Petru Popescu: "M-am despărţit de Zoia pentru că mi-era frică de Ceauşescu"

Este autor de romane şi scenarii şi, deopotrivă, personaj în romanul pe care viaţa l-a alcătuit despre şi pentru el. S-a întors, după 30 de ani, la scrierea în limba natală, o dată cu romanul "Supleantul". S-a simţit atât de bine, încât plănuieşte să continue să scrie în română şi să-şi împartă tot mai constant existenţa între cele două case ale lui ­ America şi România. Într-o discuţie "verde-n faţă" cu Marius Tucă, Petru Popescu vorbeşte despre personajul Petru Popescu, despre laşitatea bărbaţilor în dragoste, despre motivele pentru care a scris romanul "Supleantul" după moartea lui Zoia Ceauşescu şi despre ce a ales să nu o mai vadă niciodată de la momentul fugii sale din ţară.

● Marius Tucă: În ce limbă visează Petru Popescu?
● Petru Popescu: Depinde de subiect.


● Să spunem că este unul de tipul subiectului din "Supleantul".
● Tot ce înseamnă amintire despre România în general, chiar dacă nu îmi dau seama tot timpul dacă într-adevăr articulez cuvinte în vis, este în româneşte şi este foarte fizic. Am visat uneori mirosuri, am visat umiditatea Bucureştiului, pe care am uitat-o în California. Şi au fost foarte multe dăţi în care l-am visat pe tatăl meu, şi continui să îl visez. Toate aceste vise se petrec în româneşte. Se întâmplă însă ceva interesant. Tot ce visez în legătură cu copiii mei, care nu sunt născuţi în România, visez în limba engleză, dar am uneori vise în care eu, fratele meu, Pavel, şi copiii mei suntem de aceeaşi vârstă. Mergem împreună pe o plajă, parcă nu există niciun fel de sentiment că este pe alt continent, într-o altă ţară. Sunt bucăţi din mine şi se întâmplă într-un fel de Românie cerească în care suntem toţi copii. Cred că transfer copilăria copiilor mei, care nu s-a petrecut în România, într-o Românie a fanteziei. Nu vorbim, ne plimbăm. Cu tatăl meu vorbesc în româneşte în vis. Tatăl meu avea o expresie. Când începea să explice ceva, spunea, ca o concluzie: "Simplu". Aud această vorbă uneori, în vis, şi mă trezesc dimineaţa cu un fel de simţ al hotărârii, ca şi cum am rezolvat ceva şi trec la faza a doua.


● Tatăl tău a murit când erai plecat în America şi nu ai putut participa la înmormântarea lui. Ai resimţit această frustrare, această suferinţă?
● Toate sentimentele negative le-am simţit. M-am simţit foarte vinovat, apoi am fost, ceea ce mi s-a întâmplat foarte rar, confuz, întrebându-mă dacă am făcut bine când am plecat. Eu nu am fost nici la înmormântarea fratelui meu geamăn, pentru că el a murit de poliomelită iar eu eram în carantină. E ca şi cum aceste mari despărţiri m-au făcut să îi tot caut în viaţă. Cu fratele meu mi se întâmpla des, în Bucureşti fiind, să mă aştept să apară. La un stop, la un colţ de stradă, parcă simţeam că fratele meu ar putea fi în acel loc, în acel moment. Iar după ce s-a prăpădit tata, am făcut manevre susţinute ca să găsesc o carte pe care o scrisese, cu cronici de teatru. Am reuşit abia în 1992.


● Ai fost la mormântul lui după Revoluţie?
● Sigur, mai ales că este un loc de veci al familiei mele, unde sunt patru generaţii de Popeşti, la Cimitirul Sf. Vineri. Din păcate, ultima oară când am fost am remarcat că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală. Nu ştiu ce s-a întâmplat, o să mă preocup. Acum, o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv.


● Deci limba în care visează Petru Popescu este limba română, când se gândeşte la România, iar limba engleză...
● (râde)...Când se gândeşte cu cine să voteze sau că trebuie să plătească ipoteca la casă .


● În ce limbă gândeşte Petru Popescu?
● Cred că gândesc paralel în amândouă. Am ajuns să gândesc şi să scriu în engleză la fel de repede ca în limba română, dar pentru a ajunge aici a fost nevoie de nişte ani de practică. La început nu eram bilingv. Vorbeam engleza foarte bine, academic, cultivat, tradusesem romancieri mari din engleză în română, dar nu era atât de organic exersată ca să pot spune că îmi este ca româna. Nici pe departe. Procesul nu a fost lung, dar a fost greu. M-a ajutat mult filmul, un extraordinar mod de a te stimula, de a lucra repede, de a adăuga experienţă repede. După o vreme, începi să faci în cap un fel de sinonimie. Există o teorie în lingvistică ce spune că limbile sunt, de fapt, nişte sisteme de sinonime. În engleză ai aceleaşi cuvinte, experienţe, simţăminte, şcoli logice. Sunt foarte puţine cuvinte care există într-o limbă iar în alta nu există deloc sau nuanţele dintre ele sunt atât de fine încât nu se pot multiplica. De pildă, cuvântul "dor" are echivalent în toate limbile dar toată lumea spune că în alte limbi el nu reprezintă exact aceeaşi emoţie.
Altfel, totuşi, limbile sunt bune să exprimi în ele adâncurile omeneşti. Despre extraordinarul an în care am fugit, care este acum foarte prezent în mintea mea, am acum fantezii în care rescriu "Supleantul" în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau The Last Disident. Acolo va fi un proces foarte interesant pentru că un anume farmec şi umor implicit care în limba română e bazat pe faptul că exista o anumită societate secretă şi o solidaritate de generaţie specifică şi un anumit simţ al sexualităţii, foarte bucureştean. Am revizitat toate aceste nuanţe în româneşte, ele sunt delicioase, nu am uitat nimic.


