E "Răduleasca" şi îi place. E un brand, o spune chiar ea. E Mihaela
Rădulescu SRL. E divă "la cererea clientului". Altfel, şifonierul ei se
împarte în mod egal între "uniforma de divă" şi echipamentele sportive.
Între noul sezon al emisiunii, lansarea celei de-a doua cărţi şi
campania antifumat s-a strecurat ştirea despre divorţ. Paparazzii s-au
mutat pe străduţa strâmtă din faţa casei ei din Ciolpani. Ea îi salută
dimineaţa, în timp ce-şi pune casca şi se urcă pe motor, în blugi şi
bo-canci. Aşa a venit şi la interviu, sâmbătă după-amiază. Ne-a
întâmpinat cu o ironie legată de noul ei statut şi ne-a pus clar în
vedere că nu are de gând să joace rolul părăsitei ca într-o telenovelă.
Filmele de acţiune sunt genul ei. Sau de dragoste.
E "Răduleasca" şi îi place. E un brand, o spune chiar ea. E Mihaela Rădulescu SRL. E divă "la cererea clientului". Altfel, şifonierul ei se împarte în mod egal între "uniforma de divă" şi echipamentele sportive. Între noul sezon al emisiunii, lansarea celei de-a doua cărţi şi campania antifumat s-a strecurat ştirea despre divorţ. Paparazzii s-au mutat pe străduţa strâmtă din faţa casei ei din Ciolpani. Ea îi salută dimineaţa, în timp ce-şi pune casca şi se urcă pe motor, în blugi şi bo-canci. Aşa a venit şi la interviu, sâmbătă după-amiază. Ne-a întâmpinat cu o ironie legată de noul ei statut şi ne-a pus clar în vedere că nu are de gând să joace rolul părăsitei ca într-o telenovelă. Filmele de acţiune sunt genul ei. Sau de dragoste.
Când am întâlnit-o, sâmbătă după-amiază, ne-a întâmpinat cu o ironie legată de ultima ştire marca Mihaela Rădulescu: divorţul. "Ce vreţi, să joc într-o telenovelă? Nu vreau! Vreau să joc într-un film de acţiune. Sau de dragoste." Aceasta avea să fie nota interviului.
- Marius Tucă: Mihaela, ce ai cu noi?
Mihaela Rădulescu: Voiam să-mi vorbeşti despre ploaie. Ştii, e un film celebru lansat acum la Paris care are o secvenţă absolut demenţială în care el ajunge la concluzia că ei doi nu pot vorbi despre nimic pentru că e atâta lume în jur – ei se iubeau foarte tare, dar nu trebuia să se vadă lucru acesta –, şi atunci îi spune foarte senin: "Vorbeşte-mi despre ploaie!". Şi ea începe să-i vorbească despre ploaie, dar într-o expunere atât de banală şi de plictisitoare, încât, de fapt, e foarte erotică şi foarte romantică.
- MT: Vorbeşte-mi despre ploaie!
Noi doi nu ne iubim. Scena era între doi oameni care se iubesc. Vrei şi tu să intri pe lista nenumăraţilor iubiţi cu care sunt cuplată în acest moment?
- MT: Te-ai văzut vreodată prezentatoare meteo?
(râde) Am şi făcut o dată chestia asta, ca probă. Prima probă pe care am dat-o în Pro TV, acum o sută de ani, a fost la meteo.
- MT: Câte grade erau în sufletul tău?
Nu mai ştiu şi nici nu contează. Nu mă uit în urmă foarte tare.
- MT: Te văd că arzi foarte tare, intens, cel puţin în ultimii doi-trei ani: carieră, familie, copil, campanii, reclame. Arzi, arzi, arzi, parcă nu ai ars niciodată aşa.
Poate că acum sunt doar mai vizibile, pentru că sunt mai mulţi ochi pe mine, dar muncesc – asta e o formulă foarte comunistă –, deci fac foarte multe lucruri care îmi plac, am intrat în nişte sisteme din care mi-e foarte greu să mai ies, cum e, să-i spunem, sistemul umanitar, pentru că dacă ai început să dai o mână de ajutor, e greu să mai spui nu după aceea. Practic funcţionez mult şi din inerţie, nu doar din convingeri. E o inerţie bună, pe care o folosesc şi în favoarea mea. Fac televiziune pentru că asta ştiu să fac cel mai bine până acum, cel puţin profesional vorbind. În familie mă străduiesc şi eu cât pot, dar uite că sunt lucruri care îmi ies şi lucruri care nu-mi ies. În rest, îmi fac foarte multe damblale – să le spunem aşa pasiunilor mele –, asta am făcut dintotdeauna, acum mai mult ca niciodată, pentru că am mai mult timp pentru ele: sar cu paraşuta, mă dau cu motocicletele, mă duc la motocros, la antrenamente...
