Legea leului şi a dolarului

Februarie 1990: Consiliul Frontului Salvării Naţionale a decretat că, începând cu prima zi a lunii, "cursul în lei al dolarului SUA se stabileşte la 21,00 lei pentru un dolar". Era prima lege prin care puterea post-comunistă arunca leul nostru în ringul unei confruntări dure pe care avea să o piarda de cele mai multe ori.

Dolari, franci, lire sterline, banii vesticilor după care am tânjit, decenii la rând, pe vremea regimului comunist. Dacă înainte de Decembrie 1989, deţinerea câtorva "verzişori" te putea arunca în spatele gratiilor, în primele luni ale anului 1990, în România post-comunistă au apărut germenii unei economii paralele în cadrul căreia diversele valute au început să circule liber, la lumina zilei. Atunci, primul semnal a fost dat de o droaie de mici consignaţii care vindeau pe valută. Dar, în scurt timp, se ajunsese într-o situaţie de-a dreptul hilară: până şi ţăranii din pieţe afişau preţuri de tipul " cinci căpăţâni de usturoi = un dolar".

O LEGE NOUĂ
Actul normativ care a pus atunci, oficial, leul faţa în faţă cu dolarul, s-a numit "Decret-Lege nr. 44 din 1 februarie 1990, privind stabilirea cursurilor în lei a valutelor altor state" şi a intrat în vigoare odată cu publicarea sa în Monitorul Oficial nr.18 din februarie 1990. Dorind parcă să arate clar direcţia pe care urma să se dezvolte noua noastră economie politică, prima valută menţionată în cuprinsul legii a fost dolarul.

Astfel, în ART. 1 al "Decretului" se menţionează: "La data de 1 februarie 1990, cursul în lei al dolarului S.U.A. se stabileşte la 21,00 pentru un dolar. Acest curs se foloseşte atât pentru operaţiunile comerciale, cât şi pentru operaţiunile necomerciale. Cursul în lei al dolarului se modifică de Banca Naţionala a României prin folosirea unui coş de valute, în funcţie de evoluţia dolarului S.U.A. pe piaţa internaţională".

Menţionarea în acest text oficial a "operaţiunilor necomerciale" devenise cu atât mai necesară cu cât, încă din primele zile ale lunii ianuarie 1990, CFSN emisese deja un Decret-Lege prin care se reglementa regimul juridic al paşapoartelor, decret prin care se oficializa dreptul românilor de a călători în străinatate. Călătorii în cursul cărora "turiştii" aveau dreptul la "bani de buzunar", bineînţeles în valutele ţărilor occidentale.

DAR RUBLA?
Valoarea leului în raport cu dolarul, aplicată în cadrul relaţiilor comerciale pe care România le derula cu ţările vestice fusese menţinut în ultimii ani ai regimului comunist la un curs aproape fix, undeva la 10 lei pe dolar. Dar, neoficial, întotdeauna s-a recunoscut că acest curs este unul "umflat", menţinut prin decizie politică la această valoare.

În aceeiaşi perioadă relaţiile comerciale întreţinute de România socialistă cu "ţările frăţeşti" membre în CAER, se bazau pe rubla sovietică. Care, bineînţeles, nu avea cum să fie mai "ieftină" decât dolarul: până la sfârşitul anului 1989, cursul oficial era de 11 lei/rublă. Decretul-lege din februarie 1990, a repus situaţia în matca ei reală: "cursul comercial pentru o rublă transferabilă se stabileşte la 17,00 lei".

În ceea ce priveşte"restul lumii" acelaşi act normativ prevedea că "pentru valutele ţărilor cu care sânt încheiate convenţii multilaterale sau bilaterale, cursurile în lei ale valutelor respective sunt cele stabilite prin aceste convenţii". Din acest moment, Banca Naţională avea să devină "actorul principal" care urma să stabilească atât valutele cotate în lei, cât şi cursul oficial al acestora.

Tot de atunci, cursa contra cronometru leu-dolar avea să devină din ce în ce mai dură. Şi, din păcate, aproape întotdeauna în dezavantajul leului. Pornit de la 21 de lei, după doar câteva luni, în octombrie 1990, dolarul avea să valoreze 35 de lei. Iar peste mai puţin de doi ani, cursul oficial sărea, lejer, peste un prim "prag psihologic": o sută de lei pentru un dolar.