● Pentru că ai revenit la "«Supleantul»" vreau să remarc că tu, de câteva săptămâni de când ai revenit în România, joci rolul  "Supleantul"-ui şi vom vorbi pe larg despre asta. Care a fost efortul literar şi lingvistic pe care l-ai făcut pentru "Supleantul"? E prima carte pe care o scrii după mai bine de 30 de ani în limba română.
●  Mai bine să discut procesul. Nu mă îndoiam că aş putea să scriu în româneşte un text de proză substanţial, lung.


● Eu am crezut foarte tare că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română în timp ce o vorbeai. Pentru mine, a avut un efect extraordinar.
● Îţi mulţumesc de compliment. Am avut o conversaţie comică cu un critic literar de la Cluj, nu am să îi dau numele. Era unul dintre organizatorii apariţiilor mele de la Cluj, iar Ilie Radu şi Magda Danciu îmi dăduseră numărul lui de telefon. L-am sunat şi i-am spus cine sunt şi mi-a spus să mă las de bancuri. "Petru Popescu, scriitorul? Păi ăla a plecat de 40 de ani, crezi că mai vorbeşte româneşte ca dumneata?" Revenind la proces, nu m-am îndoit niciodată că pot scrie cartea, pentru că aveam o imensă poftă de scris în româneşte, aşa cum simţi când îţi faci o plăcere pe care nu ţi-ai mai făcut-o de multă vreme. Eram foarte nervos că ori nu va avea farmec, ori nu va avea viteza, disperarea cu care am scris "«Prins»" şi "Dulce ca mierea e glontele patriei" şi "Copiii Domnului". În engleză există un cuvânt potrivit, "immediacy"...un anumit tip de urgenţă, o tensiune care este, după mine, marca literaturii române cu adevărat bune.


● Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză care poate au fost esenţiali când ai scris în engleză. E ca un fel de manual de folosire a limbii engleze pentru  a scrie în româneşte.
● Se poate. Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română, am învăţat anumite lucruri nu de la limba engleză, ci de la scrisul în America. Pragmatism, film, scenariu, să fii la obiect, să îţi fie clar ce vrei să spui. Dacă exprimi nuanţă şi ambiguitate, să fie clar că exprimi nuanţă şi ambiguitate. Pe vremea când scriam "Prins" şi "Dulce ca mierea...", de care sunt mândru până în ziua de azi, inclusiv pentru că a sosit publicul nostalgic şi a umplut sălile (scriitorii americani ar ucide să aibă săli pline la librărie, la modul ăsta), trebuia să te strecori de cenzură. Anumite lucruri trebuiau scrise metaforic, era nevoie de soluţii terţe, să sugerezi mai degrabă decât să declari. În "Supleantul" nu am avut nevoie de aşa ceva. În "Supleantul" am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile, să aleg ce mi se părea mai puternic, mai interesant. E drept, în cap probabil că deja scrisesem cartea de patru-cinci ori, pentru că m-am aşezat la computer şi după primele trei zile, care au fost de mare nervozitate, mă aşezam, mă ridicam, am făcut două-trei începuturi...iar în mai puţin de şase luni am scris două versiuni, am reparat apoi capitolele care trebuiau reparate şi, ţin minte, ai fost unul dintre primii din România cărora le-am spus: "«Supleantul» este scris"-!


● Cum este să scrii o carte în gând?
● Sunt convins că ştii. Toţi scriitorii au teme la care visează şi încep acele prime rânduri şi capitole având titluri care le vin în minte. Ei nu ştiu exact la ce povestire vor pune un titlul, dar acel titlu le place. Am mai făcut declaraţia asta, dar îmi pare bine că apare tipărită, ca să rămână. Se întâmpla să mă ridic de la computer, să mă duc şi să număr 6-7 paşi până la un raft din capătul biroului meu, unde sunt cărţile în româneşte. Inclusiv volumele mele. Să deschid o carte românească, să mă uit la rânduri, la cuvinte, fără ca ele să aibă o legătură logică cu ce scriam atunci. Am făcut asta mult la romanul "Girl Mary", un roman istoric despre începuturile creştinismului, o temă care pe români îi interesează.


● Şi cu ce te ajuta să vezi rândurile în limba română?
● E iraţional, dar este simţul că eram continuu. Că eu, acela, şi eu, acesta, suntem acelaşi. Legătura între cei doi scriitori Petru Popescu.


