Istorie - Englezii si Maniu

Chiar inainte de debarcarea de la putere a maresalului Ion Antonescu, englezii incepusera sa nutreasca o convingere nu prea magulitoare pentru cel care se considera liderul principalei forte politice a natiunii: Iuliu Maniu nu prea stia ce vrea.

Chiar inainte de debarcarea de la putere a maresalului Ion Antonescu, englezii incepusera sa nutreasca o convingere nu prea magulitoare pentru cel care se considera liderul principalei forte politice a natiunii: Iuliu Maniu nu prea stia ce vrea. In toti anii razboiului se jucase cu ei de-a soarecele si pisica. Nu doar o data, comunicase serviciilor Londrei ca era nevoie de el in strainatate, in fruntea unui guvern romanesc in exil. Insa atunci cand englezii il invitau, in sfarsit, la Cairo, sub diverse pretexte, refuza sa plece din tara. Iar intimilor sai le spunea ca nu era cazul sa lase opozitia din Romania fara conducator.

Serviciul Special de Informatii semnalase si cazuri cand liderul taranistilor ii mintea copios pe cei din staff-ul de conducere al partidului sau, lasandu-i sa se imbete cu apa rece. De pilda, dupa debarcarea aliatilor anglo-saxoni in sudul Italiei, si-a asigurat anturajul ca generalul englez Alexander avea misiunea sa urce cu corpul sau de armata pe cizma peninsulara, s-o taie prin Iugoslavia si sa descinda la Bucuresti, spre a instala la conducerea Romaniei un guvern national-taranesc. Si a fost crezut, de vreme ce toata lumea stia ca Iuliu Maniu se afla in contacte permanente prin radio cu serviciile aliatilor din Mediterana orientala.

Semnalarile de aceasta factura nu pot fi eludate, pentru ca SSI nu se hranea din inventii si din minciuni, cum o va face Securitatea in anii ’50. Dureros este faptul ca, fata de propriul partid, Iuliu Maniu a practicat si minciuna prin omisiune. In noiembrie 1944, dupa ce a aflat de la Misiunea Americana despre intelegerea perfectata intre Churchill si Stalin la Moscova, privind abandonarea Romaniei in zona de influenta sovietica, l-a somat pe Nicolae Penescu sa nu divulge nimanui din partid, nici macar lui Ion Mihalache, aceasta veste catastrofala, deoarece i-ar fi demoralizat partizanii.

SPERANTE FARA ACOPERIRE. Din documentele cercetate de noi rezulta ca si perceptia lui Iuliu Maniu asupra situatiei geopolitice din momentul postbelic era deficitara si total depasita. Imperiul Britanic nu mai era ceea ce fusese odinioara, tarandu-se acum la remorca americanilor. La randul ei, Romania nu se mai putea considera buricul pamantului numai pentru ca dispunea de petrol si de controlul asupra gurilor Dunarii. Cu toate acestea, liderul taranist nu se putea desparti de iluzia ca occidentalii vor salva Romania, si englezii inainte de toti, datorita unei importante strategice care nu mai conta.

AMBASADOR IN ROMANIA. Cordell Hull, primul demnitar american inzestrat de taranisti cu o nevasta romanca

Nimic nu-l descuraja sa persiste in aceasta eroare de anvergura. Nici faptul ca rapoartele americanului Mark Etheridge, prezent aici in timpul manifestatiei, brutal reprimate din 8 noiembrie 1945, n-au avut nici un efect. Nici lipsa de interes a ambasadorului Averell Harriman pentru prezenta lui Ion Mihalache in Occident, exprimata deschis lui Iuliu Maniu in ianuarie 1946. Nici macar faptul ca Adrian Holman, seful Misiunii diplomatice a Marii Britanii la Bucuresti, va refuza sistematic sa se intalneasca cu el. Din acest punct de vedere, sub influenta presedintelui lor, socotit in continuare un personaj providential, taranistii pareau sa traiasca in alta lume decat cea reala. Iar uneori erau chiar tentati sa-si ofere din proprie initiativa motive de calm. La inceputul razboiului, lansasera informatia ca sotia lui Cordell Hull, secretarul de stat al Americii, era romanca, asa ca romanii puteau dormi linistiti. Iar acum, dupa incheierea razboiului, America avea un secretar pentru Aparare cu o influenta deosebita la Washington, Henry L. Stimson, si i s-a inventat si lui o sotie originara din Romania. Insa cine mai putea dormi linistit in primavara si vara lui 1946?

