Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
14 septembrie 1986, duminică, Bucureşti
Buletin de ştiri
Săraru-Păunescu: dezastru
Ca în fiecare an, şi în vara aceasta, am făcut pronosticuri privind anul fotbalistic ce abia a început. Mereu, foile le-am lăsat pe la alţii care le-au pierdut, astfel că pronosticurile anilor trecuţi nu le mai putem revedea. Suntem mai mult decât optimişti şi dăm pe locul întâi Universitatea Craiova, deşi Dinamo şi Steaua nu mai lasă pe nimeni, de mult, în frunte.
Azi, A.P. s-a sculat pe la 9 şi a aranjat să joace cu Mircea Angelescu un tenis, la ora 11. Dar a adormit la loc şi, deşi partenerul a sunat, tenisul s-a amânat. A sunat, dimineaţa, şi Dinu Săraru, care era la masă. A.P. i-a urat poftă bună, dar prozatorul nu a vrut să accepte urechea muzicală a poetului, negând înverşunat că mânca, deşi era evident.
Cei doi îşi comunică ultimele veşti. Din buletinul de ştiri al lui Dinu Săraru reiese că în Bucureşti e dezastru, că intelectualii nu mai pot trăi, că e mizerie şi că nimeni din conducerea politică nu e preocupat de ceea ce gândesc oamenii de cultură. Ca să-l liniştească, A.P. îi spune, în schimb, că în ţară e şi mai rău: ţăranii nu au pâine, Miliţia îşi face de cap, Securitatea se bagă în viaţa cui vrea, filosoful Constantin Noica e lăsat în părăsire la Păltiniş, astfel că nu ar fi de mirare ca, într-o zi, să moară fără ca autorităţile să aibă habar. Chit.
Seara, fac pariu cu tata că, din cinci partide, îi iau un punct la şah. În ultima, după patru înfrângeri grele, îl bat. Nu se poate culca, însă, învins şi câştigă următorul pariu, dându-mă mat, în 33 de mutări, faţă de 35, câte pariasem eu că rezist: mâine am de curăţat toată curtea de buruieni. Îi mulţumesc pentru masă, şah, vacanţă şi mă culc, în ultima noapte de vacanţă, cu părul mare. Corespondenţa a fost bogată în vara asta. Citesc şi sortez scrisorile cu Bobi, înainte să plece, pe la ora 22:00, cu tatăl şi cu unchiul ei (comandantul aeroportului din Sibiu).
15 septembrie 1986, luni
Începutul sfârşitului.
Bârfe de frizerie
La ora şase şi jumătate, trezirea şi îmbrăcarea, pentru un prim drum la frizer şi apoi la liceu. Începe ultimul meu an de şcoală, clasa a 12-a, la Liceul Central (din eroare zis) „Zoia Kosmodemianskaia”. Frizerul Gioni mă întreabă dacă am părul mare pentru că am lucrat la stână. În mediile intelectuale din frizeriile Capitalei se ştie că Adrian Păunescu a dispărut în vara aceasta la turma sa de 300 de oi din Mărginimea Sibiului, unde mioarele sunt atât de mari şi de multe, încât a trebuit să-şi cumpere un elicopter, cu care să le supravegheze. Cum şi tataie a fost recent pe la Gioni să-şi tundă pletele albe, concluzia e uşor de tras: fiul şi tatăl lui Adrian Păunescu s-au întors după o vară întreagă de oierit, timp în care nu au avut timp să îşi scurteze din podoaba capilară. Le explic frizeriţelor şi frizerilor, strânşi ciorchine, că nu avem oi, că tataie nu e la stână, că tata nu a avut nici o atribuţie de organizare, că nu se putea ocupa de deschiderea porţilor stadionului din Ploieşti, în aceeaşi măsură în care arbitrul nu are legătură cu accidentul de pe Stadionul Heysell.
