Istoria ne-a rezervat o cascada de cacealmale

La 22 iunie a.c. se implinesc 64 de ani de la angajarea Armatei Romane in al doilea razboi mondial si mai mult de o jumatate de veac de cand cine vrem si cine nu vrem, luand drept temei literatura istorica a invingatorilor, ne tot trag de bretele si de urechi pentru gestul din vara lui ’41.

La 22 iunie a.c. se implinesc 64 de ani de la angajarea Armatei Romane in al doilea razboi mondial si mai mult de o jumatate de veac de cand cine vrem si cine nu vrem, luand drept temei literatura istorica a invingatorilor, ne tot trag de bretele si de urechi pentru gestul din vara lui ’41.

Prea putini se mai intreaba astazi daca pentru romani exista si o alta optiune decat intrarea in al doilea razboi mondial. Nimeni nu recunoaste deschis ca am fost impinsi in razboi, impotriva vointei noastre, tocmai de cei de la care la Bucuresti se conta pe un sprijin.

O EROARE DE OPTICA. De regula si simplificand in mod grosolan lucrurile, se spune ca Romania s-a apropiat treptat de Germania, ambele tari sfarsind-o intr-un soi de concubinaj politic si militar, adica intr-o alianta neperfectata ca atare in acte. Asa am fost noi, se mai spune, rai si recalcitranti si neinspirati pe deasupra, pentru ca nu am stiut cu cine trebuia sa ne punem bine. In realitate, germanii au fost impinsi sistematic si in etape distincte spre Romania si spre Balcani, pana cand toate tarile din sud-estul european au fost nevoite fie sa indure o ocupatie militara severa, fie sa surada Berlinului ca si cum ar fi avut 100 de dinti in gura. Neindoielnic, a existat un plan strategic britanic, elaborat cu mai multe luni inainte de declansarea ostilitatilor, mai precis imediat dupa München, prin care germanii au fost ademeniti progresiv spre capcana Balcanilor si spre placa de frictiune cu Rusia sovietica, in scopul atenuarii presiunii pe care diviziile Wehrmachtului ar fi putut s-o exercite asupra trupelor anglo-franceze pe campiile Flandrei si pe litoralul Canalului Manecii. Altfel nu se explica succesiunea unor evenimente in care britanicii, fie pe fata, fie in subteran, ne apar mereu ca protagonisti, initial si cu serviciile secrete ale Parisului la remorca. Despre toate aceste imprejurari vom afla probabil mai multe abia in 2039, cand britanicii au promis sa permita accesul si la ultimul lot de arhive referitoare la al doilea razboi mondial. De ce au fost, mai sunt si vor fi sub obroc inca multa vreme aceste arhive? Evident, pentru ca un plan strategic de natura celui pe care il intuim in aceasta expunere seamana intru totul cu scrisoarea pierduta din piesa lui Caragiale: "Mai trebuie s-aldata... La un caz, iar... pac! la Razboiul." Numai ca in cele scrise de noi aici nu este vorba despre un ziar care intamplator se numea Razboiul, ci despre un razboi veritabil, in care am pierdut sute de mii de oameni.

In virtutea aceleiasi defectiuni de optica, romanii se lamenteaza ca britanicii i-au vandut la 10 octombrie 1944, la Moscova, unde Churchill si Stalin si-au impartit frateste sferele de influenta in Europa Rasariteana. Chiar asa sa fie? Dupa opinia noastra, Romania, si nu numai ea, a inceput sa fie vanduta inca de la 13 aprilie 1939, cand autoritatile de la Bucuresti au fost gratulate cu celebrele garantii militare franco-britanice. Garantii care nu au functionat niciodata si care ne-au adus mai multe ponoase decat foloase.