CRIZA DE INFORMATII. Este adevarat, orgoliul lui Iuliu Maniu fusese insistent si gratuit mangaiat si prin diverse mesaje primite de la diplomati de marca din Occident. La 27 august 1944, Renato Bova Scoppa, ministrul Italiei la Bucuresti, l-a felicitat in scris "pour la bataille qu’en grand capitaine Vous avez men...e pour sauver la Roumanie". Era la mijloc o neintelegere: Iuliu Maniu, intamplator sau nu, nu fusese implicat prin nimic in arestarea lui Ion Antonescu, habar nu avea despre ce se intamplase la Palatul Regal si chiar la sfarsitul aceleiasi luni, intr-un comunicat facut public in cadrul unei conferinte de presa, elogia armistitiul incheiat de rege cu rusii. Un armistitiu inexistent. Nu a fost singura imprejurare in care lipsa de informatii exacte si sigure plasa taranistii intr-un ridicol desavarsit.

In februarie 1945, tot ei lansasera in eterul zvonisticii bucurestene ideea ciudata ca "in cercurile politice de stanga se discuta ca englezii fac eforturi pentru a-l scoate pe Eugen Cristescu de pe lista criminalilor de razboi si a vinovatilor de dezastrul tarii. Motivul: Eugen Cristescu ar fi jucat si pe tabloul englezilor si acum a sosit momentul sa i se dea compensatia cuvenita". Altfel spus, habar nu aveau ca Eugen Cristescu fusese transportat inca din septembrie 1944 la Moscova si ca lista criminalilor de razboi era la discretia sovieticilor, nu a la cea a britanicilor. Deconectati de la orice sursa de informatie credibila, taranistii pluteau in sucul unor banuieli si idiosincrazii alimentate de propria imaginatie.

Tot ei au lansat pe piata libera a zvonisticii, in aprilie 1945, ideea ca "dl Groza, actualul prim-ministru, este foarte nemultumit de modul cum este tratat de membrii din guvern, reprezentanti ai partidului comunist". Simultan, a venit peste ei si generalul rezervist Gabriel Negrei, cu "informatiile primite din sursa engleza, prin intermediul legatiei, ca situatia guvernului este disperata, lucru recunoscut de dl prim-ministru Petru Groza la o masa luata la Hudita, urmand ca intr-un viitor foarte apropiat, probabil in cele opt zile care urmeaza, sa avem o criza de guvern. Spune ca li s-a comunicat prin Legatia engleza ca a intervenit o intelegere intre anglo-americani si URSS, privitor la formarea unui guvern din care sa faca parte Partidul National-Taranesc si Partidul Liberal al dlui Bratianu". Au trecut si cele opt zile si nu s-a intamplat absolut nimic.

In cele din urma, Iuliu Maniu i-a insarcinat pe Corneliu Coposu sa puna la punct un serviciu de informatii cu obiective politice, dar acesta s-a ocupat mai mult cu supravegherea lui Gheorghe Tatarescu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri.

MARII GRANZI. Protagonistii Conferintei de la Potsdam: in prim-plan Stalin, Harry Truman si Clement Attlee

SISTEME DE INTOXICARE. Pe de alta parte, nu numai taranistii, ci si alti corifei ai opozitiei la ilegalitatile comunistilor erau intoxicati cu stiri fanteziste chiar de reprezentanti ai Occidentului de la Bucuresti. La 16 mai 1945, intr-o nota informativa a SSI, se aprecia ca, "intr-un cerc intim, ziaristul american Stevens a declarat ca discursul premierului Churchill va provoca o accelerare a precizarii raporturilor dintre anglo-americani si rusi. In 3-4 saptamani, a declarat acest gazetar, se va sti daca mai este posibila colaborarea politica a aliatilor si dupa razboi. Sunt toate indiciile sa se afirme - a mai precizat acest gazetar - ca aceasta colaborare cu Rusia este putin probabila, pentru ca Moscova nu a respectat nici unul din angajamentele pe care si le-a luat pana acum la Yalta". Si asta cand nu stia nimeni ce se hotarase la Yalta!