E greu, tocmai la frizerie, să faci faţă bârfelor acumulate o vară întreagă. Când vin acasă, după prima zi de şcoală, A.P. îmi dă telemea (sunt palid, de atâta învăţat) şi îmi spune că i-a fost dor de mine. La frizerie i-am păcălit pe frizeri că vin pe seară,
să-mi iau părul tăiat, deci să nu mi-l amestece cu alte mostre, că îl număr şi îl recunosc, asta pentru că unul din ei era miştocar, prea de tot, înainte de a mă tunde.
Primesc doar 6 cărţi. Deşi suntem clasă de filologie-istorie, nu ni se dau manuale de limba română şi de istorie! Vorbesc, totuşi, cu Nae Leahu, dar legătura e rece, ca şi întâlnirea cu ceilalţi colegi, Oana Spirescu, Jeni Zanfir, Mirela Stănescu, Ovidiu Vasilache şi restul lumii.
Convorbiri
Pe seară, tata merge la Dinu Săraru, invitat la un pahar de must. Imediat ce se întoarce, se aşază în pat. Sună ştefan Andrei, de la Sibiu, unde a ajuns ieri şi de unde am plecat noi alaltăieri. A.P. şi ş.A. comentează cartea-eveniment, care a apărut despre Anul 1918, despre Universitatea Craiova, care trebuie lăsată din braţe (zice ştefan Andrei) vreo 2-3 ani (tata nu e de acord), pentru că are echipă slabă şi oameni fără vână în conducerea judeţului. Tata îi vorbeşte de bine pe domnul Scutea şi pe domnul Popa. Apa de la reţeaua oraşului merge acum, după ce au fost probleme îndelungate.
A.P.: „Fostul meu adjunct şi-a schimbat telefonul şi nu mi l-a transmis, ca nu cumva să-l mai sun”. La prânz, mâhnit, tata îmi spune ce a vorbit cu Ioana, sâmbătă. Zice că i-ar fi spus că ştie că vroia să le invite ieri, pe ea şi pe mama, pe la noi, dar că nu poate, că lucrează până la opt seara şi că după aia e obosită.
Tata vine să vadă ce lucrez în curte (pariul pierdut) şi îmi zice: „E grea viaţa de agricultor, nu? Ai da orice să n-o mai faci”. Eu neg, cu mândrie, tata, drăguţ, încearcă să mă tot scuze, chemându-mă la masă sau la alte preocupări, care să mă salveze de smulsul ierbii. Dar îmi place să lucrez pe pământul din curtea casei noastre.
A.P.: „Taică-meu are, de câţiva ani, un nou tic: face cu ochiul. Se uită la mine şi zice «Andrei ăsta nu prea mai aduce apă» şi face cu ochiul, să-mi arate că tu nu i-ai dat apă, deşi nu ţi-a cerut, sau zice «bună ziua» şi face cu ochiul, adică, uite ce mare chestie a realizat, la care nu ne aşteptam”. A.P. imită, apoi, cu aceeaşi dragoste, ticurile lui Ion şi ale Anişoarei. Vorbesc la telefon cu Tamara Păunescu să revendic câinii, pe care i-am împrumutat şi pe care ni i-a dat dispăruţi (un dog german şi un Saint Bernard).
16 septembrie 1986
Zvon anticipat,
reacţie scontată
La şcoală, un mic conflict cu profesorul Oancea, care ne-a spus că suntem constipaţi, de întârziem la ore (când ne-a văzut la WC). Acasă, cum ajung, urc în maşină cu tata şi plecăm la redacţia „Contemporanul”. Casa Scînteii e distrusă după seism. Se spune că un nou cutremur de 6 grade pe scara Richter ar dărâma-o.
Aşa cum A.P. deja a anticipat, în urma lovirii uşoare, la Cluj, a maşinii noastre, în Bucureşti a ajuns zvonul că Adrian Păunescu a murit noaptea, într-un grav accident de maşină. George Chirilă i-a dat lui Mircea Herivan vestea, dar acesta nu s-a alarmat, căci abia vorbise la telefon cu presupusul accidentat. La revistă, tata a adus o completare la un articol, în care îi laudă pe Erzsebet Adam şi pe Hajdu Gyözö, intelectuali maghiari şi cetăţeni loiali ai României.
