Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Protest prin artă pe vremea lui Ceauşescu! O artistă care aduce puţ in cu Frida Khalo, cu o pictură deosebită. Chipuri distorsionate, măşti ce pot fi considerate înălţimi ale spiritului, aşa cum pot fi şi prăpăstii ale sufletului sau ale vieţii, văi adânci pline de simboluri. Daniela Isache are un chip blând, o statură mignonă. Însă din mâinile sale izvorăsc, prin prelungirea penelului, adevărate cutremure. De douăzeci de ani, pasiunea ei este pictura. E cel mai important lucru din viaţa sa, spune ea. Orele pe care le petrece zilnic în faţa şevaletului o distanţează până şi de mamă şi de prieteni. Şi-a iubit în schimb foarte mult mentorul, pe marele pictor Ion Neagoe. Ceea ce o diferenţiază pe Daniela Isache de alţi artişti este faptul că a îndrăznit să se opună sistemului, pe vremea lui Ceauşescu, totul culminând cu scoaterea picturilor sale din cadrul unei expoziţii de la Bucureşti după numai câteva zile, şi asta deoarece expoziţia sa era programată în preajma zilei Elenei Ceauşescu. Singura formă de protest pentru artiştii plastici pe vremea comunismului era aceea prin care strecurau aluzii critice în operele create. Aşa a făcut şi pictoriţa ieşeană, Daniela Isache. Chiar dacă aluziile erau de multe ori foarte fine, “oamenii” securităţii se sesizau din oficiu, fie şi la cele mai nevinovate apropo-uri, mai ales în perioada zilelor de naştere ale cuplului prezidenţial, sărbătorite în ianuarie. Iată ce povesteşte artista ieşeanǎ. “Tablourile mele au fost receptate ca o formă de protest. Am avut o expoziţie la Bucureşti la Teatrul Foarte Mic şi după câteva zile de la vernisaj au venit nişte oameni îmbrăcaţi în salopete şi au zis că trebuie scoase tablourile şi făcut curăţenie. Că ăsta era ordinul. Se întâmpla cu câteva zile înainte de ziua Elenei Ceauşescu. Şi atunci m-au dat afară din galerie după câteva zile. Nu le-a convenit, normal, fiind şi ziua ei. Expoziţia ar fi trebuit să fie găzduită două săptămâni, dar după şase zile m-au scos”, îşi aminteşte ea. Daniela Isache s-a născut la 28 iunie 1958. A absolvit Facultatea de Filologie, Universitatea “ Al.I.Cuza” Iaşi, făcând apoi studii libere de pictură în atelierul pictorului Ion Neagoe. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1999, este prezentă în albumul “Un secol de arte frumoase la Iaşi” şi “Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010”. Din anul 1985, este prezentă în viaţa artistică românească cu numeroase expoziţii personale sau de grup. Are câteva lucrări şi în muzee importante cum sunt Casa Pogor sau Casa Scriitorilor din Chişinău ori în colecţii particulare din SUA, Germania, Spania sau Republica Moldova. Tabloul său “Omul din adâncuri” a ilustrat filmul european “Erik Zamani/ Time of the Plums”, regizat de Sezen Kayhan. “Compoziţiile Danielei Isache trebuie privite ca pe un exces de inventivitate, atingând deseori perplexitatea. Strigătul disperat al artistei şochează cu bună intenţie şi aşteaptă răspunsuri care ies din logica tradiţională. Pictoriţa vrea, cu siguranţă, să facă din provocare şi şoc vizual o metodă de lucru şi din culoare un adjuvant pe potriva intenţiei unui răzvrătit responsabil cu angoasele intratabile”, spune respectatul critic de artă Valentin Ciucă.
Reporter: Dar cum au motivat cei care ţi-au scos cu forţa tablourile din galeria bucureşteană?
Daniela Isache: Pur şi simplu au spus că trebuie să facă curăţenie…Nu am protestat, eu am înţeles şi pe mine m-a amuzat această situaţie. Dar Radu Negru, criticul de artǎ care mă prezenta la vernisaje s-a enervat, pentru că el se implicase mult în această expoziţie, el adusese invitaţii. Tot atunci a avut loc o întâlnire foarte importantă pentru mine - întâlnirea cu sculptorul Ion Irimescu, care a fost prezent la vernisaj. Am fost impresionată pentru că maestrul m-a luat deoparte şi mi-a zis în limba lui moldovenească: “Fată, tu trebuie să fii mulţumită de ceea ce ai făcut, pentru că este deosebită pictura ta”. Şi atunci pictam tot în stilul expresionist. Sculptorul mi-a spus că şi el a început cu o pictură de acest gen.