● De ce "Supleantul" în limba română şi nu oricare altă carte? Şi când spun asta mă refer şi la subiect - o poveste de dragoste cu Zoia Ceauşescu, fiica lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Mulţi poate se întreabă de ce acest subiect. Şi vreau să mai ştiu de ce până la această carte nu ai mai scris în limba română?
● De fapt, am scris măcar articole de ziar. Toate au rolul lor ca să te refamiliarizezi şi să poţi spune lucruri la persoana I în limba română. Este ca şi cum te scoli de dimineaţa şi trebuie pus un anume costum de antrenament în care faci exterciţiile fizice.
Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba română, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba română. Nu sunt unic în acest gen. Toţi scriitorii care au trecut de la o limbă la alta sunt fascinaţi de ce au reuşit să facă. Şi descriu experienţa ca pe un fel de alpinism fără coardă  să te urci pe stânci periculoase fără să ştii unde te duci, pe ceaţă...


● Îţi dau eu răspunsul, că tu nu mi l-ai dat. Ca să te întorci la limba română, că ai pomenit de alpinism, ai nevoie de adrenalină. Iar subiectul acesta îţi putea da această adrenalină necesară ca să te întorci la limba română. Altfel spus, era un subiect extraordinar cu care să te întorci la limba română.
● Ai dreptate. Iar în clipa aceasta eu sunt un pic estompat de propria mea protagonistă. Zoia Ceauşescu a devenit sinonimă cu cartea, deşi ea nu este singurul personaj al cărţii şi nici singura temă. Sunt foarte mândru de faptul că i-am făcut un portret despre care foarte multă lume spune că este un portret plin de tandreţe, care o înfăţişează aşa cum era pentru cei care o cunoşteau, ca o femeie deosebită. Pe de altă parte, aspectul acesta ceva mai senzaţional, al intrigii şi al iubirii, rezumă sau simplifică această carte dar, pe de altă parte, face să fie foarte simplu să se vorbească despre ea, mai ales de către cititorii tineri.


● Dar cartea este mai mult decât atât.
● O, sper că da.
● De ce nu ai scris-o înainte ca Zoia să moară?
● Nu credeam că un anumit public se copsese suficient. Şi nu mă refer la cei tineri, ci chiar şi la cei mai în vârstă, care nu ştiu dacă ar fi citit această carte fără să se supere pe mine. O să li se pară că această carte este un fel de obrăznicie.


● Şi de când ţine cont un scriitor că Petru Popescu de ce cred unii sau alţii, despre cum ar interpreta ei cartea? De când se gândeşte  Petru Popescu că publicul ar fi necopt pentru un asemenea subiect?
● Petru Popescu se gândeşte tot timpul la publicul său din România. La Doamna Florentina Stan din Sinaia, la oamenii pe care i-am văzut la Huedin, la Vălenii de Munte...Aceia sunt partenerii mei. Adevăraţii mei parteneri de inimă sunt cititorii şi, de la Alex. Ştefănescu la Florentina Stan, toţi au aceeaşi importanţă. În consecinţă, nu că aş fi crezut că sunt nematuri,  dar vroiam ca această bucată de nostalgie care indică şi un anumit viitor să se petreacă la momentul potrivit. Şi nu cred că aveam eu ceea ce am de aproximativ doi ani încoace, ca efect al vizitelor în România - suficient umor despre mine însumi şi despre cel care am fost atunci. Plus detaşare. Un scriitor este mereu un profesor distrat, un individ cu capul în nori, un tocilar. Eu eram toate aceste elemente. În tinereţea mea, care este mai puţin făcută publică, eram un tip care scria şi când nu scria, citea.


● Cât de mult se mai regăseşte Petru Popescu în personajul din carte, în Petru Popescu de acum 20 de ani?
● Foarte bună întrebare, mai ales că se leagă de ce spuneam înainte legat de visatul în româneşte. Cred că pe noi toţi ne urmăreşte toată viaţa vârsta magică dintre 20 şi 30 de ani. Atunci se fac cele mai mari alegeri din viaţă. Atunci o găseşti pe femeia vieţii sau devii tată sau îşi găseşti cariera sau îţi găseşti destinul în alt fel. Atunci, între 20 şi 30 de ani. Iar personajul care ai fost atunci te urmăreşte toată viaţa. Chiar şi la 40 de ani te compari mintal cu cel care ai fost la vârsta magică.


● Sunt total de acord. Vârsta asta magică te face să te întorci de fiecare dată ca să te compari cu cel care a trăit vârsta asta, considerând că atunci ai fost cel mai bun. Este, dacă vrei, icoana, o icoană la modul figurat, în ceea ce te priveşte. Şi te întorci mereu la ea ca să vezi în ce măsură eşti mai bun, mai rău...în ce măsură te-ai schimbat.
● Anumiţi scriitori au fost sinceri cu asta ca formulă. De exemplu, Proust a scris "În căutarea timpului pierdut", unde căuta, de fapt, timpul pierdut şi pe el însuşi. Pentru că timpul pierdut nu avea, de fapt, niciun fel de interes fără el. Deci sunt la vârsta la care sunt capabil să mă folosesc pe mine ca personaj.


● Dar asta faci!
● Păi, dacă ţine, de ce să nu o fac?