GARANTII PESTE GARANTII. In primavara lui 1939, si britanicii, si francezii, pe de o parte, si germanii, pe de alta parte, stiau foarte bine ca razboiul batea la usa si ca un conflict militar pe punctul de a se declansa intre liniile Siegfried si Maginot era pur si simplu inevitabil. Nu prea pregatiti sa se confrunte cu Wehrmachtul, britanicii s-au gandit sa le ofere germanilor motive de ingrijorare profunda pentru ceea ce se intampla in spatele lor. Mai fanfaroni si mai siguri de o victorie, desi considerau ca armata lor era invincibila pe continent, francezii s-au asociat si ei la proiectul "perfidului Albion", constituit dintr-o suita de siretlicuri si cacealmale. Asa s-a ajuns la garantiile militare oferite autoritatilor de la Bucuresti si Atena de la Londra si de la Paris. In momentul dat, Grecia ii interesa mai putin pe germani, insa in Romania se aflau principalele lor resurse de aprovizionare cu carburanti si marfuri alimentare, ceea ce i-a facut sa ciuleasca urechile, intrigati. Daca fluxul acestor produse vitale pentru cel de-al III-lea Reich ar fi fost intrerupt, tot ceea ce planuise Hitler ar fi ramas fara sens. Nu intamplator, pentru a pedepsi Romania, la 23 august 1939, Germania va da mana libera rusilor sa ocupe in forta teritoriul dintre Nistru si Prut.

Cand s-a aflat despre garantiile in discutie, atat clasa politica din Romania, cat si multi dintre cetatenii de rand s-au lasat napaditi de un entuziasm debordant. Gata, suntem salvati! Ne apara frontierele Marea Britanie si Franta! Au dat de dracu’ si ungurii, si sovieticii! - cam acestea erau lozincile la ordinea zilei. Numai ziaristul Pamfil Seicaru si-a exprimat scepticismul in legatura cu toata tevatura in curs. In Curentul de sambata, 15 aprilie 1939, acesta sfatuia Marea Britanie sa se ocupe ceva mai accelerat de propria aparare si sa nu mai induca iluzii periculoase in constiinta altor natiuni.

SFARSITUL ILUZIILOR. Cat valorau garantiile britanice si franceze s-a vazut la 1 septembrie 1939, cand germanii au declansat un atac zdrobitor impotriva Poloniei. Si Varsovia beneficia de garantii oferite de guvernele de la Londra si de la Paris si aceste doua guverne, intr-adevar, au intrat in razboi impotriva Germaniei. Insa sprijinul efectiv acordat polonezilor, acolo, pe campurile de lupta din sudul apelor Balticii, a fost insignifiant, egal cu un zero dolofan si blazat. La timpul petrecerii faptelor, Romaniei i s-a cerut permisiunea de a se tranzita spre Polonia numai 5 (cinci) tone de material militar britanic! Atat si nimic mai mult. Ceea ce n-ar fi ajuns nici macar pentru o masea de artilerist polonez. Iar atunci cand sovieticii au atacat Polonia din spate, intalnindu-se cu germanii pe cursul raului San, nu putem sa nu luam in consideratie bucuria secreta a Londrei. De acum inainte, Armata Rosie si Wehrmachtul se aflau fata in fata. Nu mai exista intre ele nici un obstacol si o intrigaraie bine strunita le putea incaiera in orice moment.

In imprejurarile de atunci, cand Statele Unite erau inca departe de ideea de a intra in razboi, in politica lor interna prevaland izolationistii, Marea Britanie nu putea fi convinsa decat ca un razboi intre Germania si Rusia sovietica o va ajuta sa reziste presiunii militare a Wehrmachtului si chiar sa conteze pe o eventuala victorie. Dar placa de frictiune dintre comunism si nazism, realizata deocamdata prin traversul teritoriului polonez, trebuia prelungita pana la Marea Neagra. Asa ca, intr-o prima faza, dupa ce Berlinul a dat mana libera rusilor in Basarabia, Marea Britanie s-a angajat intr-un gest similar. La 14 decembrie 1939, autoritatile de la Bucuresti au fost anuntate ca garantiile militare oferite in primavara nu mai erau functionale pentru frontiera noastra din Est decat in anumite conditii imposibil de intrunit: neutralitatea Italiei si permisiunea acordata de turci pentru trecerea prin stramtori. Italia era deja aliata cu Reichul, iar Turcia nu dorea sa se lege la cap suparandu-i pe rusi. Practic, Marea Britanie invita Uniunea Sovietica sa treaca la fapte. In sfarsit, incepand de la aceasta data, guvernului de la Londra nu-i mai ramanea decat sa tina nervii germanilor la flacara focului mic. Aveau dreptate cei care apreciau acest gen de ostilitati drept un razboi ciudat.

