Mult mai bătrân

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (108)
________________________

19 mai 1987
Cu un asemenea copil, cu care stau şi pe care mă străduiesc să îl cresc bine, sprijinit fundamental de tatăl meu, trec prin aceste ultime zile, simţindu-mă mult mai bătrân decât cei 18 ani, pe care abia i-am împlinit. Chiar absenţa din Bucureşti a lui A.P. e de natură să accentueze starea de responsabilitate, pentru că nici bunicul meu nu e în oraş. E plecat “în crailâc”, cum îi place să spună, când are accese de plimbare: “să mă încur şi eu, ce, n-am dreptul, la 71 de ani?”. E încă bine, atâta timp cât suntem sănătoşi, cât nu mă macină pasiuni grozave, cât nu am parte de decepţii mari, cât nu urlă câinii, nu ne vizitează hoţii, nu sare în aer cazanul de apă caldă din subsol, nu am făcut încă ulcer, iar Andreea nu şi-a spart capul (dar mai avem vreme), cât duşmanii mai mult zumzăie, decât se aşează pe florile noastre, cât mai există o chitară pe care s-o iau în braţe, la supărare, şi o femeie, în împrejurări de drag.

21 mai 1987
La Bârca, în amintirea celor duşi
Dacă tot m-a avertizat că sâmbătă şi duminică vom merge până la Bârca, să-i pomenim pe cei morţi, tata mi-a mai spus că ar fi bine să plecăm din Bucureşti încă de vineri. Şi - ce s-o mai lungim atât! - pregătim bagajele de azi, adică de joi. Nu înainte de a duce doctorului Dumitru Dobrescu de la Facultatea de Farmacie analizele mătuşii noastre de la Sibiu, tanti Măriuţa Păunescu, şi de a o ruga pe cealaltă tanti (şi ce tanti!), din Bucureşti, Matilda Bădoi, să rămână să aibă grijă de casă, până ne întoarcem.

Pâine pentru ţărani
Ducem la Bârca două valize cu pâine. O parte - pentru masa de pomenire, o parte - pentru oamenii care fac pâinea, dar nu au posibilitatea să se bucure de ea: ţăranii.
Pe drum, tataie îi povesteşte şoferului Gică tot felul de fapte de vitejie din tinereţe. După cum vorbeşte, îl crede pe Gică mai prost decât este. Nu înţeleg cum e posibil ca un om, care ar avea de povestit acte reale de eroism, de pe frontul de Est din al Doilea Război Mondial, unde tancurile sovietice l-au urmărit 100 de kilometri, dânsul fiind călare pe un cal fără şa, sau din cei opt ani de temniţă grea, în puşcăriile politice staliniste, să fie mai mândru de bătaia pe care i-a administrat-o în adolescenţă nu ştiu cărui consătean, care nu a fost cuminte la balul de la Giurgiţa.

23 mai 1987
Copiii de la Bechet
Profesorul Boaghe a dorit de mai multă vreme să organizeze o întâlnire a lui A.P. cu elevii din Bechet. Faptul că suntem la Bârca e un prilej fericit să dăm o fugă, până pe malul Dunării, câteva zeci de kilometri, mai la sud de satul nostru natal. Copii sunt crispaţi şi rostesc cu emoţie întrebări, unele dintre ele îndelung preparate şi prefabricate. Pe de o parte, A.P. nu doreşte să se simtă nimeni prost şi răspunde, ca de obicei, în cel mai serios mod, dar, pe de altă parte, rămâne acelaşi adept al dialogului viu. Tocmai de aceea, scoatem din bagajul muzical câteva piese ale Cenaclului. Copii vibrează la “Castelul” (unul din ultimele cântece, scrise în 1985 de tata şi Alexandru Zărnescu, în care Cenaclul, văzut ca un castel, se sparge în ţăndări, dar lasă o speranţă de refacere), “Treceţi batalioane”. Surpriză, copiii încep singuri să cânte “Trăiască România”.
La întâlnire participă şi decanul unei facultăţi craiovene, şi domnul Vraciu, om cu răspunderi mari la echipa Universitatea Craiova, care povesteşte cum fotbaliştii olteni au fost somaţi, în pauza meciului cu securiştii de la Fşacăra Moreni, să nu se joace cu focul, ajungând să piardă meciul cu 1 - 4, după ce deschiseseră scorul. Nu departe de aici, la Gighera, a profesat pentru prima oară, la începutul veacului 20, învăţătorul Marin C. Păunescu, bunicul lui A.P., deţinut politic liberal pe vremea legionarilor şi comuniştilor, revizor şcolar de Dolj şi făcător de instituţii de educaţie în Oltenia.

Interviu cu maxime, în ţărâna unanimă
La masă, profesorul Boaghe insistă ca A.P. să-i răspundă la o serie de întrebări notate pe o foaie. Notez răspunsurile:
“Ne tragem cu toţii dintr-o ţărână unanimă. Trebuie să scriu o poezie despre asta. Andrei, să nu uiţi să-mi reaminteşti”.
“Oricât aş vrea să fiu de paradoxal, nu pot spune că doi plus doi nu fac patru. Iată de ce mi-e aproape imposibil să răspund la o astfel de întrebare (ce cred despre absolut). Ce să cred decât exact ceea ce crede fiecare om despre absolut?”
“Poetul e onomatopeea condiţiei umane”.

Tribun fără tribună
“Sunt un poet tribun, căruia, din când în când, i se ia tribuna”.
“Desigur că ştiu proverbul, care ne învaţă că nu se poate şi cu aia-n aia şi cu sufletu-n rai, dar eu încerc”.
Cineva de la masă, foarte entuziasmat de precipitaţiile intelectuale care s-au abătut asupra Bechetului, ni se adresează: “Nea Adrian, sperăm că n-aţi venit la Bechet fără măcar un bidon gol, că vrem să vă oferim un păhărel din vinul nostru”. Interesant mod de a oferi un păhărel, cu bidonul! A.P. nu întârzie remarca:
“Dumneavoastră, ca români adevăraţi ce sunteţi, aţi fi în stare de orice, dar nu aveţi bidoane. În criza pe care-o trăim, românii sunt în stare să facă rost, ştiu ei de unde, de vin, de motorină şi chiar de benzină, să-şi ajute prietenii, dar n-au canistre. Şi asta este o problemă naţională: avem conţinut, dar nu avem ambalaj”.