Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Printre cele mai importante "abateri" ale regimului comunist de la normele ideologice s-a numărat ignorarea intereselor muncitorilor, în numele cărora se legitima sistemul. Astfel, sindicatele au fost dintotdeauna anexe ale partidului, având lideri numiţi de la "centru" şi activişti devotaţi liniei trasate de Comitetul Politic Executiv. În 1989, "oamenii muncii" erau reprezentaţi de Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR), organism-mamut care număra milioane de membri, având un patrimoniu consistent.
Imitând unele organisme ale statului comunist, UGSR-ul s-a autodizolvat în decembrie 1989. Ocupaţi cu Revoluţia şi cu sărbătorile de iarnă, muncitorii nu s-au îngrijit să-şi înfiinţeze alte instituţii în primele zile după Revoluţie, lăsându-şi interesele în voia sorţii. În ianuarie şi februarie însă, în fabrici şi uzine, precum şi în celelalte unităţi de stat au început să apară "sindicate libere".
Au fost constituite ad-hoc de liderii care au înţeles ce înseamnă să controleze o masă de oameni în viitoarele negocieri "libere" cu autorităţile. Bineînţeles, noile structuri trebuiau să se creeze numai în baza "liberului consimţământ" al muncitorilor, fără a se mai recurge la metodele de încorporare "la grămadă" practicate de "vechiul regim".
Primul sindicat important postrevoluţionar a apărut la Ploieşti, la 15 ianuarie 1990, şi reprezenta interesele lucrătorilor de la Întreprinderea "1 Mai". După 10 zile s-a format al doilea sindicat semnificativ prin numărul de membri - Sindicatul Liber al Şoferilor din România, cu sediul la Bucureşti. Era condus de inginerul Miron Mitrea, şef de atelier la IUGC (Întreprinderea de Utilaj Greu pentru Construcţii), Autobaza Bucureşti.
Mitrea reprezenta 23.000 de salariaţi, conducând cea mai importantă masă de muncitori la acea vreme. Primăria Capitalei i-a acordat sindicatului său fostul sediu al Consiliului Municipal al Sindicatelor, situat pe Str. Anghel Saligny nr. 2 din Sectorul 5. Sindicatul şoferilor a preluat în zilele următoare sub "aripa" sa şi alte instituţii similare nou-înfiinţate, găzduindu-le în sediul repartizat de autorităţi: Sindicatul Liber Independent "Policolor" Bucureşti (cu 1.500 de membri), Sindicatul Liber "Aviaţie" (cu 1.500 de membri), Sindicatul Liber "Unitatea" de la Întreprinderea "23 August" (cu 6.400 de membri).
CONFEDERAŢIA "FRĂŢIA"
Printr-o mişcare de mase rapidă, Miron Mitrea a fondat prima confederaţie sindicală de după 1989, compusă din cele patru sindicate bucureştene şi sindicatul de la "1 Mai" din Ploieşti. Liderii organizaţiei i-au zis Confederaţia Sindicală Independentă "Frăţia", invitând şi alte structuri ale muncitorilor să li se alăture.
În conformitate cu normele democratice invocate la tot pasul în urmă cu 20 de ani, aderenţii trebuiau să se organizeze "liber şi democratic", să-şi exprime poziţia apolitică şi să facă dovada înregistrării juridice.
"LUPTA" PENTRU PATRIMONIUL UGSR
Imediat după fondare, Confederaţia "Frăţia" a început "lupta" pentru moştenirea patrimoniului UGSR, care nu era deloc modic! Se estimează că în 1990 lichidităţile "sindicatelor comuniste" se ridicau la circa 4,47 miliarde de lei şi 2 milioane de dolari americani. În afară de conturi, UGSR-ul lăsase urmaşilor moştenire staţiuni de odihnă şi tratament, cluburi şi asociaţii sportive, case de cultură etc.
Liderii "Frăţiei" au declarat că nu recunosc Comitetul naţional provizoriu de organizare a sindicatelor libere din România, pe care-l socoteau moştenitorul UGSR. Despre federaţiile şi organizaţiile sindicale concurente spuneau că erau controlate de activiştii UGSR şi, în consecinţă, nu reprezentau interesele "reale" ale muncitorilor. În plus, îi acuzau pe "animatorii" acestora că se foloseau de fondurile şi bunurile fostelor sindicate comuniste.
NEGOCIERI CU GUVERNUL
Pentru a evita concurenţa, Miron Mitrea şi colegii săi din conducerea Confederaţiei "Frăţia" au început negocierile cu autorităţile. Astfel, într-o întâlnire cu prim-ministrul Petre Roman au cerut ca toate bunurile UGSR să fie trecute în folosul "adevăratelor sindicate libere" care se constituiau în acea perioadă. Confederaţia a "jucat" şi extern pentru a câştiga legitimitate, stabilind contacte cu Sindicatul "Solidaritatea" din Polonia şi Confederaţia Internaţională a Muncii de la Geneva.
Problema "moştenirii" UGSR-ului nu s-a rezolvat nici astăzi, după 20 de ani de controverse. În anul 1990 şi după aceea s-au înfiinţat şi alte confederaţii, care au revendicat o felie din coliva "sindicatelor comuniste". Soluţia de compromis a fost "administrarea" în comun a patrimoniului UGSR, prin înfiinţarea unor societăţi, printre care SindRomania (pentru biletele de odihnă şi tratament în bazele sindicatelor), Transind (pentru parcul auto) şi Romsind (pentru activităţi de comerţ).
Însă cum Confederaţia "Frăţia" a beneficiat prima de "moştenirea comunistă", şi-a însuşit cea mai mare parte, fiind ţinta "geloziei" confraţilor sindicalişti.
Din sindicate în politică
n) Miron Mitrea s-a născut la 8 august 1956, la Sighişoara. Bunicul matern, Miron Neagu, a făcut parte din Partidul Naţional din Transilvania, punând bazele primei edituri româneşti din Ardeal;
n) La vârsta de 8 ani s-a mutat cu familia în Bucureşti, iar liceul l-a făcut la "Dr. Petru Groza", unde învăţau copiii nomenclaturiştilor. Este absolvent al Facultăţii de Transporturi din cadrul Politehnicii din Bucureşti, secţia Autovehicule Rutiere;
n) Şi-a început cariera ca stagiar la SUGTC Constanţa (Staţia de Utilaj Greu), după care s-a transferat la Bucureşti. În perioada 1983-1989 a fost şef de atelier la IUGC (Întreprinderea de Utilaj Greu pentru Construcţii), Autobaza Bucureşti;
n) În ianuarie 1990 a fondat Sindicatul Liber al Şoferilor şi Confederaţia Sindicală "Frăţia". În 1993, după fuziunea cu centrala sindicală CNSLR, Mitrea a devenit preşedinte executiv al CNSLR - "Frăţia";
n) Tot în 1993, Miron Mitrea a fondat Partidul Solidarităţii Sociale, formaţiune a sindicaliştilor. A fost şeful organizaţiei până în 1994, când s-a înscris în PDSR. Din 1995 a intrat în conducerea centrală a social-democraţilor, din poziţia de vicepreşedinte. În perioada 2000-2004 a fost ministru al Transporturilor.
