Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de Duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Ce ni se părea mai încântător în comorile lui Fanny erau feluritele pastile pentru fumători: unele mititele şi de toate culorile curcubeului, altele mici şi plate care purtau un nume oriental pe capac şi o gazela. Mai erau şi nişte pastile viorii în formă de inimă cu gust de toporaşi; acestea îmi plăceau mai mult, şi în zilele de vreme bună, mustăcioasa Fanny, cu chip de spaniolă, era foarte darnică din proviziile Alteţei Sale Imperiale. «Sacheturile» mari ca nişte salteluţe, albastre sau trandafirii, atârnate printre toate rochiile şi rufele mamei, erau pline cu pudră de iris şi veneau totdeauna de la Florenţa unde se fabricau. Fanny Renwick era un adevărat tiran.
Orice cameristă regală devine tiran, oricât de umilă ar fi obârşia ei. A ajuns să fie o datină ca ele să dojenească şi chiar să asuprească pe cei ce ocupă un post inferior şi sunt la cheremul lor. Mai târziu când eu nu mai eram acasă, mama avut o altă cameristă, numită Jolly. Ceva mai puţin „jolly” decât Jolly nu se poate închipui. Dar când ieşi la pensie Fanny, Jolly ajunsese la rândul ei tiranul celorlalţi şi îi chinui cum fusese ea chinuită; însă nici această înaintare în grad nu izbuti să facă pe Jolly ceva mai „jolly” decât fusese vreodată. Strămoşii spanioli ai lui Fanny erau poate pricina unui simţ al umorului pe care-l avea; uneori trecea câte un fulger de strălucire în ochii bătrânei Fanny, ceea ce-ţi înlesnea, cu ajutorul imaginaţiei, s-o vezi purtând o mantilă neagră, o floare roşie la ureche şi zâmbind unui hidalgo.
Dar cu Jolly altfel stăteau lucrurile! Severitatea ei avea ceva de quaker, de hughenoţii, şi cred că nici un cavaler n-ar fi îndrăznit vreodată să-i zâmbească. Mai târziu Jolly se împrieteni cu copiii mei; dar pe sora mea, Baby (Beatrice), o muştruluia sever şi dezaproba în totul pe fiica cea mică a ducesei, care rămase mai mult acasă decât toate celelalte. Osborne Cottage era o casă tipic englezească, umbrită de tei şi de barba-caprei, care se legănau în jurul ferestrelor. Aceste două miresme erau şi ele din cele ce revărsau asupra mea desfătare.
Întotdeauna, oriunde m-aş fi găsit mai târziu, mireasma teiului în plină înflorire mi-a mânat sufletul înapoi spre casa din Osborne, precum mirosul umed al frunzelor veştede de toamnă readuce în faţa mea, ca printr-o vrajă, imaginea pădurii de la Eastwell. Mergeam întotdeauna în insula Wight, în anotimpul când înfloreau teii şi barba-caprei. Sala de intrare din Osborne Cottage era totdeauna plină de crini albi cu pete trandafirii, având o mireasmă care mă pătrundea cu fiori de încântare. Erau aşezaţi în vase înalte, la piciorul scării, şi primul lucru pe care-l făceam la sosire era să ne înfundăm nasurile în mănunchiurile lor şi să ne mânjim obrazul cu polenul castaniu până semănam ca nişte mici indieni.
Guvernanta noastră franceză, m-lle X, alsaciană, lua vacanţă în timpul lunilor de vară. Mademoiselle fusese de faţă la asediul Strasbourgului în 1870 şi nutrea contra germanilor o puternică ură, pe care o sădi pentru mulţi ani în sufletul nostru. Ştia cum să ne aprindă imaginaţia şi povestea deosebit de bine. Uneori o iubeam şi alteori nu. Avea nasul cam mare şi când zâmbea i se întindeau parcă buzele peste tot obrazul. Era un zâmbet foarte urât. Şi părul ei sărăcăcios avea o culoare urâtă. Ne citea câteodată ceasuri de-a rândul, o mare însuşire în ochii noştri, căci eram foarte lacomi de orice fel de poveşti. Ea ne făcu să gustăm farmecul cărţilor din «Bibliotheque Rose» dintre care «Les Memoires d'un Ane» era volumul nostru preferat, precum şi «Sans Familie», «Robinson Suisse», iar mai târziu ne prilejui bucurie cu «Les Enfantes du Capitaine Grant».
Se credea că este bine pentru dezvoltarea spatelui nostru să stăm culcate pe podele aproape un ceas în fiecare zi. Mademoiselle avea obiceiul să ne citească pe când ne supuneam la această zilnică încercare, şi împletea la ciorap, pe când citea. Mi-aduc aminte cum o priveam de jos şi cum încercam să-i întorc de-a-ndoaselea obrazul, făcând din nas o bărbie şi din bărbie un nas; dar oricum o învârteam rămânea tot «urâţică», oricât aş fi vrut să îmblânzesc cuvântul «urâtă». A împleti ciorapi era privit, nu ştiu pentru ce, ca o îndeletnicire foarte virtuoasă pentru o fetiţă regală. Rotunjirea călcâiului, adăugirile şi scăderile ochiurilor le asemănam cu geografia Elveţiei şi a Alpilor, cu acele lacuri plicticoase, de pe ambele părţi ale munţilor. Nu ştiu pentru ce, dar a fost totdeauna în mintea mea o legătură între aceste două lucruri! Mai târziu, regina Victoria comandă pitorului Millais portretul meu împletind un ciorap verde; acest tablou se află şi acuma atârnat nu ştiu unde la Windsor...”.
Va urma (din „Maria, Regina României Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu)
