Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Absolvent de Litere la București la începutul stalinismului, Ștefan Bănulescu debutează publicistic în 1949, cu un eseu despre Gogol, apoi desfășoară o activitate de reporter „pe linie” concretizată editorial în uitatul volum „Drum în câmpie” (1960), conformist, dar nu lipsit de relevanță formativă. „Deși se va impune în registru magico-simbolic, meseria de prozator a învățat-o, cu adevărat, de la marii maeștri ai realismului (Balzac, Gogol, Negruzzi, Caragiale, Rebreanu) – aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat la începutul unei minibiografii dedicate prozatorului ridicat din glia Făcăenilor. Bănulescu iese la suprafață în 1965 prin volumul de nuvele «Iarna bărbaților»: o capodoperă a nuvelisticii românești din toate timpurile, tradusă în mai multe limbi și canonizată spectaculos. Deschisă printr-o puternică imagine a «dezghețului» («Mistreții erau blânzi») și continuată printr-o metaforă a iluziei («Dropia»), cartea impresionează prin originalitatea enigmatică a realismului magic de Bărăgan (de cu totul altă factură – obiectiv-reflexivă – decât proza unor Panait Istrati sau Fănuș Neagu), redimensionat în edițiile ulterioare prin proze rememorative de un rafinament halucinatoriu, deviat spre fantastic în «Casa cu ecouri târzii». Secvențele componente sunt de fapt părți dintr-un proiect ficțional mult mai amplu, de mitologizare artistică a Bărăganului natal” - consemna profesorul Paul Cernat.
Invidiat de Mircea Eliade
„«Cartea de la Metopolis» (1977, prima parte a unei proiectate tetralogii intitulate «Cartea Milionarului») este unul dintre cele mai bune romane românești postbelice, echivalent autohton, cu fond mitologic, al Yoknapatawphei lui Faulkner ori al Macondo-ului marquezian. Substratul său bizantin, cu sugestii de fabulos oriental, are o dimensiune ironică (post)modernă – sublinia Cernat. Și o informație de culoare: „Mircea Eliade, pe care Bănulescu îl va cunoaște la Chicago cu ocazia unei burse americane (1971-1973), avea dreptate să-l invidieze, colegial”. În continuare, pe direcția fixată de biograf: „Versurile incantatoriu-folclorice din «Cântece de câmpie» (1968) au fost considerate «populare» de unii comentatori – în realitate, sunt creația lui Ștefan Bănulescu și constituie un complement liric al prozei. Și aici se perindă, fantomatic, aceleași personaje: lotrul Andrei Mortu, copilul genial și nebun, Constantin Pierdutul întâiul etc. După ce, între 1968 și 1973, conduce revista Luceafărul a Uniunii Scriitorilor în cea mai fastă perioadă a existenței acesteia, prozatorul se reinventează într-un registru superior-livresc și metaficțional”.
Gheara leului
Printre ultimele repere critice asumate de Paul Cernat: „«Scrisori provinciale», un volum compozit din 1976 (cu câteva capodopere ficționale, cum ar fi «Un alt colonel Chabert») trebuia, de fapt, să se numească «Scrisori din provincia de Sud-Est. O bătălie cu povestiri», dar cenzura epocii a vrut altfel; va fi reeditat cu titlul dorit abia după 1989. Din păcate, tetralogia Milionarului va rămâne în stadiu de șantier după apariția primului volum. Câteva fragmente noi – și promițătoare – au apărut de-a lungul anilor ‘80-’90 («Cartea Dicomeisiei», «Iasmina» ș.am.d.)”. La sfârșitul anilor ’80, la întoarcerea dintr-o lungă bursă germană, scriitorul a orbit, ca Borges, dar și-a revenit miraculos. „Ultima sa carte («Elegii la sfârșit de secol», 1998) – concluziona Paul Cernat – are un caracter memorialistic; inegală, conține totuși câteva rememorări & evocări în care gheara leului se simte din plin. Este regretabil faptul că un asemenea scriitor de nivel internațional e atât de puțin cunoscut în afara țării. Fiica sa, Sultana, a confirmat existența unui manuscris extins și inedit al «Cărții de la Metopolis»”.