- MT: Am văzut, ai venit cu o cască...
Nu, am venit cu o motocicletă, casca nu puteam să o las afară, că mi-o fură careva!
- MT: Ca să înţelegem mai bine ce se întâmplă cu tine, care a fost gândul cu care ai plecat de acasă să vii să cucereşti lumea?
A, vorbim de plecarea aceea de acasă... Acum probabil voi avea o formulă mult mai deşteaptă decât atunci, pentru că atunci nu gândeam decât că vreau să ies din oraşul mic şi strâmt numit Piatra-Neamţ şi să vin la Bucureşti. Dintr-o plictiseală maximă şi din senzaţia – destul de matură la vârsta aceea – că n-o să mi se întâmple nimic bun la Piatra-Neamţ. Cred că o formulez mult prea inteligent, atunci am vrut să plec pur şi simplu.
- MT: Ţi se părea un loc mult prea strâmt pentru tine!
Îmi place să cred despre mine că am plecat să cuceresc lumea şi că, iată, am fost acest Don Quijote – că tot e personajul meu preferat – şi că am reuşit să cuceresc câte ceva.
- MT: De ce Don Quijote? De ce nu Cenuşăreasa? Sau Albă-ca-Zăpada?
Nu-mi place povestea. Mi se pare o perversă nenorocită care s-a prefăcut că a murit, când ea n-avea nici pe naiba – asta să nu spuneţi copiilor! Iar Cenuşăreasa nu e tocmai genul meu, în sensul că eu nu aş fi aşteptat atâta să vină cineva să-mi pună pantoful, ci m-aş fi dus frumos şi m-aş fi prezentat: "Domnu’ prinţ, pantoful e al meu! Doreşti ceva de la mine?". Nu-mi place să stau şi să aştept să mi se întâmple, îmi place să provoc lucrurile.
- MT: Îţi place să cucereşti sau să fii cucerită?
Nu am reguli. Nu suport generalizările. Poate să mi se întâmple o dată aşa, o dată invers.
- MT: Când ai fost ultima dată cucerită? Şi de ce? Şi de cine?
Mă feresc de formulări clasice de mamă – "De copilul meu care îmi zâmbeşte" –, deşi, clar, tot ce aş putea să îţi spun acum foarte frumos despre mine şi foarte coerent – pentru că sunt foarte multe incerte în viaţa mea în acest moment – e legat de copil. Care mă cucereşte în fiecare zi cu lucruri absolut banale, dar minunate. Despre alte cuceriri? Am fost cucerită de bărbaţi, de pasiuni – mă refer la acelea de timp liber – de un film grozav...
- MT: Ţi se pare că aloci atât timpului liber şi tu, de fapt, nu ai deloc timp liber.
E o tâmpenie asta! Când aud de oameni care nu au timp liber, mi se pare că sunt atât de prost organizaţi şi-şi manageriază viaţa atât de rău... Eu am timp pentru tot ce vreau eu să fac. Nu am timp de pierdut. Uite, nu ies la restaurant decât o dată, de două ori pe an. Nu suport statul în cârciumă, nu am prietene cu care ies la cafea, nu suport statul prin cafenele, nu mă vezi niciodată la un eveniment monden – şi asta de zece ani, de când sunt persoană publică – pentru că nu-mi place. Mă duc la astfel de evenimente doar dacă am treabă: prezint, dau un premiu sau iau un premiu. Am venit la restaurant acum să mă întâlnesc cu tine şi cu o prietenă de-a mea cu treabă, eu neavând birou. Am renunţat la el pentru că nu-mi plăcea să petrec ore într-un loc inutil, când s-au inventat BlackBerry-ul şi alte instrumente.
"Aş fi dat o petrecere de divorţ"
- MT: Ultima dată când am vorbit cu tine la telefon erai la Cap d’Antibes.
Da, acolo-mi făceam vacanţa, cu familia.
- MT: Nu era nimic care să anunţe că viaţa ta...
Ba da. Dar noi avem o relaţie foarte înţeleaptă, matură, în care, indiferent ce se întâmplă în vieţile noastre, măcar de două ori pe an vom avea o vacanţă cu familia. Copilul are dreptul la acest lucru. Iar acea vacanţă era din această serie, era prima noastră vacanţă în formula asta.