PRINTRE OBUZE. Ce mai face un roman in razboi? Serveste micul dejun!

RABDARE SI TUTUN. Inca din vara lui ‘39, incepuse sa se invarta prin zona petrolifera a Romaniei inginerul francez L...on Wenger, insotit de un asistent englez taciturn. Studiau impreuna un plan pentru distrugerea sondelor de pe Valea Prahovei, in caz de razboi cu Germania. In ziarele romanesti nu s-a putut citi nimic despre prospectiunile lor, asupra carora se convenise pastrarea unui secret absolut. In acelasi timp, presa de la Londra si de la Paris a etalat in detalii misiunea si obiectivele celor doi, special pentru a-i morcovi pe germani. In cele din urma, razboiul a izbucnit si, la 10 si 11 septembrie 1939, Armand Calinescu a fost invitat de Adrien Thierry si Reginald Hoare, ministrii Frantei si, respectiv, Marii Britanii la Bucuresti, la doua runde de convorbiri privind aplicarea planului pe care L...on Wenger il perfectase deja. Desi ni s-au propus despagubiri generoase, planul nu a fost acceptat de prim-ministrul roman, deoarece, in felul acesta, Romania pierdea singura moneda de schimb pentru a-si negocia supravietuirea in viitor.

La 21 septembrie 1939, Armand Calinescu fusese asasinat de o banda de legionari. Dintre toate sursele de informare din Europa si de peste Ocean, numai agentiile de presa germane Deutsche Nachrichten Büro si Transocean au afirmat ca atentatul a fost pus la cale de Marea Britanie. Stirea a fost apreciata drept o enormitate, dar poate ca nu era o enormitate. Trecem peste faptul ca Armand Calinescu refuzase transant sa distruga zona petrolifera a Romaniei. Insa acelasi se afirmase drept un adversar inflexibil al intrarii Romaniei in zona de influenta a Reichului, ceea ce ii impiedica pe germani sa ajunga la placa de frictiune cu rusii si in sectorul ei sudic, linia de-a lungul careia se puteau declansa fel de fel de conflicte prelungindu-se pana la Marea Neagra. Altfel spus, la Londra stiindu-se ca Romania nu putea fi ajutata si nici nu se putea conta pe ea, de vreme ce-si declarase solemn neutralitatea, tara merita sa fie sacrificata. Cu toate ca n-au realizat deocamdata nimic, englezii aveau rabdare. Aveau si tutun, mai mult decat aveau nemtii, obligati sa reduca ratia soldatilor combatanti la un sfert de pachet pe zi si la doua pachete pe saptamana.

Curand, rolul primordial revenind si de data aceasta francezilor, a fost inventata o asa-zisa "armata a lui Weygand" in Siria. Aceasta armata, s-a spus, ar fi trebuit sa treaca prin Turcia si peste Marea Egee catre Balcani si sa deschida un al doilea front impotriva germanilor in sud-estul european. Insusi generalul francez Maxime Weygand, pasamite in cautare de cotizanti la viitoarea lui intreprindere militara, a fost plimbat intens pe la Belgrad, pe la Atena si pe la Ankara. In ianuarie 1940, indusa deliberat in eroare de Legatia britanica, insasi Martha Bibescu era convinsa ca Maxime Weygand a fost si la Bucuresti. Nu a fost el, a fost doar fantoma lui.