Fără o lețcaie la un festival de poezie în Finlanda
Poeta Ana Blandiana rememora, savuros, o experiență extraordinară trăită alături de Ștefan Bănulescu: „Îmi amintesc că am fost prima oară în străinătate, în Finlanda, în 1966, la un festival de poezie, împreună cu Ștefan Bănulescu. Trebuia să ni se schimbe la fiecare câte zece dolari, în țară, dar cum aprobarea a venit în ultima clipă, n-am mai apucat să-i luăm, așa că am plecat absolut fără niciun ban. Și să vedeți… Trebuia să schimbăm avionul la Amsterdam și, la Amsterdam, ne-am auzit strigate numele la un moment dat. Ne-au spus că avionul nostru nu mai circula, compania respectivă era în grevă”. Ce a urmat? „A trebuit să decidem dacă ne întoarcem la București sau dacă așteptăm să ne ia o altă companie. Invitația ne fusese trimisă cu vreo trei sferturi de an înainte, și de atunci ne tot perpeleam. Ideea de a ne întoarce după doar trei ore de la plecare era așadar exclusă. Am spus amândoi, în cor: «Așteptăm». Și-am așteptat vreo 10-12 ore, fără apă, fără mâncare”.
Un francez galant
Aventura era însă abia la început: „În Finlanda am aterizat noaptea, pe la două, nu ne mai aștepta nimeni la aeroport. Eram însă însoțiți de un scriitor francez, Le Clézio (n.r. - Jean-Marie Gustave Le Clézio fusese recompensat în 1963 cu Premiul Renaudot; avea să primească și Premiul Nobel, în 2008), cu care făcusem cunoștință în aeronavă, mergea și el la același festival de poezie. După ce am coborât din avion, am realizat că, pentru a ajunge în oraș la acea oră, aveam nevoie de bani pentru a ne plăti biletele la un autobuz special. Fără să vorbim între noi, mi s-au întâlnit ochii cu cei ai domnului Bănulescu...”. Și? „Și m-am suit în autobuz ca o doamnă, am trecut pe lângă cel care vindea bilete, Bănulescu, după mine, a dus mâna la piept, să scoată banii pe care nu-i avea, iar francezul (n.r. - Le Clézio) a spus «Laissez!». Doamne, am avut coșmaruri luni de zile după aceea! Ce ar fi fost dacă nu ne plătea el biletele?”.
De la Călărăși la Berlin, via America
Ştefan Bănulescu a urmat cursurile Liceului Știrbei-Vodă din Călăraşi (1938-1945), unde, sub îndrumarea profesorului de limba română Aurel Dinulescu, era „uns” bibliotecar al liceului și redactor la „Avântul”, revista şcolii. Mai târziu, după absolvirea Facultății de Litere din București, Bănulescu devenea bursier-globe trotter la Universitatea din Urbino (1966), apoi la Universitatea din Iowa City (1971), pentru ca în 1983 să obțină, prin concurs, o nouă bursă de studii, de data aceasta la Akademie der Kunste (Berlinul de Vest).
Un păcat și-un dar
Într-un puseu de sinceritate dezarmantă, Ștefan Bănulescu dezvăluia: „Păcatul meu este că nu știu să povestesc lucruri exacte, raportate strict la metru pătrat, nu mă atrage decât partea nevăzută a lucrurilor întâmplate și pe acestea pornesc mereu să le spun pe scurt și, dacă par banale, vina nu poate fi decât a mea, fiindcă altfel eu le-am socotit hotărâtoare din moment ce mi-au rămas în minte și continui să îndrăznesc să le spun altora. Îți închipui, deci, dacă îmi place partea neobservată a lucrurilor adevărate, cât de mult mă uimesc poveștile inventate, care cred că cer enorm de multă muncă și cât respect am pentru aceia care posedă un asemenea dar, atât de puțin întâlnit pe lume”.
Elogiat de Eugen Ionescu
În toamna anului 1980, dramaturgul Eugen Ionescu nota câteva cuvinte memorabile despre „Leul din Bărăgan”: „Acest scriitor pe care-l apreciez și-l admir este cel mai bun prozator român de astăzi. El este autorul nuvelelor «Iarna bărbaților», al romanului «Cartea Milionarului», al culegerii de eseuri «Scrisori provinciale» etc., opere pe care le-am citit cu o reînnoită plăcere de fiecare dată. Dacă Ștefan Bănulescu nu este cunoscut încă pe plan mondial, asta se datorează faptului că scrie în română, limbă ce nu are o circulație universală”.