● Dar nu e vorba de vreun motiv care ţine de marketing. Te-a văzut cineva într-o seară la televizor şi mi-a spus, văzându-te: "Domnule, Petru Popescu este un personaj!". Şi am rămas surprins, pentru că a fost prima dată când eu, cunoscându-te destul de bine, te-am văzut ca pe un personaj. Erai mai mult decât un scriitor, erai mai mult decât subiectul unui roman care s-a vândut foarte bine, erai mai mult decât scriitorul care a plecat din România. Erai un personaj. Pentru că viaţa ta este, până la urmă, un roman, ca să folosim un loc comun. De ce? Ai avut un frate geamăn care a murit de tânăr, ai devenit scriitor de succes la o vârstă destul de "fragedă", ai cunoscut-o pe fata lui Nicolae Ceauşescu, ai fugit din România, ai ajuns în SUA, ai început să scrii într-o limbă pe care o cunoşteai dar care era, până la urmă, o limbă straină, ai vândut scenarii importante. Tu scrii despre tine ca şi cum ai scrie despre personajul creat de viaţă, până la urmă.
● E adevărat. Şi trebuie multă atenţie să nu fii arogant, să nu plictiseşti lumea şi să ai umorul pe care, în "Supleantul", am descoperit cu mare bucurie că l-am avut şi poate că l-am avut mai mult în această carte decât în toate celelalte de până acum. Umor situaţiilor şi cel despre mine însumi mă încurajează grozav. Iar mulţi m-au încurajat ca, dacă voi continua să scriu în româneşte, să scriu pe linia asta.


● Măi, Petru, ţie a început să-ţi placă iar să fii român!
● Păi nu mi-a displăcut niciodată!


● A început să-ţi placă atât de tare...
● Am să iau nişte pastile. Vreau să scriu româneşte şi cu miez, să fie util pentru cititor, interesant...


● Şi să fie o carte extraordinară şi un best - seller. Pe scurt, despre ce-ai vrea să scrii următoarea carte în româneşte?
● Sunt câteva idei.


● Pot să-ţi dau eu 10 idei! Am  mai multe idei pentru tine decât ai tu.
● În primul rând, o carte despre ce s-a întâmplat cu cei care au fugit în America după ce au ajuns acolo. Popescu, paraşutat la Holllywood, este o poveste în sine.


● Era una dintre idei, mi se pare una extraordinară şi am să îşi spun de ce. Pentru că este o continuare a personajului din "Supleantul". Ai fugit şi trebuie să povesteşti ce a urmat, nu să mă laşi cu două rânduri, care oricum sunt o metaforă, despre cum ai fugit tu prin junglă.
● Nu am fugit în junglă, am fugit în SUA, nu în Brazilia.


● Ideea romanului, ca să par şi eu inteligent, ar fi să continui personajul de unde l-ai lăsat. Să spui ce a însemnat fuga în America, ce a însemnat adaptarea, ce a însemnat totul. Din punctul meu de vedere, al unui cititor avizat de Petru Popescu, provocarea cea mai interesantă ar fi  să văd ce s-a întâmplat şi mai ales cum scrie Popescu Petru din România cartea asta.
● Urmarea lui "Supleantul" ar fi "America mea"..


● "Americantul"!
● Am început un ciclu de romane istorice care se bazează pe începuturile creştinismului. "«Girl Mary»", adică "Fata Maria" este un roman în care descriu două personaje istorice iconice, fabuloase: pe Fecioara Maria înainte de întâlnirea cu Îngerul şi pe Pilat din Pont tânăr, agentul Romei.


● Eşti un tip credincios? Pentru că, totuşi, îşi trebuie o anumită putere ca să scrii despre Fecioara Maria şi Pilat din Pont.
● Credincios sunt, în felul meu, dar aş putea să fiu mai bisericos.


● Eşti cam la fel de credincios ca Ion Iliescu pe vremea când era ateu!
● Sunt mult mai credincios la Ion Iliescu pe vremea când era ateu! Ar fi o comparaţie în defavoarea lui Iliescu şi a mea. Sunt un tip nu doar credincios, dar mă pasionează istoria religiilor. Dan Brown nu este un scriitor extraordinar ca stilist şi ca psiholog, dar a făcut în "Codul lui Da Vinci" o inveţie epică nemaipomenit de interesantă, că Iisus s-a însurat, sângele lui se află în Franţa şi există, chiar şi în acest moment, o conspiraţie în legătură cu descendenţa lui. Fără să fie un roman exemplar, este o provocare a cititorului în legătură cu ce crede. Iar eu cred în Dumnezeu şi mai puţin într-un ritual anume.
Dacă te interesează orice tip de religie trebuie, în primul rând, să nu fii canonic tu, ca individ. Dacă eşti cu catehismul în mână, eşti inhibat inclusiv în legătură cu lucrurile frumoase. În opinia mea, în creştinism şi iudeocreştinim, lucrurile frumoase conţin sexualitate. De pildă, baza Vechiului Testament este, totuşi, scena cu mărul. De ce Dumnezeu i-a făcut după chipul şi asemănarea lui pe bărbat şi pe femeie, cu anatomiile respective, i-a plasat chiar lângă copac, a plasat şi mărul la copac, i-a dat şi şarpelui o partitură şi a plecat cu mâinile la spate, ca un fel de tată care nu vrea să le facă educaţie sexuală copiilor? Copiii, fireşte, au căzut imediat în păcat, aşa cum era şi normal. Iar El s-a suparat, i-a izgonit, dar, 2.000 de ani mai târziu, sau câţi au fost, deodată i-au lipsit atât de mult, încât a căutat o altă Evă. Iar Maria este a doua Evă.