Modul in care ziarele de la Londra si de la Paris umflau insemnatatea unui biet general care abia implinise 73 de anisori - era nascut la 21 ianuarie 1867, la Bruxelles - nu putea decat sa le provoace frisoane germanilor. Din nefericire pentru romani si din fericire pentru germani, faimoasa "armata a lui Weygand" se alcatuia numai din doua sau trei batalioane. Pana si presa franceza observase un lucru curios: in fiecare zi, la Marsilia si la Toulon, cu fanfare si batiste agitate pe chei, erau imbarcate pe nave trupe despre care se afirma ca ar fi fost destinate sa intareasca armata din Siria. Iar in ziua imediat urmatoare scenariul se repeta, cu exact aceleasi vapoare. Or, un drum pe mare spre Siria, dus si intors, pretindea cel putin 10 zile, daca nu 15. Si s-a dedus ca intaririle respective erau numai scoase in larg, plimbate putin pe mare si readuse noaptea in port. Acest joc de-a mintitul ochiului - trompe d’oeil, cum ii spun francezii - reluandu-se dimineata cu alte trupe, mai odihnite si neafectate de raul de mare.

PETRE SUTIANU. Pregatire de artilerie (desen in carbune)

LA GIURGIU. In prima decada a lui aprilie 1940, Intelligence Service a izbutit sa amorseze in Romania un nou scandal. Un convoi de ambarcatiuni britanice autopropulsate - Scotland, Lord Byron, Elisabeth, King George, Shelley, Danubius, Britannia si Dyonisia - , plecat pe Dunare in amonte de la Sulina, a acostat la cheiul Portului Giurgiu, pasamite pentru reaprovizionarea cu carburanti. La controlul vamal, s-au gasit in calele navelor mai multe calupuri de dinamita si o cantitate modica de armament. Nimeni din Romania nu a catadicsit sa-si puna bruma de logica in miscare si tapajul din presa bucuresteana a fost imens. Din ziarele romanesti, acest tapaj s-a mutat in ziarele din strainatate, alertandu-i o data in plus pe germani. Laitmotivul tuturor relatarilor fiind alarmant din toate punctele de vedere: englezii ar fi vrut sa arunce in aer versantii stancosi din amonte de Varciorova si sa obtureze circulatia navala pe Dunare.

Pentru Berlin, paguba ar fi fost pur si simplu catastrofala. Din cauza starii precare a infrastructurilor feroviare din Transilvania si din Ungaria, majoritatea cantitatilor de carburanti exportate de Romania in Reich erau transportate pe Dunare, in tancuri petroliere, si blocarea Cazanelor ar fi reprezentat un dezastru pentru germanii angajati in razboiul din Vest. Si asta chiar in momentele cand trupele lor planificau invadarea in forta a Frantei, Olandei si Belgiei. Insa cine sta stramb si judeca drept nu se putea sa nu inteleaga ca britanicii nici nu doreau sa ajunga pana la cataractele Dunarii. Daca asta voiau, puteau incarca din pornire pe navele lor cantitatile necesare de motorina pentru a ajunge la destinatie dintr-o bucata, evitand totodata orice control vamal. In afara de asta, Cazanele Dunarii reprezentau un moment al naturii, apa atinge acolo o adancime de 90 m, cu debite de mii de mc pe secunda, iar versantii de munte din flancuri nu puteau fi naruiti cu cateva kilograme de explozibil. Mult mai eficient ar fi fost sa se scufunde in canalul de la Varciorova, care evita cataractele, un slep incarcat cu ciment. Dar la bordul ambarcatiunilor lor nu se afla nici un gram de ciment. Pe englezi ii interesa doar rumoarea creata, menita sa-i calce pe nervi pe germani, si nu intamplator acostasera chiar la Giurgiu, unde corespondentii de presa straini de la Bucuresti puteau ajunge in numai o ora. Se pare ca singurul diplomat strain care a inteles ca era in discutie o cacealma a fost ministrul Italiei in Romania, Pellegrino Ghigi. Din pacate, alegatiile lui clarvazatoare au devenit publice la cativa ani dupa incheierea ostilitatilor. Atunci, in aprilie 1940, a intuit siretlicul englezilor si ziaristul italian Paolo Monelli, prezent intre altii la fata locului. Aparute in cotidianul Corriere della Sera de la Milano, consideratiile lui au trecut neluate in seama.