Acelasi occidental intoxicator mai afirma ca "se aude ca Molotov va fi schimbat cu Litvinov". Atunci ar fi insemnat ca, prin Litvinov, care "are relatii in cercurile politice si financiare din Statele Unite", Moscova ar dori totusi sa aiba relatii bune cu americanii si cu britanicii. Cu Molotov la conducerea politicii externe sovietice, aceste relatii ar fi fost imposibile. Informatiile erau furnizate de sursa cu numele de cod Kalinderu. Numai ca Molotov a ramas in functia sa de comisar al afacerilor externe al URSS, Kalinderu era un informator recrutat dintre taranisti inca din anii ’30, iar asa-zisul ziarist Frank Stevens, la randul lui, era un personaj mai mult decat dubios. Peste doar doi-trei ani, va ajunge la mana Securitatii, fiind surprins in flagrant de trafic cu valute straine. Si, brusc, intr-o regie de zile mari, va declara ca renunta la cetatenia americana, Washingtonul dovedindu-se un cuib al atatatorilor la razboi, si va cere azil politic in Romania, "o tara libera si cu adevarat democratica". Atat de liber va fi, incat i se va stabili domiciliu obligatoriu in localitatea Tohani, si va fi recuperat de compatriotii sai abia in 1956, prin schimb de agenti.

O alta sursa a Sigurantei infiltrate de comunisti, cu numele de cod Demonstene, recrutata si ea dintre taranisti inca din anii ’30, a pompat printre colegii sai de partid o alta gogomanie. "Inainte de a parasi Capitala, dl Constantin Visoianu - mintea Demonstene - a avut o intrevedere cu dna Ana Pauker. Intrevederea a tinut o ora. Dl Visoianu a tinut sa insiste pe langa dna Ana Pauker pentru realizarea unui guvern de colaborare, in care dl Ion Mihalache sa aiba un rol important. Intr-un asemenea guvern, dl Visoianu s-ar fi declarat gata sa participe ca ministru de externe, asigurand ca va fi recunoscut de anglo-americani". Fiind incredibil cum puteau sa creada adeptii lui Iuliu Maniu asemenea relatari cusute cu ata alba.

CONFERINTA DE LA POTSDAM. S-au facut deseori referinte si la demersurile intreprinse pe langa organizatiile internationale de catre Iuliu Maniu, fie singur, fie in colaborare cu Dinu Bratianu. Daca cercetam cu atentie despre ce este vorba, ne apuca melancolia. La 19 iulie 1945, sesizata de informatorul Hubert, Siguranta stia ca "toata atentia si toate sperantele conducerii national-taraniste sunt concentrate asupra Conferintei de la Potsdam. In acelasi timp, aceasta conducere isi da seama ca nu are motive reale de a-si face prea mari iluzii. Spera ca se va intampla ceva in tara, ca va interveni o oarecare schimbare, dar in nici un caz ceea ce ar fi de dorit, adica o schimbare de guvern, in care Partidul National-Taranesc sa aiba primul rol." Peste alte doua saptamani, "in cursul diminetii de vineri, 3 august a.c. - revenea in arena sursa cu numele de cod Kalinderu - Iuliu Maniu si Dinu Bratianu au avut o intrevedere, in cadrul careia au discutat comunicatul Conferintei de la Potsdam.

Din primele impresii pe care le-au avut cei doi oameni politici reiese ca ei sunt satisfacuti de cuprinsul comunicatului, mai ales ca el a spulberat impresia care domina in cercurile comuniste, cum ca la Potsdam nu se va discuta sub nici o forma problema Romaniei". Adevarul fiind ca nici unul din ei habar nu avea despre ce se discutase la Potsdam si nici nu vor mai trai ca sa afle. Unul dintre supravietuitorii dezastrului taranist de la Tamadau, anume Nicolae Penescu, va afla cum fusese impartita Europa in sfere de influenta abia in 1961, de la Vladimir Streinu si Vasile Netea. Inainte de a fi arestati si internati la Jilava, acestia apucasera sa asculte la posturile de radio straine cate ceva despre continutul stenogramelor de la Potsdam, nu demult publicate de istoricul german Helmut Dundermann. Si au comunicat ce stiau si colegilor lor de celula.

Insa in epoca, ceva s-a mai intamplat in jurul reuniunii de la Cecilienhof, si acest ceva este in masura sa ne incredinteze ca cei doi oameni politici nu mai stiau pe ce lume traiesc, nu mai aveau notiunea spatiului si a timpului. La 17 august 1945, Prefectura Politiei Capitalei a interceptat un Memoriu adresat sefilor Natiunilor Unite, la Conferinta de la Potsdam, de catre dl Constantin I.C. Bratianu, presedintele Partidului National-Liberal. De ce n-a semnat si Iuliu Maniu memoriul in speta nu se prea intelege, dar este absolut sigur ca avea cunostinta de el.

Din nefericire, Conferinta de la Potsdam se incheiase in urma cu fix o jumatate de luna, la 2 august 1945, astfel incat memoriul matusalemicului presedinte al liberalilor, in care se inventariau cu minutie toate faradelegile comunistilor din Romania, nu mai avea unde si cui sa-i parvina. Numai vigilenta Corpului Detectivilor, condus la data aceea de Alexandru Nicolschi, l-a impiedecat sa plonjeze in plin neant.