● Nu ţi-e teamă să cazi în păcat? În momentul în care vorbeşti despre Fecioara Maria şi o umanizezi, o cobori din icoană în viaţa de zi cu zi, pe care, în mod evident, a trăit-o, nu păcătuieşti, cu ghilimelele de rigoare, faţă de cititori?
● Cititorii au sentimente foarte complexe faţă de icoane. Icoana lui Iisus pe cruce este un tip foarte masculin. Este un bărbat pe cruce, supt, sângerând, şi, imposibil de negat, este atletic, frumos...


● Deci vrei să mă uit la Fecioara Maria nu ca la o icoană, ci ca la o femeie?
● Uită-te la ea ca la o suprafemeie, ca la femeia arhetipală. Ceea ce şi Eva a fost.


● Spune-ne despre carte.
● Doar primul volum este scris, abia a intrat în librării în SUA şi se traduce în româneşte de către un traducător foarte fin, Mihnea Gafiţa. Mă bate gândul, dacă am timpul şi energia, să fac ceea ce aş vrea să fac şi cu "Supleantul". Să scriu aceste cărţi şi într-o versiune în română. Să scriu al doilea volum din "Girl Mary" şi în engleză, şi în română. "Girl Mary" este o trilogie compusă din Fata Maria înainte de întâlnirea cu Îngerul, apoi întâlnirea cu Îngerul, apoi tinereţea şi procesul lui Iisus. Iar Pilat este martorul istoric al tuturor acestor evenimente. Prima carte a suscitat în clipa de faţă critici pozitive, cronici favorabile din partea unor autori cu nume mari: Elie Wiesel, Deepah Chopra.

Prima carte o prezintă pe Maria de la vârsta de 13 până la 17 ani, ca o fată de o nemaipomenită tărie de caracter, care are un vis - să fie mamă. Despărţită de logodnicul ei prezumtiv, adică Iosif, un "om bătrân" care are 20 de ani, ea trăieşte în deşert, alături de tribul ei exilat de regele Irod. Trăieşte acolo 4-5 ani şi ajunge la vârsta înfloririi feminine exact când în Palestina soseşte agentul secret al lui Octavian, Pilat din Pont. Romanii erau foarte interesaţi de deificare şi vroiau să ciupească secretul religiilor misterioase şi au trimis învăţaţi şi agenţi culturali în Egipt, Palestina, Iran şi aşa mai departe. Maria este atât de frumoasă, de plină de caracter, atât de interesantă şi dedicată tribului ei, dorind să se facă pace, încât se îndrăgostesc de ea şi Iosif, şi Pilat şi chiar şi Dumnezeu, în ipostaza lui romantică. El este ultimul care intră în scenă. Iar partea cărţii care este, literar, cea mai inventivă şi ar putea fi şi cea mai controversată, vorbeşte despre îndrăgostirea Mariei, despre participarea lui  Dumnezeu în romanţa dintre ea şi Iosif, despre apariţia Îngerului, exact în ultimul capitol, şi revelaţia Mariei că este însărcinată misterios. Ea însăşi nu îşi dă seama, nu ştie dacă este însărcinată în mod normal sau cu o intervenţie supranaturală.


● Cât a durat documentarea?
● 12-14 ani.


● Şi ai fost pasionat de la bun început de asta.
● De mult, de mult! Şi am avut conversaţii pseudoteologice, literare, cu intelectuali români, unii preoţi, despre subtextul creştinismului şi subtextul icoanelor.


● Deci e un vis mai vechi de a scrie această trilogie?
● Da, şi cred că ar fi citită mult în România. Am această mică obsesie că în România nu se scrie suficient despre femimin. Mă miră faptul că un anumit tip de literatură, despre iubire, despre femei, despre feminin, nu e scrisă nici măcar de femei. Poate greşesc.
● Vorbind despre femei, ne întoarcem la "Supleantul" şi întreb: care erau relaţiile lui Petru Popescu cu Zoia Ceauşăescu în momentul fugii din România?
● Cum am spus îl ultimul capitol al "Supleantului", reconstruind din memorie un dialog între ea şi mine, ea mi-a spus, făcându-mi un mare serviciu: "Bagă bine de seamă că n-au să te mai lase să scrii cum ai scris în ultimii 4-5 ani. Se va termina cu literatura ta liberă şi răzvratită". Iar eu am întrebat, forţând nota."Cine n-au să mă mai lase?". Iar ea s-a uitat la mine şi a spus: "Bine. Nu o să te mai lase". Vorbea de tatăl ei. Atunci, ea mi-a dat acest avertisment pe care mi-l dădusem şi eu singur dar era un lucru extraordinar să îl aud confirmat din sursă. Îmi soseau pe alte canale diverse sfaturi şi îndemnuri să scriu nişte romane istorice în care să arăt că marea continuitate patriotică, de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul până la Tovarăşu', este şira spinării istoriei româneşti. Cu blândeţe, eram sub presiune să devin un apologet. În consecinţă, trebuia să fac o alegere foarte importantă. În legătură cu Zoia, nu ştiu ce viitor ar fi avut amiciţia dintre noi. Din câte am înţeles inclusiv de la ea, mama ei avea nişte ambiţii nemaipomenite de a se încuscri cu nişte mari familii.