Reporter: Când se întâmpla acest lucru?
Daniela Isache: La Teatrul Foarte Mic am expus în ianuarie 1987.
Oamenii cu curăţenia au spus că sunt trimişi de directorul instituţiei. Însă mi-am dat seama de la cine primiseră ordin.
Iisus, femeie !
Reporter: Dar cum erau tablourile acelea?
Daniela Isache: Acum pânzele mele sunt mult mai decorative faţă de cele de atunci. Erau chipuri care exprimau spaimă! Ori, pentru perioada comunistă, când se spunea că toată lumea e fericită, spaimele nu aveau ce căuta în artă…Acele portrete exprimau teamă, teama din viaţa de toate zilele…Am expus un tablou intitulat “Ecce homo”, un Iisus crucificat, iar deasupra chipului său, scrisesem “Om” în loc de INRI. Iar cuvântul “Om ” era şi el tăiat. Altă lucrare se intitula “Strigătul”: tabloul reprezenta o gură puternic deschisă cu ochii închişi. Alt tablou prezenta o femeie care avea abdomenul despicat şi cusut cu un fel de sârmă ghimpată. Era o aluzie la faptul că nu se puteau face avorturi în aceea perioadǎ. Se putea interpreta, eu l-am numit “ Sterilitate”. “Via crucis” (Drumul crucii) prezinta o femeie cărându-şi crucea, deoarece eu cred că femeia este cea care duce crucea, având o viaţă mai grea decât cea a bărbatului. Tabloul a iscat multă revoltă. Este o pictură interesantă! (Un Iisus femeie! - n.red.). Adevărul este că realitatea de atunci era foarte bună pentru a te inspira. Cam toate tablourile exprimau astfel de teme, însă ele mi-au creat probleme, pentru că aveau şi titluri ieşite din comun.
Un artist român pe genericul unui film european de scurt metraj premiat
Reporter: Recent am înţeles că o pictură de-a ta a făcut “carieră” pe mapamond
Daniela Isache: În 2010 am primit un e-mail de la o regizoare din Turcia, care mi-a spus că vrea să facă un film intitulat “Time of the Plums”. A subliniat faptul că îl va face doar dacă îi voi da voie să folosească ca imagine un tablou de al meu. Căutase ceva potrivit pentru pelicula sa şi găsise tabloul pe galeriile de artǎ online. Este vorba despre portretul unui bătrân - “Omul din adâncuri”. Este o pictură tipic expresionistă. I-am dat acordul. Tabloul meu Simbolizează bunicul eroinei din film. În vis, fata atinge tabloul şi de pe el începe să se scurgă culorile ca şi cum ar dispărea…Filmul a primit mai multe premii. Unul din ele la Festivalul de la Santa Barbara. Scenariul şi regia sunt semnate de regizoarea Sezen Kayhan. M-am împrietenit cu toţi cei din echipa de filmare, care îmi spuneau că tabloul meu li se pare foarte interesant.
Rezistenţa prin pictură
Reporter: Revenind la tablourile cu iz protestatar din perioada comunistă, nu îţi era teamă că poţi să păţeşti ceva?
Daniela Isache: Norocul meu a fost că am avut persoane care m-au apărat. Criticul de artǎ Radu Negru este doar un exemplu. Şi el era un nume care conta…Monştrii mei îi plăceau. Spun asta pentru că înainte de a muri, am văzut că ţinea un autoportret de-al meu chiar în camera sa, deasupra patului. A fost criticul cel mai important din acea perioadă… Mă mir că în perioada aceea, când era atâta tristeţe şi atâta urâţenie, protestul prin artă nu a fost mai evident. La Iaşi, se spunea că pictura ieşeană este o pictură dulce, suavă, aşa cum e sufletul moldoveanului, deci pictura mea nu plăcea.
Cărui curent aparţine pictura ta ?