OAMENI LOVITI DE ORBUL GAINILOR? In continuare, reproducem si o nota informativa emisa de Brigada I a Sigurantei, la 3 ianuarie 1946: "In cercurile Partidului National-Taranesc - consemna documentul - , rezolutia de la Moscova, privitoare la politica noastra interna, e considerata ca satisfacatoare, sau mai bine zis ca acceptabila, afirmand insa ca in cercurile comuniste rezolutia aceasta a provocat o consternare generala.

Comunistii se plang ca au facut tot spre a da satisfactie Moscovei, pierzand astfel o foarte importanta masa de membri si mai ales simpatia pe care in primavara izbutisera s-o castige in cercurile muncitoresti si intelectuale, care asteptau ceva nou de la un partid nou, cum era Partidul Comunist, si mai ales au pierdut popularitate prin campaniile indreptate impotriva lui Maniu, numai si numai spre a da satisfactie cererilor rusesti. Acum insa, cand comunistii din Romania ar fi avut nevoie de un sprijin efectiv din partea Moscovei, aceasta i-a lasat". Evident, si de data aceasta taranistii erau victimele unei iluzii, luand dorintele drept realitati. Cum adica sa-i lase Moscova pe comunisti, cand acestia se agitau cu o obedienta destoinica sub indicatiile nemijlocite ale Comisiei Aliate (sovietice) de Control? Chiar asa sa fi fost: erau loviti taranistii de orbul gainilor?

MEMORII PESTE MEMORII, TOATE FARA EFECT. In rest, lupta politica a opozitiei din Romania impotriva abuzurilor rusesti si ale comunistilor aborigeni incepuse sa se reduca, ca si pe vremea maresalului Ion Antonescu, la redactarea unor memorii inutile orientate spre toate azimuturile sub care i se parea ca va afla intelegere. Proba inutilitatii ne-o ofera un document de o factura destul de rara, descoperit de noi in arhivele Sigurantei de altadata, pe care-l reproducem alaturat. Este vorba despre raspunsul Organizatiei Natiunilor Unite oferit unui memoriu semnat de Iuliu Maniu, Dinu Bratianu si Constantin-Titel Petrescu, in care se dezvaluiau matrapazlacurile savarsite de comunisti la alegerile din 19 noiembrie 1946.

Memoriul celor trei lideri politici romani a ajuns la New York abia la 29 aprilie 1947. Si abia la 1 iulie 1947 registratura Secretariatului General al ONU a catadicsit sa-i remita lui Iuliu Maniu, stalcindu-i si numele, un raspuns nesemnat si de complezemta. Ca si cum presedintele taranistilor ar fi fost un particular care inaintase o petitie la fisc sau la primarie, primind contra ei dovada primirii si un numar cuvenit de inregistrare. Acest raspuns nu i-a parvenit niciodata lui Iuliu Maniu, fiind interceptat de Siguranta aflata in plin proces de transformare in Securitate si pastrat in original in dosarele ei. Oricum, i-ar fi parvenit cand era deja arestat.

SPERANTE DESARTE "Toata atentia si toate sperantele conducerii national-taraniste sunt concentrate asupra Conferintei de la Potsdam. In acelasi timp, aceasta conducere isi da seama ca nu are sperante reale" Nota a Sigurantei din 19 iulie 1945 UN PROIECT RATAT "Conducerea Partidului National-Taranesc a insarcinat grupul de ziaristi in frunte cu dr. Constantin Hagea, Gabriel Tepelea etc. cu redactarea unui dosar numit Cartea Neagra, care cuprinde asa-zisele samavolnicii guvernamentale indreptate impotriva opozitiei. Cartea Neagra cuprinde declaratiile victimelor, ale martorilor, fotografii luate la fata locului, precum si concluziile celor insarcinati cu redactarea ei. Cartea Neagra, se spune in cercurile national-taraniste, va fi prezentata aliatilor, spre a le demonstra felul in care guvernul intelege sa aplice hotararile de la Moscova si sa respecte libertatile cetatenesti, avertizandu-i totodata ca, in asemenea conditiuni, opozitia nu va putea participa la alegerile viitoare" Brigada I Siguranta, 11 aprilie 1946 LEGITIMARI ISTORICE "Gheorghe Bratianu a depus in ziua de 9 februarie un memoriu la Misiunea Britanica si unul la cea Americana, cu privire la Basarabia, bazat pe date istorice in care se dovedeste ca Basarabia este romaneasca" Nota a Sigurantei din 16 februarie 1946