- MT: Ţi-a fost greu să anunţi?
Nu. A fost o întâmplare că s-a aflat. Pentru noi e o veste de demult, ca să spun aşa. Noi nu am vrut să anunţăm, aşteptând să vină de la sine la un moment dat. Cineva probabil că a pus cap la cap nişte lucruri şi au început întrebările. Au început când eu mă aflam la Paris, la raliu, în maşină cu Sebastien Loeb, campionul mondial. Şi pentru că nu am răspuns o zi întreagă la telefon, când am ajuns, după raliu, la hotel şi am văzut 120 de mesaje de la tot felul de oameni din presă care mă întrebau dacă e adevărat că divorţez, după care treceau la "A, nu vrei să ne răspunzi, lasă că scriem ce vrem noi!", mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva, mi-am sunat soţul, care între timp luase decizia să dea totuşi o declaraţie, deoarece l-au înnebunit de cap, şi asta a fost tot. Nu a fost ceva premeditat.
- OS: Spuneai că e o veste de demult. Cât e de veche?
Are câteva luni. Dar nu am vrut să se ştie şi am făcut tot ce e omeneşte posibil ca un copil de patru ani să fie cât mai puţin afectat, să audă cât mai puţin despre asta.
- MT: În ce măsură îţi afectează statutul de persoană publică divorţul acesta?
Nu ştiu. Nu vreau să anticipez, să mă gândesc, nu vreau să-mi pun problema impactului social. Unica problemă a vieţii mele e ce simte copilul meu. Poate de asta e şi neverosimul pentru paparazzii care stau după noi, pentru că eu încă mai ies cu soţul meu, încă mai împărţim aceeaşi casă sau încă ne mai ducem împreună să ne luăm copilul. Probabil că pentru unii e de neînţeles ca nişte oameni divortaţi să aibă totuşi o relaţie civilizată. Ce crede lumea? Am trecut deja de mulţi ani peste etapa asta ca să mă mai intereseze. Ca profesionist de televiziune mă interesează însă ce zice publicul meu, mă interesează să nu-l dezamăgesc. Dar nici nu pot să-mi coordonez viaţa, să nu divorţez şi să nu mă mărit sau să mă mărit în raport cu felul în care vede asta publicul meu.
- MT: Deja te gândeşti să te măriţi? Lasă-ne puţin să ne obişnuim cu ideea că ai divorţat!
Dar dacă vine mâine, să îi zic nu?
MR: (râde)
Sigur că nu e o plăcere, nu e o veste bună, sigur că nu dai o petrecere de bucurie că ai divorţat! Deşi nu e departe de felul meu de a privi lucrurile şi i-am şi spus soţului la un moment dat că aş fi dat o petrecere să anunţăm, să creadă toată lumea că ne mai căsătorim o dată sau că sărbătorim ceva, şi noi să le spunem că divorţăm. Ne reprezenta mult mai bine. Pot să-ţi spun despre mine că nu ştiu să cad pradă depresiilor. Mă feresc de ele ca de dracu, pentru că e posibil să mi se întâmple dacă stau mult să mă gândesc! Şi atunci prefer să am o mie de ocupaţii care să mă facă să merg înainte fără să mă uit înapoi. Nu văd ce aş face bun dacă mi-aş tăia şi împleti venele. Fac mult mai multe lucruri aşa. Muncesc, mă trezesc dimineaţa, duc copilul, viaţa mea e mult mai plină aşa, am mai puţin timp pentru mine. Pentru mine însemnând eu cu mine. Nu ştiu dacă e bravadă. E autoapărare.
- OS: Şi-ţi umpli viaţa cât mai mult ca să nu aluneci spre suferinţa pe care nu o vrei?
Ştii de ce? Pentru că am văzut foarte multe femei în situaţia asta şi nu-mi place deloc ce am văzut! Nu vreau să fiu ca ele! Vreau să fiu ca mine. Sunt paranoică puţin în ceea ce mă priveşte, în sensul că am foarte multă încredere în mine. Nu mi se pare nici că-s bătrână, nici că-s urâtă... Nu mă văd într-o depresie totală, că am pierdut o familie... chiar şi cu un copil la mijloc. Mă văd construind de aici ceva. Orice! Deşi poate e o dramă, poate copilul meu va avea de suferit. Încerc să-l protejez, dar cred că-l protejez mai bine dacă eu sunt bine. Dacă aş fi o mamă în depresie, copilul nu ar avea nimic bun de câştigat. Mă condamnă mulţi că sunt veselă. Dar ce să fac, să joc într-o telenovelă? Nu vreau! Vreau să joc într-un film de acţiune! Sau de dragoste...