Daniela Isache: Pictura mea este expresionistǎ. Expresionismul întotdeauna va fi o reacţie împotriva societăţii…Culorile foarte puternice au constituit,de asemenea, din punctul meu de vedere tot o formă de protest.
Reporter: Cum găseşti temele? Cum, cât lucrezi?
D.I.: Mergând pe stradă, mă uit la chipuri. Îmi rămân fixate în minte nişte bucăţi din oameni, fragmente, ochi, faţă. Întotdeauna m-a atras figurativul. Orice obiect, dar, mai ales, copacul îl simt ca pe o fiinţă…
Urmăreşte soarta tablourilor sale vândute
Reporter: Când ai vândut cel mai bine?
D.I.: După Revoluţie, am postat imagini după tablouri pe galeriile de Artă online. Ultima dată, mi-a cumpărat cineva din SUA, din Detroit. Eu urmăresc întotdeauna soarta tablourilor mele, pentru că sunt ca şi copiii mei. Cumpărătorul mi-a trimis un e-mail cu două fotografii ale tabloului într-o casă imensă, superbă. M-a impresionat.
Reporter: Etape, artişti, critici de artǎ cu care ai lucrat şi te-au influenţat?
D.I.: Radu Negru, Ion Neagoe, Petru Bicer, Constantin Radinschi. Deşi este paradoxal,lui Constantin Radinschi îi plăcea pictura mea aşa de diferită de a sa. A încercat totuşi, să-mi schimbe unele lucruri în pictură, să o facă mai decorativă şi pot spune că a reuşit, pentru că am început să folosesc culori mai deschise. Petru Bicer mi-a spus că atunci când a văzut prima mea expoziţie de la Sala “Rotonda” UMF Iaşi , neştiind cine expune, s-a uitat la tablouri şi şi-a zis în gând: “Doamne, ce curaj are bărbatul ăsta care expune”. Mi-a mai spus că el recunoaşte pe cel care are mai mult talent decât el şi nu se sfieşte să spună acest lucru.
Reporter: Cam câte lucrări ai realizat şi dacă reuşeşti să vinzi?
D.I.: Am pictat câteva sute de tablouri, dar multe le-am distrus. Când mă uit la tablourile mai vechi, îmi dau seama că nu mai corespund cu pretenţiile mele actuale şi le distrug. Ultimul tablou vândut relativ bine a fost unul de 1000 de dolari. Reuşesc să vând în special pe galeriile de artă de pe Internet, dar cumpărători adevăraţi pe Internet sunt puţini, cei mai mulţi sunt escroci.
Reporter: Care e cel mai important lucru din viaţa ta ? Inspiraţia…
D. I.: Cel mai important lucru în viaţa mea este pictura…Pictez câteva ore pe zi. Dacă sunt obosită şi mă odihnesc, mă trezesc şi în mintea mea îl lucrez. Inspiraţia este sămânţă, un bob, pe care îl tot dezvolţi…
Reporter: Excentricităţi care te caracterizează?
D.I.: Simt nevoia să mă machiez, indiferent dacă duc gunoiul sau fac altceva, pun culoare pe mine. Mă pictez şi pe mine.
Reporter: Ai putea să-ţi schimbi stilul/genul?
D.I.: Nu am făcut compromisuri, am ştiut că acest gen de pictură nu se va vinde şi nu voi trăi din pictură.
Reporter: Cum şi de ce ai început să pictezi?
D.I.: Am început să pictez ca o exprimare a unui sentiment de revoltă la cenuşiul comunist.
Reporter: Când ţi-ai dat seama că ai înclinaţii artistice?
D.I.: Profesoara de desen a fost impresionată de nişte desene ale mele, de culorile pe care le foloseam. Eram prin clasa a VI-a. Când eram studentă am simţit că trebuie să mă exprim prin pictureă. Era o atmosferă atât de cenuşie în timpul acela al comunismului şi vedeai chipurile oamenilor foarte triste, erau ca nişte măşti, mereu când mergeai pe stradă parcă vedeai acelaşi om multiplicat . Şi chestia asta m-a făcut să încep exact cu portretul. …De mică am avut multe albume de pictureă, dar îmi plăceau mai mult pictorii expresionişti.… S-au adunat probabil în mine sentimente care au izbucnit văzând acele figuri ca nişte măşti mergând pe stradă. Am luat şi eu o pânză şi am pictat un portret de femeie. Probabil, ceva instinctiv. Pentru că, aşa cum am spus, îmi plăcea stilul expresionist, am început să distorsionez chipul uman. În pictura mea, chipul nu este ca în realitate, ci contorsionat.