● Când ai fugit, mai eraţi împreună? Flirtul acela mai exista?
● Flirtul acela îl mai aveam. Nu ştiu dacă nu cumva a avut chiar ea un moment de îndoială dacă să încerce să mă reţină. Culmea acelui flirt dintre noi s-a întâmplat în America de Sud. Când m-am întors în România, eram invitat la Iowa. Paşaport, nu! De ce nu? Nu eram căsătorit, e adevărat, dar eram un scriitor cunoscut, mi se făcuse un act de mare consideraţie să fiu asociat, chiar şi cam om de presă, cu conducătorul şi conducătoarea ţării. Pe vremea aceea erau, în acel anturaj, oameni de presă mult mai calificaţi decât mine.


● Deci ai fugit în 1973...
● La două luni după întoarcerea din America.


● Relaţia voastră a continuat după ce v-aţi întors la Bucureşti?
● S-a stopat imediat după ce ne-am întors. Eu am stopat-o. M-a cuprins teama că, dacă o continui...


● Aşa sunt bărbaţii, laşi în dragoste. Nu îmi spui nimic nou.
● Poate că sunt laşi în dragoste, dar reflectorul lui Nicolae Ceauşescu asupra mea nu ştiu dacă ar fi fost un lucru bun nici pentru mine, nici pentru ea.


● Şi ai oprit relaţia.
● Am readus-o la cadrul ei strict public şi social. În acelaşi timp, am încercat să îmi obţin paşaportul. Mi l-am luat după o conversaţie între patru ochi între mine şi Ceauşescu, singurul moment în care am vorbit singur cu el. Obiectul audienţei a fost să îmi obţin paşaportul.


● Bun, şi în aceste două luni nu ai mai vorbit cu Zoia Ceauşescu?
● Am vorbit la telefon o dată. Au existat mici sindrofii la care am fost...


● Ea nu te-a căutat în perioada asta?
● Cele două luni au fost un coşmar al nervilor, pe care am ales să îl prezint metaforic, cu o fugă metaforică. Dacă scriu "America mea", voi include aceste două luni.


● I-ai spus vreo secundă că pleci?
● A ghicit ea. Mi-a şi spus-o, în conversaţia în care mi-a spus că am libertate şi, dacă voi dori să plec, o voi putea face.


● Ai mai vorbit cu ea după ce ai fugit?
● Nu. Când m-am întors în 1992 am încercat să o caut. Părinţii ei sfârşiseră cum sfârşiseră, ea era încarcerată. Era căsătorită. Şi eu eram căsătorit şi venisem cu nevasta mea americancă.


● Şi ce legătură are? Că doar nu ai fi căutat-o ca pe o iubită.
● Nu ştiu dacă poţi să îi explici nevestei americance : "Uite, am sosit în ţara mea, de Paşte, iată hotelul, dă-mi voie să..."


● Deci şi la tine în casă tot soţia hotărăşte?
● Dacă vrei să mă întrebi dacă sunt sub papuc...


● Nu-mi permit aşa ceva! Deci nu ai mai vorbit niciodată.
● M-am gândit şi am vrut. Şi am făcut o greşeală. După 4-5 ani, când lucrurile se mai liniştiseră, ea fusese eliberată, îşi regăsise locul în societate, se terminase atmosfera aceea de linşaj al copiilor din clan, ar fi trebuit să îi scriu, să îi explic de ce vroiam să o văd  în primul rând ca să îi ofer din nou toată recunoştinţa mea pentru că, pe durata unei relaţii foarte scurte, a fost total sinceră. Nu am scris-o. Apoi, în America fiind, am aflat că e bolnavă. Când s-a prăpădit, capitolul s-a închis singur. Pe de altă parte, când am cunoscut-o, dincolo de faptul că era într-o stare de război cu mama ei, care s-a amestecat în viaţa ei romantică, şi cu restul familiei, ea era la apogeul norocului în viaţă. Se născuse într-o stratosferă a puterii şi a importanţei. Era o fată elegantă, viaţa o tratase bine. Repet, minus tensiunile din familie. Să vezi un om care părea aşa de norocos şi de binecuvântat cum a devenit uzat de viaţă, trist...ar fi fost o experienţă foarte deprimantă.


● Poate, dar o experienţă extraordinară pentru un scriitor. Spune-mi, te-ai gândit vreodată în acea perioadă să te căsătoreşti cu Zoia Ceauşescu?
● Nu. În primul rând, nu credeam că e posibil din partea familiei ei. În al doilea rând, un tip ca mine nu cred că este un soţ comod. Cred că dacă cineva se încuscrea cu Ceauşeştii intra la disciplină. Iar eu nu sunt un tip disciplinat.


● De ce zici? Până la urmă am înţeles că a rezolvat soţia ta chestia asta!
● Soţia mea a rezolvat-o făcând două lucruri pe care nimeni altcineva nu apucase să le facă. Mai întâi, copiii, care sunt cheia stăpânirii bărbatului, acum 2.000 de ani şi azi. În al doilea rând, soţia mea fiind scenaristă, este singura co-scriitoare pe care am avut-o vreodată în viaţă. E adevărat, la proiecte de film. E o parte intimă a vieţii mele pe care nu am împărţit-o cu nimeni altcineva. Este singura femeie care a intrat în laboratorul creaţiei. Şi ce vrei să faci? Eşti sclavul celor care îţi sunt indispensabili.