"Sunt Răduleasca, sunt un brand"
- MT: Când ai simţit prima dată că eşti vedetă?
Când am făcut primele audienţe-record. Acela e momentul când te bagă toată lumea în seamă.
- MT: Statutul de vedetă ţine de audienţă?
Da. Dacă mai aud un singur om de televiziune că nu vrea să fie vedetă, iartă-mă, l-aş călca în picioare. Ori e mediocru, ori e tâmpit, n-a înţeles nimic din meseria asta! Trebuie să fii vedetă dacă vrei să fii om de televiziune. Atenţie însă cum traducem fiecare cuvântul: unul şi-o ia în cap şi nu mai cunoaşte pe nimeni, altul e vedetă pentru că îl cunoaşte lumea. Nu sunt ipocrită să zic "Mie nu-mi spuneţi vedetă, spuneţi-mi persoană publică!".
- MT: Când ai făcut pasul de la vedetă la divă?
Eu nu l-am făcut, e încă o etichetă pe care ţi-o pune presa când se referă la tine ca şi Răduleasca.
- MT: Ce etichetă te enervează cel mai tare?
Nici una. Sunt persoană publică, sunt la ghişeul public la cheremul tuturor. Pot să mă numească oricum. Sigur, ideal ar fi să păstreze nişte limite de bun simţ. Practic, însă, toţi suntem supuşi admiraţiei sau oprobriului. Nu pot să mă supăr pe vânt că-mi încâlceşte părul, cum să mă supăr pe ziarişti?
- MT: Dar eticheta care îţi place?
Răduleasca. Sunt un brand! (Râde)
- MT: Ce vrei să scrie pe cartea ta de vizită?
Nu am. Tocmai, nu am aflat ce aş vrea să scrie pe ele. Să nu scrie nimic, doar numele.
- OS: Acesta este şi motivul pentru care firma ta se numeşte Mihaela Rădulescu SRL?
Da, eu sunt Mihaela Rădulescu SRL, eu sunt Răduleasca, sunt o fiinţă, o femeie...
- MT: Mihaela Rădulescu SA cum îţi sună?
La fel. Sunt şi o instituţie, dacă vrei. Plătesc taxe la stat...
Sunt! La cerere! Când mi se cere să fiu master of ceremony la un eveniment şi mi se trece în contract să vin cu o rochie roşie, decoltată. Practic sunt divă la cerere, la cererea clientului. La fel şi la televizor: nu pot să mă duc cu geaca de motor, blugi şi bocanci. Pentru că oamenii vor să fii ca ei, dar nu foarte tare. Vor să facă diferenţa.
- MT: Câte dive sunt în România?
Câte se cred ele!
Multe. Toate. Toate câte apar la televizor se cred dive.
- MT: Câte pe cap de locuitor?
E o aglomeraţie cam mare. Ar trebui să fim mai puţine. În meseria asta, toată lumea crede că e simplu să ajungi să fii divă, vedetă: ce e greu să ţii un microfon, să ai o rochiţă şi nişte farduri şi să faci televiziune? Întreabă-le tu pe fetele alea despre puţinii termeni de televiziune cu care ar trebui să opereze măcar, de jurnalism, de informaţie, numele oamenilor din echipa cu care lucrează. O să vezi că nu ştiu ce fac acolo, nu ştiu despre meseria lor nimic, nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea faţă de public – ce scoţi pe gură, ce pui pe ecran, ce material transmiţi...
- MT: Cu cine eşti în concurenţă?
Cu mine. De când mă ştiu. Nu vreau să fiu mai bună decât altul, ci mai bună decât mine. Să văd cât de bună pot fi eu. A, sigur, din exterior sunt în concurenţă cu toţi cei care au emisiune pe spaţiul meu, cu toţi cei care vând coperţi ca şi mine, scriu cărţi...
- MT: De ce nu ai ales calea cealaltă, în care să apari foarte-foarte puţin?
Nu mai am încotro, Marius.
Mi-ar fi plăcut altceva: să fi făcut lucrurile mai profesionist, cum abia de acum încolo va face carieră o femeie în televiziune. Să am un agent, un serviciu bun de PR, mi-ar fi plăcut să ascult de alţii...
- MT: Practic, pe toate le faci tu.
Le-am descoperit greşind.
- MT: Nu ai nici un sfătuitor?