Îl caută pe D.R. Popescu, directorul revistei, care nici azi nu e de găsit. Văzând că altfel nu se poate, A.P. îi dă un telefon lui D.R.P., prin secretară, şi roagă să fie sunat în maximum 10 minute. În trei minute, marele prozator a sunat deja şi s-a scuzat că secretara e aiurită. „Dar ce crezi, că femeia aia face vreun pas fără ordin?”, zice A.P.
A.P. e uluit de un articol din „Izvestia”, în care Mihail Gorbaciov sprijină parapsihologia şi vrea ca sovieticii să preia ştiinţa asta, ca preocupare de bază şi de mare viitor. Mergem şi la benzină, unde e bariera pusă, dar tata e invitat de oameni să intre în faţă. Îl conduce un civil cam proaspăt tuns, care îi spune să nu mai piardă timpul pe la cozi. Se pare că oficialii se tem să-l lase la coadă şi asta pentru că lumea s-ar strânge imediat, să se plângă de necazurile cotidiene. Mai apar şi nişte dinamovişti obraznici, care iau benzină peste rând.
Miliţianul din Piaţa Palatului a fost foarte şmecher, pentru nivelul lui, spunându-i, în glumă, lui A.P., când stăteam la stop, că ar putea să-i ia permisul, întrucât figura de azi nu mai corespunde cu poza, fără barbă. Îl vizităm şi pe uriaşul Dănuţ, şeful Alimentarei din Drumul Taberei, unde tata îl întâlneşte pe directorul Bâră. Mă iau la harţă cu şeful sectorului de aprovizionare, care bombăne, când vede comanda de la directorul Avram, şi care zice, către cei care cântăreau: «’tu-i mă-sa, altceva nu poate să mănânce?» Când a dat faţă cu Bâră şi cu tata, a schimbat-o că vroia să spună «’tu-i mă-sa, de unde se mai poate face rost azi de aşa ceva?» I-am spus că nu e frumos să îngâne pe la spate, iar în faţă să rânjească. A plecat. Dacă înjură, măcar să fie consecvent.
Mergem din nou la Casa Scînteii să luăm un pachet cu publicaţii de la poartă, lăsate de secretariatul de la „Contemporanul”, dar nu e nimic pentru A.P. Vorbeşte, pentru cărţile mele lipsă, cu o doamnă, Cizmaru, de la depozit. Am mai umblat azi, împreună cu tata, după alimente, înainte de Dănuţ, la fabrica de bere Rahova, pentru drojdie şi bere. Căutăm intrarea. Ajungem într-o curte. A.P. vorbeşte, prin geam, cu o femeie, care îi spune atât: „Nu aici, la stânga şi mai înainte”. Iar tata o întreabă din ce zonă a Ardealului este. Speriată, femeia nu răspunde. Aici a fost şef prietenul nostru, Dumitru Gheorghişan. Tata ne-a adus, prin 1977-1978, pe mine şi pe Ioana, când am fost, o dată, în vizita din fiecare joi. Eram, pe vremea aceea, încă la mama. Dar nu pentru mult timp.
Dinu Săraru – musafirul nostru
Seara vine la noi Dinu Săraru. Primeşte două pixuri Bic de la A.P. E însoţit de doamna Viviana. Îi invităm la o masă rară, cu pastramă, bere proaspătă şi usturoi. Prozatorul cere 5 pastile de bicarbonat, dar ia doar una. Restul îl dă soţiei, ca să îl păstreze. Dinu Săraru aminteşte de o ceartă pe care a avut-o la „Luceafărul”, demult, cu tata şi cu Eugen Barbu. Incidentul a constat în furia lui A.P., care i-a îngrozit atât de tare pe cei prezenţi, încât Dinu Săraru s-a ascuns în WC, iar ceilalţi au fugit de frica lui A.P., supărat că îl înjuraseră într-un articol. A.P. le aruncase masa în cap şi îi fugărea prin clădire. Eugen Barbu a ieşit pe bulevardul Ana Ipătescu, solicitând sprijin de la poliţiştii aflaţi în post la ambasade. Din nefericire, aceştia nu şi-au putut părăsi serviciul.
(Continuarea în numărul următor)
