Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sfârşitul lunii martie ar trebui să vină cu flori de sakura. Şi cu sufletul pregătit pentru Hanami, sărbătoarea privitului florilor de cireş, care umple miezul primăverii cu un nor de pace. În parcul din Nara, însă, mugurii parcă s-au strâns în ei, s-au "repliat", amânându-şi parfumata explozie. Azi Japonia e îmbrăcată în alb.
M-am hotărât să nu mai urmăresc ştirile despre bilanţul morţilor în urma cutremurului de vineri, 11 martie. Ştiu. Sunt mii. Dar chiar dacă ar fi zeci de mii, ar trebui, oare, să simt altfel decât acum, când mă chinui să umplu golul din suflet şi să-mi astâmpăr nodul din gât? Nu sunt originală şi cred că, în România, multă lume trăieşte aceeaşi emoţie ca şi mine. Numai că eu mă aflu aici, la sud de dezastru, şi orice informaţie tragică loveşte aproape sonor, trezind în mine clopotul Hiroshimei.
"Nu se va schimba nimic, ai să vezi!"
E după-amiază şi, după zilele senine de până acum, la Nara, în apropiere de Osaka, unde mă aflu, vremea începe, parcă, să se schimbe. Dacă va ploua, citesc în presă, radiaţiile din aer vor cădea pe pământ şi vor otrăvi cireşii în floare, plantaţiile de orez, vor îmbolnăvi căprioarele din parc. Nu, îmi spun, n-o să se întâmple aşa, natura n-o să se autodistrugă. Pe străzi, în magazine, în autobuz sau la şcoală, viaţa îşi urmează cursul normal. Nu sunt semne de panică şi nimeni nu comentează, în public, ce se întâmplă la nord. Citesc atitudinea oamenilor aceştia nu ca indiferenţă, ci protectoare: să nu neliniştim copiii, să nu tulburăm odihna celor în vârstă… E şi multă demnitate, exersată în secole de istorie şi de încercări. Marţi, printre dărâmăturile unui oraş din nord măturat de tsunami, au fost găsiţi doi supravieţuitori septuagenari, izolaţi, patru zile, în mijlocul stihiei. Am văzut imagini cu militari japonezi cărând în spate astfel de oameni, dar şi copii salvându-şi părinţii de la înec. Nu greşesc dacă spun că solidaritatea japoneză ar trebui predată în şcoli, la români. Tot aşa cum ar trebui să ştim, ca şi ei, să ne pregătim de cutremure şi de inundaţii. Le spun colegilor mei de facultate de aici că Japonia, cu porturi şi aeroporturi distruse sau închise, cu uzine oprite din lipsă de electricitate, cu circuite logistice perturbate, ar putea suferi o cădere economică şi ei îmi răspund: "Nu!". Dacă le-aş spune că lumea ar putea suferi din cauza lipsei componentelor electronice de care Japonia este reponsabilă într-o proporţie mondială de 40%, ei mi-ar răspunde: "Nu!". Dacă le-aş zice că n-o să mai avem CD-uri, DVD-uri, baterii ieftine, ei m-ar privi zâmbind: "Nu se va schimba nimic, ai să vezi!". Aş vrea să vorbesc cu ei şi despre Panasonic, Fujifilm, Nikon şi Canon, care şi-au oprit producţia, şi despre aparatul meu de fotografiat japonez care nu va mai avea piese de rezervă, dar, până la urmă, renunţ. Ştiu că sunt siguri pe ei şi cred că un european nu-i poate convinge de ceea ce el însuşi nu este convins.
Observ că japonezii din jur au început să-şi vândă din lucrurile personale, ca să contribuie, cu bani, la un fond de ajutorare a sinistraţilor. E incredibilă forţa de mobilizare în situaţii de criză a acestor oameni care, altminteri, sunt la fel ca toţi semenii lor: uneori – retraşi, alteori – expansivi, egoişti sau ciudaţi...
Îmi triez hainele (la ce-aş renunţa? – iată o întrebare bună!) deşi mi se pare că am prea puţine lucruri care să intereseze pe cineva. Poate doar aparatul meu japonez de fotografiat, pe care l-am primit la Bucureşti, când am fost premiată la concursul de discursuri, anul trecut... "Vei face poze foarte frumoase cu el, în Japonia", mi-a spus, atunci, cineva, la Ambasadă. Japonia e foarte frumoasă, văzută prin camera aparatului foto... Nu ştiam că, peste un an, aveam să fotografiez, cu el, Japonia cu doliu la rever!
Citiţi toate articolele din Ediţia de colecţie a Jurnalului Naţional - Sfârşitul lumii