Nu prea am avut cu cine, decât foarte rar, pentru că, ştii, e ca la fotbal, toată lumea se pricepe să dea sfaturi. L-am avut ani de zile pe Elan, căruia i-am acordat o maximă încredere măcar din perspectiva faptului că e un foarte bun om de afaceri şi e deştept. În general, îmi place să cred că mi-am ales bărbaţii după nişte calităţi. Aveau şi defecte, sigur, dar mi-a plăcut să trăiesc cu calităţile lor. Elan are o minte mult mai analitică decât a mea şi vede lucrurile mult mai aşezat decât aşa boem ca mine. L-am ascultat în multe privinţe şi bine am făcut!
- MT: De ce ţi-ai mărit sânii?
Nu pot să-ţi răspund despre ceva ce nu e un bun public. Nu mi-am pus sânii pe tarabă, nu am apărut în nici un Playboy. Eu nu te întreb ce ai în pantaloni. E o întrebare intimă.
- OS: Dar îţi reproşezi că ai spus la un moment dat prea mult despre viaţa ta?
Sunt de o nesimţire maximă: nu-mi reproşez nimic! Sunt paranoică în ceea ce mă priveşte: sunt frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă. Nu am probleme de astea cu mine, pentru că ar însemna să mă subestimez.
- OS: Asta înseamnă că tu nu greşeşti?
Ba greşesc, dar nu mă ocup cu regretatul. Învăţ, îmi spun să nu mai fac, dar nu trebuie să şi subliniez în public. Gândeşte-te că m-am construit singură în meseria asta, câte greşeli am făcut!
- MT: Te-ai bazat pe instinct?
Normal, sunt femeie! O femeie care nu se bazează pe intuiţie e proastă, nu înţelege ce capital extraordinar e intuiţia feminină.
- MT: Unde te simţi mai bine: la Ciolpani sau pe Coasta de Azur?
Nu are nici o legătură locul. La mine e o poveste despre oameni asta. Eu mă simt bine dacă lângă mine e un om cu care mă simt bine.
- MT: Îţi mai plac oamenii?
Întotdeauna mi-au plăcut! Dar îmi place să mi-i aleg eu.
Nu. Sunt o sălbatică social.
"Nu-mi trebuie o cohortă de prieteni"
Am. Dar nu am prietene cu care să ies la cafea, să le povestesc viaţa mea, să mă sfătuiesc dacă să divorţez sau nu, dacă să mă îndrăgostesc sau nu... Şedinţele despre viaţa mea au loc strict cu mine!
- MT: Ai prieteni din copilărie?
Trebuie să admit că am cunoştinţe foarte multe. Am o meserie în care foarte mulţi sunt prieteni cu mine pentru că dă bine să fii prieten cu Răduleasca, aceiaşi oameni care mă bârfesc copios şi foarte nutritiv după aceea... Am puţini oameni la care ţin cu adevărat tocmai pentru că trebuie să am şi acest scut de protecţie, pentru că tu ştii bine că oamenii din jurul nostru nu sunt cei mai sinceri. Noi suntem idioţii care îşi pun sufletele pe masă, şi nu întotdeauna e bine.
- MT: Ţi-ai pierdut încrederea în prieteni...
Da, de multe ori. Dar mă simt bine neavându-i. Nu-mi trebuie o cohortă de prieteni ca să mă simt bine. Mi-ajung cei cu care sar cu paraşuta, mă dau cu motorul, plec în vacanţă... Am nişte găşti pe specialităţi aşa...
- MT: Care e fericirea Mihaelei Rădulescu?
O să trec peste copil, deşi acolo se cam întâmplă tot. Starea asta mai apare aşa, din când în când, când sunt foarte îndrăgostită.
O evit. O ignor. Uite acum o să bravez puţin...
- MT: Bravezi de la început...
Uite, vezi, ţi-ar fi plăcut să plâng şi să-ţi spun că sufăr? Îţi dai seama ce interviu prost ar fi ieşit? Am plâns de foarte puţine ori în viaţă.
- MT: Când ai plâns ultima dată?
Când m-am îndrăgostit foarte tare de un băiat. De bucurie. Deşi sunt doctor docent în reţinerea emoţiilor, pentru că nu poţi să te duci la televizor şi să arăţi că ai avut o ceartă copioasă cu soţul. A, dacă mă emoţionează Gheorghe Dinică, să nu crezi că nu arăt.
Citiţi partea a doua a interviului cu Mihaela Rădulescu.
Mihaela Rădulescu: "Uită-te la mine cum arăt! Nu e păcat să trăiesc singură?"
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