FINAL DE REPRIZA. Curand, procesul de dezmembrare teritoriala a Romaniei s-a declansat in tromba. La sfarsitul lui iunie si inceputul lui iulie 1940, Romania a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta. La 1 iulie, guvernul roman a renuntat la garantiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, care se dovedisera a fi o pacaleala sinistra. Puterea militara a Frantei era zdrobita, Marea Britanie gafaia sub ritmul razboiului impus de germani si se comporta cum se comporta, Romania era amenintata cu alte cedari teritoriale si, in aceste conditii, antinazistul rege Carol al II-lea n-a mai avut incotro si, la 2 iulie 1940, i-a adresat lui Hitler solicitarea de a trimite in Romania o misiune militara cu rol de protectie a ceea ce mai ramasese intact din tara. Hitler nu s-a grabit sa raspunda solicitarii si penitenta impusa romanilor nu s-a incheiat decat dupa pierderea Transilvaniei de Nord-Est, in favoarea Ungariei, si a Cadrilaterului, in beneficiul Bulgariei. Numai Cadrilaterul a fost cedat de autoritatile romane prin tratative directe cu cele de la Sofia. Evident, apelul la o misiune militara germana a fost o mostenire preluata de generalul Ion Antonescu de la fostul regim carlist. Oricum, o neutralitate sabotata permanent de englezi si suspectata aprig de la Berlin nu mai era sustenabila.

Interesant de semnalat este faptul ca, exact in acele zile, in Camera Comunelor de la Londra, Winston Churchill declara ca aliatii occidentali, dupa incheierea ostilitatilor din razboiul atunci in curs, nu vor lua in consideratie schimbarile teritoriale produse prin forta si rapt. Si ce s-a intamplat, in realitate? Dupa Conferinta de Pace de la Paris, Finlandei nu i s-au mai restituit teritoriile rapite de rusi in cele doua razboaie din 1939, Polonia a fost pur si simplu mutata pe harta rasaritului european, impinsa brutal spre Vest, Cehoslovacia a ramas cu teritoriile subcarpatice ocupate de rusi, iar Romania tanjeste si azi dupa Basarabia, Bucovina si Herta, tinuturi in cuprinderea carora populatia de origine romaneasca indura discriminari incompatibile cu litera si spiritul documentelor de drept international.

Despre ceea ce s-a intamplat in materia relatiilor dintre Romania si Marea Britanie, dupa abdicarea regelui Carol al II-lea si preluarea conducerii statului de catre generalul Ion Antonescu, ne vom referi in numarul viitor. Cand vom pune si punct acestui capitol contorsionat de istorie.

VIZIONAR

"Ce inseamna o garantie? Este obligatia de a fi prezent pentru acoperire la scadenta, in caz de stramtorare a celui garantat! Cine poate primi o garantie de la cineva care nu are solvabilitate? Garantie militara, adica acoperirea in caz de nevoie a insuficientelor militare ale statului fata de care te-ai obligat? (...) Totul ramane o ipoteca asupra viitorului, inoperanta pentru constrangerile tragice ale prezentului" - Pamfil Seicaru

RASPUNS

"In sectorul politic, ce ne intereseaza, avem de ales intre Anglia, Rusia si puterile Axei. Pe sprijinul Angliei nu putem conta in conjunctura politica actuala, fapt pe care il afirmati si dvs. O politica alaturi de Anglia nu numai ca nu ne-ar fi adus nici un sprijin real, dar ne-ar fi expus la primejdia prabusirii totale. (...) Neputand conta pe Anglia si neputand merge alaturi de Soviete, Germania era singura forta pe care ne puteam rezema..." - Ion Antonescu