● Ce te-a atras la Zoia Ceauşescu?
● Unicitatea. Era unică. Şi, fapt pe care l-am sesizat abia mai târziu, ea era, pentru mine, o ocazie să mă uit printr-o ferăstruică ciudată şi îngustă în sus, la cum se învârt rotiţele puterii. Dar, la acel moment, eram dat peste cap de faptul că se întâmpla. Totul a fost în răstimp de aproape un an, cu supraveghere tot timpul. Eu eram foarte speriat că atenţia ei va atrage - şi a şi atras - atenţia tatălui ei. Iar de tatăl ei, nu mi-e ruşine s-o spun, mi-era frică. Mi se părea un om foarte de neînţeles şi avea prea multe manete de putere cu care putea dispune asupra vieţii unui singur cetăţean.


● Ai stat ceva în preajma lor. Atât cât ai văzut familia Ceauşescu, cum ţi s-a părut?
● O combinaţie nemaipomenit de interesantă de oameni care nu păreau făcuţi să conducă, dar care totuşi conduceau şi o făceau cu o mână de fier, având, din când în când, o inspiraţie politică grozavă. Să fim sinceri. Dacă îi citeşti pe contemporanii lui Napoleon, care nu sunt toţi apologeţii lui, sunt unii care spun: "Dar cine este scundul ăsta din Corsica, ce nici nu ştie să vorbească franţuzeşte!" Există oameni care au o inteligenţă politică ce nu este fluentă, nu este bine articulată, nu e cultivată dar este sigură. De la Ivan cel Groaznic la Ceauşescu, o anumită fibră, o nemaipomenită putere de caracter trebuie să i se recunoască oricărui individ care a ştiut să se impună în istorie.


● Ce crezi că i-a făcut să stea împreună şi, până la urmă, să moară împreună?
● Faptul că erau foarte dependenţi unul de altul şi faptul că unele secrete ale domniei lor nu şi le puteau spune decât unul altuia. Şi asta e o chestie clasică. Toţi marii conducători fie au avut o singură nevastă, fie, dacă erau disociaţi în mariaj, o singură amantă care de obicei nu şi-a scris memoriile.


● Ţi-a părut vreodată rău că ai fugit din România?
● Sigur. Mai ales în momentele în care nu îmi regăsisem vocea ca scriitor şi nu îmi era clar dacă făcusem o alegere bună. Dar îmi părea bine, totuşi, pentru că, dacă mă întorceam sau dacă aş fi rămas în România, aş fi fost forţat, în trepte, să devin un apologet direct al lui. Şi mi-aş fi dezamăgit complet cititorii. Nu eram eu singurul scriitor cu demnitate din România dar în proză eram unul dintre foarte puţinii. Cititorii mei erau tineri pe care nu îi cunoşteam, care umblau pe 6 Martie cu băşti până la sprâncene, care mă văzuseră o dată la televizor sau se întâmplase să fac o întâlnire cu publicul...simţeam că eu cu ei suntem ochii deschişi şi pielea deschisă a generaţiei. Ar fi zis despre mine: "A! S-a dus şi ăla, s-a ieftinit şi ăla!" Mai degrabă ieşi de pe scenă în glorie, chiar dacă ieşi devreme, la 29 de ani.


● Dacă ai da timpul înapoi, ai mai fugi?
● Dacă alegerea ar fi fost să dezamăgesc publicul, da. Şi mai e ceva. Nu am nicio îndoială că ce am învăţat în America mă face mai util cititorului român şi României decât aş fi fost dacă nu fugeam.
● Ce ai văzut, ce ai simţit, în turneul pe care l-ai făcut recent în România? Cum te-ai simţit acasă şi dacă România a redevenit acasă pentru tine?
● România a redevenit acasă chiar din 1992, un pic, doar că atunci copiii mei erau foarte mici, Chloe avea 5 ani iar Adam, 9. România a devenit din nou acasă destul de repede, doar că nu pot să mă mut aici fizic, cu arme şi bagaje, din motive foarte concrete. Viaţa mea din America este formată. Însă a trăi jumătate din timp aici mi se pare din ce în ce mai fezabil. Iar dacă voi continuă să scriu în româneşte mi se pare absolut necesar să fiu aici, să miros aerul şi oamenii.


● Cum au fost întâlnirile?
● Foarte mişcătoare. O mulţime de oameni au venit cu cărţi vechi, cu fotografii şi tăieturi din ziare, cu busuioc sfinţit, cu lacrimi în ochi, cu poveşti personale, cu amintirile lor. Mulţi citiseră deja "Supleantul". Cu câteva excepţii, li s-a părut fascinant şi le place faptul că în această carte nu se scuipă pe istorie. Eu spun că a devenit odios comunismul, dar oamenii nu erau odioşi. Şi vorbim despre 1973, care era, totuşi, departe de ce a fost în anii 80. În 1973, România era o ţară cu maniere, cu perspective, cu respect internaţional.
Ca să revin la întrebare, întâlnirile cu cititorii au fost o mângâiere pe suflet, care continuă şi în clipa de faţă.