Reporter: Dumnezeu îţi dăruieşte inspiraţie?
D.I.: Totdeauna când pictez am senzaţia că cineva îmi dictează. Când mă aşez în faţa pânzei, stau mult. Şi aştept până vine ceva.
Reporter: Cum a decurs întâlnirea cu mentorul tău, pictorul Ion Neagoe?
Daniela Isache: În 1984, a avut o expoziţie la Cupola. M-a impresionat mult pictura sa. Avea multă forţă. M-am dus la atelierul său din strada Armeană. Apoi, mă chema să-mi vadă tablourile, după ce le terminam şi le comenta. Aşeza tabloul la distanţă, stătea câteva minute, se uita,tăcea. “ Ce interesant ! ”, spunea la un moment dat. Şi totul se transforma într-un caier. Era ca un comandant de oşti care privea câmpul de bătălie, tabloul şi fiecare culoare era ca un soldat; fiecare culoare trebuia să aibă un loc. Nu a încercat niciodată să îmi schimbe modul de a picta. Discutam apoi despre pictori, era ca o şcoală lărgită, începeam de la pictură şi ajungem la literatură. Mi-a şi spus: “ dacă vei face şcoală s-ar putea să fii influenţată şi să nu mai pictezi atât de original”.
Lumea venea la expoziţii că nu avea alte preocupări
Reporter: Cum a fost la prima expoziţie?
D.I.: În 1985, a venit multă lume, pentru că era o pictură mai ciudată şi atunci oamenii nu aveau alte preocupări, veneau la vernisaje, nu se uitau la televizior, că nu aveau la ce. S-au scris multe cronici despre expoziţie.
Reporter: Ai scos şi o carte cu Jurnalul lui Ion Neagoe?
D. I.: După moartea lui, soţia sa, dna Filomela a găsit cele 160 de caiete scrise de pictor. Scria zilnic lucruri importante despre picturǎ, despre cunoştinţe, colegi de breaslă…Am publicat împreună un jurnal al lui Ion Neagoe, intitulat “Timpuri amestecate”. După cum am spus, pictura a fost forma mea de revoltă, pentru că vedeam cenuşiul care era în societate, oamenii trişti, ca nişte măşti, de aceea multe din tablourile mele, portretele mele, sunt măşti, de fapt. Aceste personaje exprimă foarte multe lucruri, te fac să gândeşti la ceva. Pictura a fost pentru mine ca o eliberare, căci, aşa cum îmi spunea un critic, dacă nu aş fi pictat, aş fi înnebunit. Tot ce îmi doresc este să nu treacă lumea indiferentă pe lângă tablorile mele. Mă interesează ca oamenii să gândească la ceea ce am pictat eu şi dacă puţin îi zdruncină sau măcar îi face să-şi pună o întrebare, atunci mi-am realizat scopul.
Reporter: Viaţa urâtă din comunism te-a determinat până la urmă să ajungi pictor?
D.I.: Cred că m-a stimulat să mă apropii de expressionism. Eu n-am înţeles de ce nu s-a pictat mai mult în stilul expresionist în perioada comunistă,pentru că tot ce vedeai în jur era expresionism.
Reporter: Secretele meseriei?
D.I.: Să-ţi vină de sus. Eu stau mult până încep să desenez. Mă aşez la şevalet şi mă gândesc. Simt când apare inspiraţia. Bucăţica aia mică care ţi se dă tot încerci să o dezvolţi…
Prezentă în galeriile din România şi pe galeriile online, Daniela Iasche este descrisă ca un pictor original : “Într-o lume în care nu o dată manifestările plastice au început să semene între ele, lucrările Danielei Isache sunt îndatorate artistic doar expozantei însăşi…Pictura sa este un adevărat catharsis, un mijloc de purificare prin eliberare de noxele latente ale străfundurilor noastre lăuntrice”, spune criticul Gheorghe Macarie.
