Mihăilă Cofariu, românul preschimbat în maghiar

Vârful conflictelor de la Târgu-Mureş a fost atins la 20 martie 1990. O zi cumplită în care oraşul a fost asediat pe două "fronturi". Unul a fost cel vizibil, purtat de luptători înarmaţi cu bâte şi topoare. Al doilea front, invizibil, s-a manifestat ca un război psihologic, propagat prin zvonuri şi diversiuni. Plus minciuni televizate pe care câţiva ziarişti străini le-au răspândit în toată lumea.

La mitingurile din primele luni ale anului 1990, demonstranţii din Capitală scandau, pe bună dreptate, "Aţi minţit poporul cu televizorul". Acelaşi reproş ar fi trebuit să le fie adresat atunci şi unor ziarişti străini prezenţi la Târgu-Mureş. Atâta doar că ei nu au înşelat doar un popor anume: minciuna lor a făcut înconjurul lumii întregi. Şi nu a fost corectată nici până în ziua de astăzi.

APELURI LA LUCIDITATE
Violenţele de la 19 martie 1990, vandalizarea sediilor de partid, precum şi vestea agresării sălbatice a poetului Suto Andras au fost tot atâţia factori care i-au tulburat pe etnicii maghiari din oraş. La rândul lor, nici românii nu erau mai liniştiţi. O serie de zvonuri privitoare la viitoare acţiuni în forţă ale ungurilor erau lansate atât în oraş, cât şi în localităţile vecine. Cine au fost "răspândacii" care au pus la cale aceste diversiuni? Nu s-a aflat niciodată.

Tot ce se ştie este că zvonurile au pornit atât dinspre comunitatea maghiară, cât şi cea românească. Motiv pentru care ziua de 20 martie a început pe un fond deosebit de tensionat. Spre prânz maghiarii s-au adunat în grupuri compacte, lângă Catedrala din oraş.

În paralel, românii s-au concentrat în zona Statuii Eroului Necunoscut. Iniţial, confruntarea a fost doar sonoră, cu înjurături reciproce şi alte "vorbe de duh". În pauzele dintre rafalele de insulte, reprezentanţii celor două tabere scandau şi câteva lozinci. În timp ce românii strigau "Români, veniţi cu noi" şi "Iliescu nu uita, şi Ardealul e ţara ta", maghiarii îl invocau pe acelaşi Iliescu, căruia îi cereau să vină la faţa locului.

Martorii au estimat atunci că grupul maghiar era compus din aproximativ 15.000 de persoane, iar cel românesc din vreo 4.000. În orele următoare, lor li se vor adăuga alte câteva mii de oameni, de ambe naţionalităţi, veniţi de prin satele judeţului. Anchetele ulterioare au scos la iveală că aceştia au pornit la drum chemaţi telefonic de rude sau de cunoscuţi. Mult mai târziu s-a aflat că au fost şi cazuri în care preoţii locali au tras clopotele din biserici, îndemnându-şi astfel enoriaşii să meargă la oraş.

Haosul şi isteria nu a fost însă chiar generalizate. Personalităţi din ambele tabere au făcut apeluri insistente la calm şi luciditate. Dar nimeni nu avea răbdarea să asculte. Iar din clipa în care devenise clar că raţiunea va pierde în faţa nebuniei colective, aceleaşi personalităţi au chemat Armata şi restul organelor de forţă să intervină pentru aplanarea unui conflict care era clar că va degenera în mod sângeros. Din păcate, intervenţia cerută a avut loc mult prea târziu, când actele de extremă violenţă avuseseră deja loc.




FURIE DEZLĂNŢUITĂ
Despărţite firav de câţiva poliţişti neînarmaţi, cele două tabere au ajuns în scurt timp la confruntări directe, cu atât mai dure cu cât erau instigate de "agitatori" din ambele tabere. La un moment dat, românii aflaţi lângă Hotelul "Grand" i-au atacat pe maghiari. Fază în care, răspunzând unor zvonuri diversioniste, românii din satele Ibăşeşti şi Hodac, înarmaţi cu bâte, cuţite şi topoare, au pornit spre oraş ca să "facă curăţenie".

Odată ajunşi, acolo s-a declanşat o bătaie generalizată, în cursul căreia balanţa părea să se încline în favoarea românilor. Fapt care a declanşat reacţia maghiarilor din satele de pe valea Nirajului, care au venit şi ei în oraş. Şi, odată ajunşi aici, şi-au vărsat furia pe autobuzele românilor din Hodac şi Ibăneşti. Acesta este momentul în care ziariştii străini au transformat un român, victimă a maghiarilor, în maghiar victimă a sălbăticiei românilor. Şi aşa l-au lăsat până în ziua de azi.

MIHĂILĂ COFARIU
Alături de maghiarii şi românii angrenaţi în conflict, în Târgu-Mureş au existat şi alţi "participanţi", discreţi, dar foarte eficienţi: ziariştii străini. De parcă ar fi devenit brusc o Mecca a presei mondiale, oraşul a fost invadat atunci de cameramani şi jurnalişti ai unor agenţii internaţionale. Cum de au apărut ei acolo, chiar înainte de declanşarea ostilităţilor? Au fost anunţaţi că se va întâmpla ceva important? Nu am aflat niciodată.

Dar dacă au venit "la pont", după cum se spune în lumea presei, înseamnă un singur lucru: evenimentele au fost planificate anterior, iar televiziunile străine au fost aduse special de cineva ca să răspândească nişte imagini şocante. Iar una dintre aceste scene-simbol a fost cea în care un om, îmbrăcat cu un pulover verde, era atacat cu sălbăticie. Deja rănită grav, plină de sânge, victima era întinsă pe caldarâm.

Dar asta nu era deajuns: unul dintre agresori l-a mai lovit în cap cu o pancartă pe care scria ceva. Iar comentariile ziariştilor străini au fost de-a dreptul dramatice: iată un maghiar ucis cu sălbăticie de românii incitaţi de culoarea verde a puloverului care le-ar fi amintit de una dintre culorile drapelului magiar. A fost o imagine-şoc care a făcut înconjurul lumii, prezentându-i pe români ca pe o naţie de criminali sălbatici.

Situaţia s-a lămurit în câteva zile: "maghiarul" era de fapt românul Mihăilă Cofariu, iar "românul" ucigaş era, în realitate, maghiarul Barabas Erno. Rănită grav, victima a scăpat totuşi cu viaţă. Ba, mai mult, omul a fost tratat într-un spital din Germania, unde s-a refăcut aproape complet. Dar de atunci şi până acum, Cofariu a rămas tot ungur, căci presa internaţională nu a mai demontat niciodată diversiunea care i-a schimbat naţionalitatea.