● Să le reamintim cititorilor că "Supleantul" se mai poate găsi în librării, de asemenea se poate găsi "Prins", în colecţia BPT. Te-am văzut încărcat după aceste întâlniri. Care ar fi rezultatul?
● Să ai în tine un combustibil pe care îl duci acasă, te pui la computer şi scrii.


● Încă ceva: e prima dată când te aud că te gândeşti să ai o viaţă şi în România. În cei aproape 20 de ani de la revoluţie nu te-am auzit niciodată spunând asta.
● Nu l-am spus că nu ştiam că e posibil. Iar acum mă simt binevenit.


● Nu întâmplător te întrebam dacă România a redevenit pentru tine acasă. Eu cred că da.
● Am două case. România este cea mai veche, cea mai caldă, şi cea în care s-au petrecut evenimentele cele mai importante, minus faptul că am devenit tată. Tată am devenit în America.


● Vezi ce se întâmplă în România în campania electorală pentru prezidenţiale?
● Văd, nu pot să zic că înţeleg. Eu eram preocupat să îmi regăsesc publicul, căruia vreau să îi şi mulţumesc că, atât cât am fost împreună, nu s-a discutat despre politică. Doar s-a amintit rarisim. Cât despre ce se întâmplă acum în România, ca politic...Doamne! Dar şi în SUA există un sentiment de suprasaturaţie faţă de politic. Şi peste tot în lume, nu este ceva unic şi României, deşi unii cred că aşa este şi că ar fi un fel de defect. Din păcate, planeta este agitată peste tot.


● Te-ar interesa o carieră politică?
● Nu.


● Să ne întoarcem la "Supleantul". Ştiu că mişună tot felul de producători care vor să facă un film după acest roman.
● Da, e adevărat. Am primit nişte dovezi de interes pe care trebuie să le examinez. Aş scrie scenariul cu mare interes.


● Dar şi de "Prins" ştiu că ar fi interesaţi.
● E un interes general din nou în dramatizarea proiectelor mele de proză. Asta înseamnă că ele îşi păstrează vivacitatea şi sunt foarte mândru.


● Şi? O să faci filmul? O să scrii scenariul?
● Nu depinde doar de mine. O carte se scrie cu uşurinţă. Un avans înseamnă o carte. Este o formă de lucru accesibilă. La film există două lucruri care nu sunt niciodată sub controlul scriitorului: banii pentru producţie şi actorii cu nume.


● Dar îţi doreşti să se facă filmul.
● Da, de ce nu?


● Mai mult după "Supleantul" sau după "Prins"? Se vede clar că "Supleantul" e scris cinematografic.
● Ambele romane au valoare filmică, fiecare în felul său. "Supleantul" este un roman de intrigă şi iubire, suspans, erotică, putere politică. Dacă vrei să îl compari cu ceva, este ca "The Last King of Scotland".


● Ca erotic, nici nu se compară cu "Înainte şi după Edith".
● Da, dar acolo este vorba despre nişte femei imaginare. În "Supleantul" este vorba despre persoane reale. Autorul trebuie să fie mai domn în "Supleantul". Calitatea filmică a lui "Prins" este povestea tragică a unui om tânăr care este bolnav incurabil şi întâlneşte marea iubire cu câteva luni înainte de moarte. E cu totul altă temă. Un film dramatic, sentimental, care nu este ancorat în timp sau în politică. "Supleantul" are un ataşament cu timpul lui Nixon, pentru americani, şi cu timpul lui Ceauşescu, pentru români.


● Şi mai are ceva la mijloc: Led Zeppelin.
● Ar putea să aibă o coloană sonoră extraordinară!


● Ce o să faci înapoi în America?
● Vin copiii acasă, fiecare de la universitatea lui, pentru Ziua Recunoştinţei. Nu ne-am mai văzut de câteva luni. Apoi va trebui să îmi pacific nevasta pentru că am dispărut.


● Hai să folosim termenii corecţi: să raportezi!
● Să dau socoteală, să dau seamă. După aceea mă voi pune la computer şi îmi voi relua ritmul de viaţă scriitoricesc. Am de scris volumul al II-lea la trilogie...


● Şi Americantul!
● Exact. Iar dacă există un interes palpabil să facem film, fie după "Prins", fie după "Supleantul", vreau să scriu scenariul.


● Alte idei?
● Sunt prea superstiţios.


● Când te gândeşti să te întorci?
● Ideal, dacă aş putea, aş veni în martie-aprilie. Eventual legându-mă tot de o lansare de carte. Poate traducerea la "Girl Mary". Trebuie să verific, să termin de citit traducerea, care este foarte bine făcută, şi să fac nişte planuri editoriale. Totuşi, nu vreau să fac inflaţie de nume, să înţesez piaţa, după "Prins", care s-a republicat în august, şi "Supleantul". Există un coeficient oarecare de senzaţional în legătură cu aceste cărţi. Nu vreau ca oamenii să le citească superficial. Vreau să le mistuie, să le placă, să vorbească cu alţi oameni, să se creeze rumoarea că aceste cărţi există şi că sunt bune la lectură. Să fie expresia unui scriitor serios, nu numai a unui individ care devine articol de ultimele ştiri.