu sunt într-o legătură unii cu alţii.

Profil

Nicolas Simion, muzician român plecat în străinătate în anii ’80. După o perioadă în Austria s-a stabilit de peste un deceniu în Germania, la Koln. Compozitor şi interpret, cântă jazz la saxofon, clarinet şi alte instrumente de suflat. În ultimii ani s-a remarcat prin căutări în zonele arhaice ale folclorului românesc. A ales cântece de ascultare şi de joc culese la mijlocul secolului XX de eminentul etnolog Constantin Brăiloiu sau de instrumentişti afirmaţi şi pe plan international în deceniul opt al secolului trecut. Lider al formaţiilor: Nicolas Simion quartet, trio, Nicolas Simion Group, a cântat cu Florian Weber duo, cu Tomasz Stanko, feat Michael Cain, cu Lonnie Plaxico şi alţii. Cu ajutorul fundaţiei Seven Dreams pe carte o patronează a scos mai multe discuri, dar şi DVD-ul “Transilvanian Grooves”. Melodii cu sonorităţi româneşti puse în valoare pe ritmuri de jazz de marele jazzmen: Omul bun şi pomul copt, Haţegana, Cântec de nuntă din Banat, Purtata din Ardeal, Sărind căluşarii, O călătorie la castelul lui Vlad, Jocul bastonului, Doina din Maramureş, Thinking to Bartok. Colind din Ardeal. La aceste piese Nicolas Simion cântă în special la saxofon tenor şi soprano.